Lucie Faulerová

/

Fata care aduce moartea

Lucie Faulerová (*1989) – scriitoare și redactor de revistă literară. Din 2014, redactor al revistei literare Aluze. Împreună cu scriitoarea Kateřina Šedá, este co-autoare a cărții Brnox, titlu recompensat cu prestigiosul premiu Magnesia Litera (echivalentul unui premiu național pentru literatură). A mai semnat două romane cu titluri greu de tradus: Fata care aduce moartea[1] (2020) și debutul Pe ei se adună praful (2017). Fragmentul ales spre traducere în cadrul proiectului CELA din acest an face parte din Fata care aduce moartea.

Întrerupere pe traseu

Sinuciderea prin strangulare este relativ rară. Obiectul care a cauzat moartea este de obicei răsucit de mai multe ori și câteodată susținut de un obiect moale. Din cauza iritării nervului vag și a creșterii presiunii asupra arterelor carotide, în timpul ștrangulării se limitează drastic fluxul de sânge către creier și se închide tractul respirator. Numai că, de obicei, laringele nu este complet închis, iar din acest motiv moartea durează mai mult decât aceea prin spânzurătoare, cu excepția cazului în care nu se ajunge la pierderea cunoștinței și la relaxarea tensiunii în obiectul care provoacă ștrangularea. 

Pe de altă parte, moartea prin spânzurătoare a fost de multă vreme cea mai populară metodă de sinucidere din Republica Cehă. În special pentru bărbați: aproximativ 61 din 100 de sinucigași se spânzură, față de 40% în cazul femeilor.

Dacă n-aveți noroc să vă rupeți gâtul, moartea se instalează după aproximativ zece minute. Acest tip de sinucidere prezintă un grad înalt de siguranță, în schimb, dacă scapă cu viață, omu’ are toate șansele să rămână cu creieru’ bulit. 

Spre surprinderea mea, spânzurătoarea oferă o gamă mai largă de variante de materializare decât s-ar putea imagina. În secolul al XIX-lea, un profesor oarecare număra 261 de poziții diferite în care se pot spânzura sinucigașii. În 168 de situații, picioarele se sprijineau pe pământ, în 42 dintre ele trunchiul găsea o bază în genunchi, în 22 de cazuri sinucigașul stătea întins pe pământ, 19 dintre ei erau așezați pe un scaun, iar ultimii trei, ghemuiți pe vine. Evident, cel mai des se utilizează o frânghie, dar lucrurile se pot face și cu ajutorul unei cravate, batiste, piese de lenjerie tăiate în bucăți, se mai pot utiliza șireturi, bretele, curele, un cablu electric sau o centură.

Obiectul cauzator al morții prin ștrangulare. „Ștrangulatorul”. Un cuvânt pe care nu îl voi mai putea pronunța niciodată.

Uneori mă gândesc la acea înverșunare, la nedorința de a trăi sau, mai degrabă, la dorința de a nu trăi a celor care se spânzură, înverșunare pe care, post-factum, o găsim ghemuită pe vine.

Djjjjimmm.

 „Dar aveți idee, de fapt, de ce anume sunt astăzi aici?”, perorează domnul în cămașă albă care se află la baza podiumului din sediul organizației Șoimul

„De ce?”, îl întreabă doamna în rochie galbenă care stă lângă el. Este nevastă-sa, dar cuplul joacă așa, de formă, un dialog între mentor (adică el) și public (adică ea), pentru că pe public (adică noi) nu te poți baza niciodată.

„Această întâlnire dintre noi este menită să vă inspire și să vă încurajeze!”

„Să ne încurajeze către ce?” Doamna în rochia galbenă ridică vocea. Alături de mine, Madla își roade pumnișorul. Îl ține în guriță. Pe tot.

Domnul din cămașă albă încearcă să dea impresia că formulează totul aici, pe loc, dar e evident că știe foarte bine ce spune – probabil că o spune des. „Știți ce este starea zero?”

