/

Fata care aduce moartea

Fragment din romanul cu același titlu, aflat pe lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru literatură 2021

358 vizualizări
Citiți în 32 de minute

Lucie Faulerová (*1989) – scriitoare și redactor de revistă literară. Din 2014, redactor al revistei literare Aluze. Împreună cu scriitoarea Kateřina Šedá, este co-autoare a cărții Brnox, titlu recompensat cu prestigiosul premiu Magnesia Litera (echivalentul unui premiu național pentru literatură). A mai semnat două romane cu titluri greu de tradus: Fata care aduce moartea[1] (2020) și debutul Pe ei se adună praful (2017). Fragmentul ales spre traducere în cadrul proiectului CELA din acest an face parte din Fata care aduce moartea.

Întrerupere pe traseu

Sinuciderea prin strangulare este relativ rară. Obiectul care a cauzat moartea este de obicei răsucit de mai multe ori și câteodată susținut de un obiect moale. Din cauza iritării nervului vag și a creșterii presiunii asupra arterelor carotide, în timpul ștrangulării se limitează drastic fluxul de sânge către creier și se închide tractul respirator. Numai că, de obicei, laringele nu este complet închis, iar din acest motiv moartea durează mai mult decât aceea prin spânzurătoare, cu excepția cazului în care nu se ajunge la pierderea cunoștinței și la relaxarea tensiunii în obiectul care provoacă ștrangularea. 

Pe de altă parte, moartea prin spânzurătoare a fost de multă vreme cea mai populară metodă de sinucidere din Republica Cehă. În special pentru bărbați: aproximativ 61 din 100 de sinucigași se spânzură, față de 40% în cazul femeilor.

Dacă n-aveți noroc să vă rupeți gâtul, moartea se instalează după aproximativ zece minute. Acest tip de sinucidere prezintă un grad înalt de siguranță, în schimb, dacă scapă cu viață, omu’ are toate șansele să rămână cu creieru’ bulit. 

Spre surprinderea mea, spânzurătoarea oferă o gamă mai largă de variante de materializare decât s-ar putea imagina. În secolul al XIX-lea, un profesor oarecare număra 261 de poziții diferite în care se pot spânzura sinucigașii. În 168 de situații, picioarele se sprijineau pe pământ, în 42 dintre ele trunchiul găsea o bază în genunchi, în 22 de cazuri sinucigașul stătea întins pe pământ, 19 dintre ei erau așezați pe un scaun, iar ultimii trei, ghemuiți pe vine. Evident, cel mai des se utilizează o frânghie, dar lucrurile se pot face și cu ajutorul unei cravate, batiste, piese de lenjerie tăiate în bucăți, se mai pot utiliza șireturi, bretele, curele, un cablu electric sau o centură.

Obiectul cauzator al morții prin ștrangulare. „Ștrangulatorul”. Un cuvânt pe care nu îl voi mai putea pronunța niciodată.

Uneori mă gândesc la acea înverșunare, la nedorința de a trăi sau, mai degrabă, la dorința de a nu trăi a celor care se spânzură, înverșunare pe care, post-factum, o găsim ghemuită pe vine.

Djjjjimmm.

 „Dar aveți idee, de fapt, de ce anume sunt astăzi aici?”, perorează domnul în cămașă albă care se află la baza podiumului din sediul organizației Șoimul

„De ce?”, îl întreabă doamna în rochie galbenă care stă lângă el. Este nevastă-sa, dar cuplul joacă așa, de formă, un dialog între mentor (adică el) și public (adică ea), pentru că pe public (adică noi) nu te poți baza niciodată.

„Această întâlnire dintre noi este menită să vă inspire și să vă încurajeze!”

„Să ne încurajeze către ce?” Doamna în rochia galbenă ridică vocea. Alături de mine, Madla își roade pumnișorul. Îl ține în guriță. Pe tot.

Domnul din cămașă albă încearcă să dea impresia că formulează totul aici, pe loc, dar e evident că știe foarte bine ce spune – probabil că o spune des. „Știți ce este starea zero?”

