Marek mă prăvălește pe pat, iar ceea ce îi străbate chipul, în combinație cu felul cum mă strânge în brațe, îmi provoacă pierderea completă a simțului orientării, de parcă în clipa aceea patul nostru ar fi fost o avalanșă în adâncul căreia, cufundată și prăbușindu-mă prin forța pasiunii lui, nu mai realizam ce însemna sus și ce însemna jos. Dar toate acestea, strânsul în brațe și expresia de pe chipul lui durează cel mult o clipă; în momentul următor, el mă extrage din avalanșa aceea și, deși rămân în poziție orizontală, acum este suspect de clar ce înseamnă sus și ce înseamnă jos. Și de-abia acum realizez, de-abia acum ajunge la mine, dar tot așa, doar pe jumătate, îmi fulgeră numai prin cap precum atunci când cineva aprinde dintr-odată o lumină și o stinge încă și mai repede. Și tu știi că ai văzut ceva, doar că nu ești foarte sigur ce anume a fost; iar senzația nu va dispărea odată cu stingerea luminii, ci va rămâne suspendată undeva în spațiul acela. O cauți în zadar și, odată cu trecerea timpului, te întrebi din ce în ce mai mult: Dar oare s-a întâmplat cu adevărat ceva? Sau a fost doar o iluzie optică? Îmi caut pe pipăite drumul prin acest tunel nesuferit, la capătul căruia nu se întrezărește nicio luminiță, iar în creierul meu informația refuză să se compileze în forma unui cod inteligibil. Este un cifru alcătuit numai din cifre de zero și unu, dar ce să fac eu cu ele, cu ce mă ajută?!
Trebuie să rederulez tot ce s-a întâmplat. Să apăs butonul de stop. Și să amplific imaginea. Să cercetez în detaliu acel colaps gravitațional de o clipă. Compoziția acelui element străin într-un trup care îmi este atât de familiar. Nuanța aceea pe care nu o pot numi, pentru că nu a constat în nimic concret, nu, nici într-o grimasă, nici într-o clipire, nici într-o încrețire a nasului sau în locația propriu-zisă a acelei strângeri în brațe – nu, nimic de genul acesta. Dar ceva a fost. Ceva! Da, a fost ceva, ceva străin. Oare chiar a fost ceva…? Și dacă sunt complet pe dinafară, dacă înțeleg lucrurile aiurea? Dacă sunt paranoică, fiindcă el n-a mai fost acasă de atâtea zile, iar simțurile mele n-au apucat să se adapteze prezenței lui, în timp ce el, excitat la culme, deja mă îmbrățișa cu pasiune? Nu știu. Tunelul.
Dar Marek se sprijină deja într-un cot alături de capul meu, iar limba lui îmi lasă o urmă umedă și fierbinte pe gât. Iar eu știu că este prea târziu și s-a ajuns prea departe, că oglinda retrovizoare nu-mi mai spune cu precizie dacă am călcat o pisică sau o cârpă veche. În schimb, corpul și capul îmi atârnă inerte și nu am ce să fac. Mă rog, ceva tot s-ar găsi. Marek își freacă bazinul de bazinul meu și, prin pantaloni, lovește exact la țintă. Mâna lui îmi mototolește pielea pe sub cămașă și respirația lui răsunătoare se îneacă undeva între urechea mea și pernă. Iar eu mă gândesc la cifre de unu și de zero, iar eu mă gândesc la acea constelație de acum câteva clipe, dacă ar trebui să-l opresc în acest moment și să-i spun despre ceea ce am văzut și am simțit, deși nici măcar nu știu exact ce și dacă a fost, sau dacă este bine să continuu în ceea ce făceam acum. Procesul de a mă decide durează și, în paralel, îmi ridic din reflex pelvisul pentru ca lui să-i fie mai ușor să-mi scoată chiloții.
Și apoi îmi amintesc de Eliška. După cum spune el, cu chipul pe jumătate mascat de o sticlă de Prosecco, „Resimțeam chestia asta ca pe un element străin, nu știu… De parcă m-aș fi culcat cu altcineva”.
La care eu de colo: „Înseamnă că nu era în elementul său. Se poate întâmpla uneori ca, pur și simplu, omul să fie cu gândurile în altă parte …”
Mâna lui Marek îmi împinge mâna sub pantalonii lui scurți.
„Nu, nu asta am vrut să spun, nu așa s-a întâmplat. El… nu la modul acesta era absent… Dimpotrivă.” Eliška respiră adânc și întinde mâna după sticlă pentru a-și turna, în timp ce rostește: „Parcă era scăpat din lanț.” Mă mușcă slab de mamelon, mă doare puțin. Oare mă mușca vreodată de mamelon? Nu sunt în stare să-mi amintesc!