„Către a vă trăi adevărata voastră viață!“, exclamă domnul în cămașă albă. În acel moment, se întâmplă o chestie care ar trebui să reprezinte un moment cathartic, în care  se așteaptă o reacție emoțională din partea publicului real. Mă uit la cei din jurul meu, atât cât îmi permite semicercul limitat al scaunului rotitor. Din nou, două treimi din public sunt femei. Nimeni nu răspunde, așa că doamna în rochie galbenă preia din nou rolul întregului public și începe să aplaude. Ca atare, aplaudăm și noi.

„Ați auzit vreodată despre tehnica hawaiană Hoo-oponopono?”, întreabă domnul în cămașă albă. Tăcere. „Înainte de a vă spune câte ceva despre cum a apărut această tehnică, vă voi împărtăși elementele de bază. Lucrurile cele mai importante! Sunteți gata?“

„Da!“, se cutremură doamna în rochie galbenă.

„Atunci, ascultați-mă cu atenție. Dar serios, ascultați – și ascultați cu atenție, spune el încet, acesta este lucrul cel mai important care se va auzi astăzi aici. Tocmai asta vă poate schimba viața.“

Așadar, tăcem cu toții, așteptăm cu nerăbdare, vrem să ne schimbăm viața.

„Te iubesc”, spune domnul în cămașă albă, uitându-se la doamna Starostníková. „Îmi pare rău”, spune el apoi, privind-o pe Boháčková. – „Te rog, iartă-mă”, adaugă apoi, dând din cap către soțul ei, Boháček. „Îți mulțumesc”, spune apoi, privind-o pe Madla, care reușește să-și extragă pumnul din cavitatea bucală.

Încă o perioadă scurtă de tăcere. Unii tușesc. Unii își dreg vocea. Starostníková se trage de gușă. Doamna în rochia galbenă are un aer plin de taine.

„Nu este ceva ciudat în legătură cu aceste propoziții?“

„Spui asta aproape în fiecare zi, nu-i așa?”, zice domnul în cămașă albă.

„Păi cam da!”, recunoaște doamna în rochie galbenă.

„Dar aceste patru propoziții, aceste propoziții aparent prăfuite, pot ajuta și la purificarea subconștientului nostru. Cu ajutorul lor, puteți distruge programele ascunse care ne controlează, ne împiedică în îndeplinirea misiunii noastre în această lume. Și în împlinirea dorințelor. Datorită acestor patru propoziții, putem ajunge la așa-numita stare zero, o stare în care nu există nimic și totul este posibil. Nu există gânduri, cuvinte, amintiri, convingeri, credințe. Pur și simplu nimic. Este o stare de vid, o stare pe care oamenii încearcă să o atingă în diverse moduri de secole, de milenii întregi.”

Domnul din cămașă albă încearcă să dea impresia că formulează totul aici, pe loc, dar e evident că știe foarte bine ce spune – probabil că o spune des. „Știți ce este starea zero? Nu? Este o stare de dragoste pură, fără limite. Noi toți observăm lumea printr-un fel de lentilă, dar ea este plină de depuneri impure, de necurății. Știți ce vreau să spun. Prejudecăți, iluzii, amintiri, modele de comportament învățate de la alții, trebuie să scăpăm de toate acestea! Să le aruncăm din noi, să ne curățim de ele. Și dacă ne vom curăți și ne vom curăți de ele fără preget, vom pătrunde într-un spațiu care poate fi numit o lume fără granițe…” Madla începe să fredoneze încet melodia Jocurile fără granițe. „…Aici vă veți găsi Sinele, vă veți dezbăra de energia negativă, iar prin voi vor putea curge de acum încolo numai gânduri și cuvinte curate. Așadar, de ce exact aceste patru propoziții? Te iubesc. Îmi pare rău. Te rog să mă ierți. Îți mulțumesc. Pentru că suntem potopiți de negativitate și durere emoțională! Iar acestea provoacă dezechilibrul din noi! Bolile! Doar prin procesul pocăinței, iertării și transformării ulterioare putem ieși din această stare. Acesta este Hoo oponopono“.

Domnul în cămașă albă spune că prin cuvintele „te iubesc” ne contopim cu Creatorul. Esențial este să iubim totul, să ne iubim chiar și propria obezitate, sau toate gândurile nebune care ne vin în minte, să le spunem doar atât: „vă iubesc, gânduri dragi, te iubesc, obezitate”. Domnul în cămașă albă spune că prin cuvintele „Îmi pare rău” recunoaștem că un virus a intrat în sistemul nostru interior. Nu îi cerem Creatorului să ne ierte, ci să ne ajute pe noi înșine să ne iertăm. Domnul în cămașă albă spune că, dacă ne rugăm pentru iertare, ne rugăm în același timp și pentru transmutarea energiei noastre negative în lumină, ne rugăm pentru transformarea subconștientului nostru într-un vid absolut, în scopul de a ne descoperi sinele, propriul eu, întrucât acesta poate fi găsit numai în starea zero. Când spunem mulțumesc, afirmă domnul în cămașă albă, în acest fel îi exprimăm Creatorului recunoștința și credința că ne vom curăți de păcate. Domnul în cămașă albă spune că Hoo oponopono nu este conceptul de viață al unui restaurant McDonald’s, unde mâncarea ne vine imediat la fereastră – cică Creatorul nu e servitorul nostru. Este necesar să ne curățim, să ne purificăm, să ne purificăm, să ne purificăm, să ștergem murdăria din noi, să ne găsim propria Shangri-La, să ne purificăm, să ștergem mizeria în urma noastră, să ne curățim.

„Oare n-ar merge mai repede c-un laxativ?” se apleacă Madla înspre mine.

„Păi ce altceva crezi că e Shangri-La asta?”, îi zic eu.

„Ucide-mă”, mai șoptește Madla. „Îți mulțumesc, cu adevărat.”

Domnul în cămașă albă spune că vom cânta despre toate acestea, că le cântă oamenii din întreaga lume, că poate în acest fel vom pricepe că e vorba despre un proces de purificare. Doamna în rochie galbenă aduce o cutie cu o chitară. Încet-încet, pumnul Madlei alunecă din nou în cavitatea ei bucală.

Domnul în cămașă albă cântă la chitară și, împreună cu doamna în rochie galbenă, repetă la nesfârșit cele patru propoziții care precedă refrenul (hoo oponopono, hoo oponopono etc.) și, cu concursul unor priviri încurajatoare, caută contactul vizual cu publicul (adică noi) – cică să cântăm și noi cu ei.

Contemplu comuna Mršiňa dintr-o perspectivă de semicerc. Îi observ pe cei care zâmbesc cu ochii închiși, îi observ pe cei cu lacrimi în ochi, îi observ pe cei care privesc înainte, mai degrabă nepăsători, îi observ pe cei care cântă și nu se jenează deloc de chestia asta, pe cei ce li se alătură ezitând, o observ pe Bartáková curățindu-și mizeria de sub unghii. Dar! În acel moment, pe ritmul hawaiian al melodiei despre iubire, iertare, scuze și mulțumire, pe ritmul melodiei despre căutarea sensului vieții, în mijlocul cântecului despre purificare, în sediul organizației Șoimul pătrunde un terorist. Mai întâi aleargă la Bartáková și, cu o macetă, o rănește la mână – tocmai la aceea la care își curăța mizeria din spatele unghiilor. Apoi fuge înspre Starostníková și o înjunghie în gușă cu un cârlig. Sângele țâșnește și stropește cămașa albă a domnului în cămașă albă, dar el continuă să zdrăngănească la chitară, doar zâmbetul i-a înghețat un pic. Alți teroriști dau năvală înăuntru, sunt cel puțin zece, iar doi dintre ei duc o bombă. Însă preț de câteva clipe, se opresc, ascultă, încep să se legene în ritmul muzicii, mormăie melodia împreună cu domnul în cămașă albă și cu doamna în rochie galbenă. Dar apoi își realizează propriul sine, sensul propriei vieți, îi mulțumesc propriului lor Atoatefăcător și ne ordonă să ne culcăm la pământ. Urlă, gesticulează cu armele, trag câteva focuri de avertisment, iar noi începem să ne smiorcăim, să ne privim speriați, să ne temem că vom muri. Aici și acum. Nu ne vom mai întoarce acasă. Vom muri aici. Uite-așa. Asta e. S-a terminat. Și în clipa asta negociem, ne căciulim în gând, fiindcă în clipa asta știm ce contează cu adevărat. De exemplu, Bartáková știe că ceea ce contează este, de exemplu, o mână – până acum nu i s-a mai întâmplat chestia asta. Brusc, toată lumea conștientizează care lucruri sunt importante și care mai puțin importante, toți și-ar dori să fie altundeva, fiecare are în cap un anumit loc specific, fiecare are în cap niște persoane specifice într-un anumit loc specific. Apoi, teroriștii îl pocnesc în cap cu chitara pe domnul în cămașă albă și dispar, ne lasă în viață, fiindcă își dau seama că în satul ăsta ne aflăm periculos de aproape de starea zero.