„Și de ce te afectează chestia asta? Mai degrabă ar trebui să fii mulțumită, nu?” încerc eu să detensionez atmosfera, dar Eliška nu mă asculta. „Nu ar conta dacă… dacă totul nu ar fi atât de… altfel.”
„O fi văzut ceva în vreun film porno. Și o fi vrut numai să încerce și el.”
Corpul lui Marek mă apasă mai greu.
„Nu mă înțelegi,” face ea cu mâna a lehamite.
„Nu știu, na… doar că…” Văd pe chipul Eliškăi lupta sa cu acele gânduri și cuvinte care îi stau pe limbă, dar până la urmă nu termină propoziția. A pierdut lupta. Deși mi-era clar ce gânduri o chinuiau, și deși îi era și ei clar că mie îmi era clar, nu a rostit niciun cuvânt. Cred că înțeleg de ce. Uneori lucrurile se împlinesc prin simplul fapt că sunt rostite cu glas tare.
Marek pătrunde în mine ca un pește plutind între două ape. Și în acel moment este el, Marek al meu, de data asta îl recunosc fără probleme. Pentru că tocmai în asemenea momente îmi pare întotdeauna destul de vulnerabil. Lipsit de apărare. Un băiețel care trebuie să se ascundă repede-repede. Se află în mine, mișcările lui se opresc pentru o clipă, iar eu îl cuprind cu coapsele. Sunt pe jumătate excitată și pe jumătate încă în tunel.
Ciudat, nu-mi amintesc ca după aceea Eliška și cu mine să mai fi vorbit vreodată despre asta. Ea nu a mai adus vorba și nici eu nu am mai întrebat-o. Parcă nu am fi discutat niciodată despre asta. Și, mai mult, poate că în capul ei se cristalizase ideea că nu ar fi trecut niciodată prin acea experiență ciudată alături de soțul ei.
Străbat tunelul, pătrund în întuneric, în întunericul deplin. În fața mea nimic, dar când mă întorc văd că ceva se mișcă în spatele meu. Privesc înapoi și văd limpede niște scări și pe Clark Gable coborând pe ele. Respectiv pe Rhett Butler purtând o valiză pe care încearcă să i-o smulgă din mână o Scarlett O’Hara cu fața umflată de plâns. Greu de spus ce face aici în tunel, dar îmi amintesc exact toată faza asta. Când am văzut-o prima dată cred că nici nu mersesem încă la școală. Mama pregătea prânzul, în timp ce la televizorul mic de pe frigider rula Pe aripile vântului. Eu mă jucam sau desenam la vechea ei mașină de cusut și, în paralel, priveam fascinată această scenă. Poate că se ceartă, mi-a trecut prin cap, dar nu eram sigură. Pentru că, dacă se certau într-adevăr, se certau cu totul altfel decât ai mei. Mama nu se milogise niciodată ca Scarlett, iar tata nu avusese niciodată grimasa aceea care impunea distanța. Nu-mi aminteam ce-și spuneau, nu știu dacă pe vremea aceea atașam cuvintelor semnificații, îmi amintesc doar de energia ciudată pe care o percepeam din comportamentul lor. Și, de asemenea, că ea plângea și alerga după el, în timp ce el o măsura un pic de sus cu privirea lui de vulpoi, fără a se manifesta agresiv și fără a țipa la ea, ci doar croindu-și drum cu valiza către ieșire. Până când, în final, chiar a plecat. Imediat am început să mă dau mare și să o întreb pe mama dacă a divorțat de ea. Mama zicea că nu, că el doar a plecat și asta-i tot.
„Dar s-au certat!”
„Asta fiindcă ei o să-i fie dor de el.”
„Păi și atunci el unde s-a dus?”
„Păi, unde… la muncă.”
„Și atunci la ce-i trebuia valiza?”
„Valiza? Păi îi trebuia… fiindcă… pleca într-o călătorie de afaceri.”
Nu mi se părea prea convingătoare explicația, dar până la urmă am înghițit-o, doar venea de la mama. Sau mai bine zis, am vrut s-o înghit fiindcă venea de la mama. Poate că oamenii, prin însăși natura lor, au încă de la o vârstă fragedă tendința de a se minți în mod conștient și asumat doar pentru a nu se chinui, pentru a-și elibera capetele de îndoieli.
Capul și trunchiul lui Marek se ridică ușor atunci când, întins asupra mea, își îndreaptă puțin poziția. Îmi cere să mă întorc. Mă uit la el și încerc să-mi dau seama dacă mi-a spus asta ca Marek al meu, așa cum îl cunosc, sau ca un alt Marek care nu demult, poate chiar ieri, și-a tras-o cu altcineva. Dacă nu vrea să mă privească în față? În schimb, poate că vrea pur și simplu să-și imagineze pe altcineva. Marek își repetă solicitarea, iar eu mă așez în patru labe și aștept să mă posede din această poziție.