Așadar, suntem cu toții în viață – mă rog, ceva  șocuri post-traumatice, ne mai pișăm pe noi în pat, dar asta e. Însă, una peste alta, am avut cu toții de învățat din experiența asta, abia după ce am trecut prin ea am început să trăim cu adevărat. Un an întreg, frumos, poate doi. Iubim, ne pare rău, cerem iertare, mulțumim…

Și apoi, după vreo doi-trei ani… atunci începem să povestim cum ne-au atacat odată teroriștii în sediul organizației Șoimul, în timpul cursului de Hoo oponopono.

Și apoi, după vreo doi-trei ani… atunci începem să povestim cum ne-au atacat odată teroriștii în sediul organizației Șoimul, în timpul cursului de Hoo oponopono. Vom povesti despre chestia asta toată viața – mă rog, cât a mai rămas din ea – le vom povesti multora, pentru că a fost o experiență cu adevărat cutremurătoare – așa vom spune cândva, la o petrecere de Crăciun, cu un pahar de vin spumant în mână. Și apoi vom merge acasă, acasă vom scrie la computer o scrisoare de motivație de doi bani, vom da clic pe douăzeci de oferte de pe un site de job-uri, fiindcă job-ul actual începe să pută a stereotip și nu mai avem nicio șansă să creștem în carieră, vom arunca o privire dezorientată în frigiderul plin, îi vom trece în revistă pe cei cinci șucari numărați pe degete de pe messenger, oricare dintre ei poate fi omul potrivit, dar care, care o fi de fapt? altă urmă de cană rămasă pe masă – de câte ori ți-am spus să pui un suport de carton sub vasele pe care le așezi pe masă! –, masajul discret al slăninuței de pe burtică în fața oglinzii din baie – de mâine nu mai bag în mine!, înainte de a merge la culcare trimiți ultimul pupic, pupic, zici mi-e dor de tine, bagi emoticonul ăla trist, înainte să stingi lumina un sărut și pentru aia de doarme colo alături, ei și închipuie-ți, iar au scumpit untul, băi, asta chiar nu se poate, da?

Tadaaaam.

În loc de fereastră, ușă întredeschisă de la baie. Tata stă în fața oglinzii, clătindu-și aparatul de ras în chiuveta plină de apă și fredonând concomitent Our House de Crosby, Stills și Nash.

Înainte aveam impresia că tatăl meu era un arbore sequoia. Cel mai mare din lume. Ca Hyperion, un copac care are aproape 116 metri în înălțime. Dar, după ce a murit Madla, copacul a început să se prăbușească. Scoarța lui devenise cenușie, ramurile se îndoiau și nu am mai găsit în niciun atlas un copac demn după care să-l pot numi pe tata.

„Mi-cu-ță-mi-cu-ță cu-ti-cu-ti-u-ță”, șoptesc roțile trenului, șoptesc ca niște pitici insidioși, chicotind în același timp, șoptesc în timp ce eu privesc din vârful dealului către țintirim. Prin jurul meu plutesc prin aer fulgi.

Ninge printre plopi, iar sicriul Madlinei este absurd de mic, atât de mic încât nu pot să-mi iau ochii de la el. Îi șoptesc lui Adam că Madla n-ar putea încăpea în acest sicriu. Adam își duce degetele la gură, semn că trebuie să vorbesc mai încet, să nu mă audă lumea. Totuși, am dreptate: înăuntrul sicriului, Madla trebuie să fie sau îndoită sau ghemuită. Și cu cât preasfințitul vorbește mai mult, cu atât mai mică este cutia aceea din lemn. În fond, poate că, până la urmă, Madla nici nu se află în acest sicriu! Preasfințitul ridică puțin vocea, pentru că acolo sus, în spatele bisericii, tocmai trece trenul meu. Îmi întorc privirea către vârful dealului și îmi imaginez că mă aflu în tren și că mă îndepărtez în grabă de acest loc, călătoresc, nu mă aflu aici, ci pe drum, iar acesta poate fi un țel, călătoria poate fi un țel, asta se știe, se știe demult, s-au făcut chiar și cântece despre asta. Iar în clipa când corpul Madlei este depus în groapa aceea săpată în pământ, cutia aceea din lemn pare mai degrabă un mic ambalaj dintr-un magazin de bijuterii, o cutiuță pentru un ineluș minuscul, cât s-o strângi în palmă și s-o faci să dispară în mânecă. Un fel de magie. Hocus pocus.

Îmi curăț puful de pe haine.

Micuță cutiuță, micuță cutiuță, micuță cutiuță, șoptesc roțile de tren. Trenul frânează cu scrâșnet. Pătrundem cu greu prin nămeții albi.

…………………………….

Tadaaam.

Mă gândesc încontinuu la Madla. Șinele de tren, oarbe. Tunelul fără sfârșit.

O pagină goală dintr-o carte.

Huuușșșș…

Uneori, când domnul Rochester aduce în magazin o piesă nouă de mobilier pe care tocmai a finisat-o, mai zăbovește lângă ea o vreme și o privește din mai multe unghiuri. La un moment dat, mă caută din priviri și cred că vrea să mă întrebe ce părere am. Nu că l-ar interesa în mod deosebit, dar așa, ca să nu stagneze conversația. Propriu-zis, m-a întrebat o singură dată „Ce părere ai?”, iar apoi, realizând că nu spusesem nimic, a adăugat singur: „Nu arată rău, nu?”, iar eu am dat din cap că nu, nu arată rău, poate că am și zâmbit un pic în momentul când am îndrăznit să mă apropii mai mult de comoda aia și să-i mângâi muchiile.

¾ M-ai învățat minte, a spus apoi, mângâind și el comoda. Și-a trecut mult timp mâna de-a lungul muchiilor mobilei, apoi i-a tras o pălmuță prietenească.

Sunt o comodă, iar domnul Rochester mă mângâie pe spate. De sus până jos.

Și apoi îmi trage o pălmuță prietenească.

Mă privește cu surprindere când chicotesc ca o adolescentă idioată și când mă înroșesc ca o adolescentă idioată. Scutur din cap ca și cum mi-aș dori să depășesc momentul acela penibil, să-l alung, să dispară prin lobii urechilor.

Zâmbește.

Aș vrea să-l îmbrățișez

Traducere de Mircea Dan Duță


[1] În cehă, Smrtholka sau Morana, zeiță slavă (divinitate precreștină) a morții, uneori și a revenirii / retrezirii la viață asociată cu primăvara. În fragmentul de față, autoarea pornește de la tradiția conform căreia apariția respectivului personaj anunță moartea celui / celei căruia / căreia i se arată sau a cuiva apropiat acestuia / acesteia.


Credit foto © Gaby Jongenelen Fotografie for CELA


Citiți un interviu cu autoarea.

Lucie Faulerová este unul dintre cele mai respectate nume din tinerele generații de autori cehi. Născută în 1989 în orașul Pardubice, a studiat Boemistica la Facultatea de Științe Umaniste a Universității Palacký din Olomouc și, ca parte a tezei sale de doctorat, s-a ocupat de fenomenul „naratorului nedemn de încredere”. Până în prezent, a publicat următoarele titluri: Brnox (2017, proiect realizat de un colectiv de autori sub coordonarea Kateřinei Šedá și laureat al premiului Magnesia Litera ), UNES-CO sau Circ pentru turiști (de asemenea, un proiect coordonat de Kateřina Šedá, Lucie asumându-și rolul de redactor de carte), romanele Pe ei se adună praful (2017) și Fata care aduce moartea (2020).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”

Prieteni

Scoase din sacoșa de rafie cam destrămată două obiecte pe care le aranjă, tacticos, pe masă,

Adio, Gulag!

Fragment în avanpremieră din romanul cu același titlu de Levan Berdzenișvili, aflat în curs de apariție

Salamandre

Fragment în avanpremieră din romanul cu același titlu aflat în curs de apariție la Editura Litera,