Ar putea să pară că în acel tunel am dat peste Rhett Butler și peste minciuna străvezie a mamei tocmai pentru că Marek se întorsese acasă după atâtea săptămâni. Dar mă îndoiesc, nu, nu de aceea stă Rhett acolo cu valiza de rigoare, nu de aceea coboară în fugă scările alea, nu de aceea mă iscodește cu privirea lui de vulpoi… Aici e altceva la mijloc, întrucât povestea mea – și a mamei – despre Pe aripile vântului nu se termină aici. Cu aproximativ treisprezece ani mai târziu, când eram în anul de absolvire, colegul meu de clasă și cu mine a trebuit să elaborăm pentru ora de istorie un proiect despre războiul civil din Statele Unite. Nu era deloc improbabil că nu am fi utilizat drept material de referință o carte și un film cu care nu mai luasem contact de la vârsta de cinci ani și la care, știam sigur, nu aveam să mă întorc niciodată. În schimb, o colegă de clasă a fost cea care a afirmat că în istorie a intrat cu adevărat numai ultima propoziție din film a lui Rhett Butler. Desigur, habar nu aveam despre ce vorbea.
„Păi, se milogește aia acolo și-l tot roagă să n-o părăsească, iar apoi îi spune – ce mă fac eu fără tine? Cum o să trăiesc de-acum încolo?… Sau așa ceva… Ei, și el se uită aș la ea și zice: «Draga mea, sincer să fiu, mă doare-n cot. »” „Stai un pic”, mă bag eu, „cum adică să n-o părăsească, doar el a plecat la muncă, nu?” „Care muncă?” Colega se uită la mine ca la o proastă. „Cum să plece la muncă, dragă?”
Mâna dreaptă a lui Marek îmi apucă un sân, iar cea stângă îmi aterizează pe șold.
Auzi, care muncă… Am ridicat din umeri. Tocmai mă pregăteam să scot la bătaie argumentul cu călătoria de serviciu, că de-aia-i trebuia valiza, dar din fericire am realizat totul înainte să-mi dau drumul la gură. Ce prostie! Am izbucnit în plâns. Colega mea de clasă nu a înțeles nimic – și nu o învinovățesc. În acel moment, mama era deja moartă, așa că n-am putut s-o confrunt cu minciuna – o învinovățesc. Bănuiesc că aș fi putut trece peste asta, spunându-mi, ca un adult, că mamei pur și simplu i-a fost milă de mine atunci, nu voia să-mi pară rău pentru chestia aia. Dar nu am fost deloc în stare să percep lucrurile în acest fel. Poate că nici nu-i păsa de mine, ci doar de liniștea ei, întrucât știa că, dacă mi-ar fi confirmat bănuiala, aș fi bocit toată ziua, deoarece filmele aveau asemenea efecte asupra mea. Poate că nu mi-a spus adevărul cu greu, pentru că avea chef să termine ciorba de roșii în liniște și să nu-mi șteargă mucii de pe bot. Dar nici nu și-a dat seama ce provocase! La urma urmei, aș fi putut trăi cu această impresie eronată până la sfârșitul zilelor mele! Și ar fi fost doar vina ei! Pentru că intuiția îmi sugerase încă de atunci care era adevărul. În schimb, eu mă lăsasem îmbrobodită. Păcălită. Și apoi, după atâția ani, adevărul iese brusc la suprafață! Dar ce mă fac eu acum cu ea?! Pentru ce trebuia să se întâmple așa?! Cifre de unu și de zero.
Dacă nu m-aș fi apucat niciodată de acel proiect școlar….
Sudoarea lui Marek îmi picură pe șolduri. Funcționăm ca o mașină perfect asamblată și reglată. Îmi întorc capul peste umăr, vreau să mă uit la el acum. Îmi surprinde privirea și mă apucă ferm de fund cu ambele mâini. Mă întorc la poziția inițială. Mișcările lui Mark se accelerează. Și apoi se oprește.
Un oftat de ușurare undeva deasupra mea.
Strângerea lui se ușurează și eu cad pe burtă cât sunt de lată. Marek alunecă peste mine.
Respiră. Respir.
Mă uit din nou la Rhett Butler stând în prag cu o valiză în mână. Îmi zâmbește. Îi fac cu mâna în semn de rămas-bun. Pleacă într-o călătorie de afaceri.
Traducere din limba cehă de Mircea Dan Duță