„Către a vă trăi adevărata voastră viață!“, exclamă domnul în cămașă albă. În acel moment, se întâmplă o chestie care ar trebui să reprezinte un moment cathartic, în care  se așteaptă o reacție emoțională din partea publicului real. Mă uit la cei din jurul meu, atât cât îmi permite semicercul limitat al scaunului rotitor. Din nou, două treimi din public sunt femei. Nimeni nu răspunde, așa că doamna în rochie galbenă preia din nou rolul întregului public și începe să aplaude. Ca atare, aplaudăm și noi.

„Ați auzit vreodată despre tehnica hawaiană Hoo-oponopono?”, întreabă domnul în cămașă albă. Tăcere. „Înainte de a vă spune câte ceva despre cum a apărut această tehnică, vă voi împărtăși elementele de bază. Lucrurile cele mai importante! Sunteți gata?“

„Da!“, se cutremură doamna în rochie galbenă.

„Atunci, ascultați-mă cu atenție. Dar serios, ascultați – și ascultați cu atenție, spune el încet, acesta este lucrul cel mai important care se va auzi astăzi aici. Tocmai asta vă poate schimba viața.“

Așadar, tăcem cu toții, așteptăm cu nerăbdare, vrem să ne schimbăm viața.

„Te iubesc”, spune domnul în cămașă albă, uitându-se la doamna Starostníková. „Îmi pare rău”, spune el apoi, privind-o pe Boháčková. – „Te rog, iartă-mă”, adaugă apoi, dând din cap către soțul ei, Boháček. „Îți mulțumesc”, spune apoi, privind-o pe Madla, care reușește să-și extragă pumnul din cavitatea bucală.

Încă o perioadă scurtă de tăcere. Unii tușesc. Unii își dreg vocea. Starostníková se trage de gușă. Doamna în rochia galbenă are un aer plin de taine.

„Nu este ceva ciudat în legătură cu aceste propoziții?“

„Spui asta aproape în fiecare zi, nu-i așa?”, zice domnul în cămașă albă.

„Păi cam da!”, recunoaște doamna în rochie galbenă.

„Dar aceste patru propoziții, aceste propoziții aparent prăfuite, pot ajuta și la purificarea subconștientului nostru. Cu ajutorul lor, puteți distruge programele ascunse care ne controlează, ne împiedică în îndeplinirea misiunii noastre în această lume. Și în împlinirea dorințelor. Datorită acestor patru propoziții, putem ajunge la așa-numita stare zero, o stare în care nu există nimic și totul este posibil. Nu există gânduri, cuvinte, amintiri, convingeri, credințe. Pur și simplu nimic. Este o stare de vid, o stare pe care oamenii încearcă să o atingă în diverse moduri de secole, de milenii întregi.”

Domnul din cămașă albă încearcă să dea impresia că formulează totul aici, pe loc, dar e evident că știe foarte bine ce spune – probabil că o spune des. „Știți ce este starea zero? Nu? Este o stare de dragoste pură, fără limite. Noi toți observăm lumea printr-un fel de lentilă, dar ea este plină de depuneri impure, de necurății. Știți ce vreau să spun. Prejudecăți, iluzii, amintiri, modele de comportament învățate de la alții, trebuie să scăpăm de toate acestea! Să le aruncăm din noi, să ne curățim de ele. Și dacă ne vom curăți și ne vom curăți de ele fără preget, vom pătrunde într-un spațiu care poate fi numit o lume fără granițe…” Madla începe să fredoneze încet melodia Jocurile fără granițe. „…Aici vă veți găsi Sinele, vă veți dezbăra de energia negativă, iar prin voi vor putea curge de acum încolo numai gânduri și cuvinte curate. Așadar, de ce exact aceste patru propoziții? Te iubesc. Îmi pare rău. Te rog să mă ierți. Îți mulțumesc. Pentru că suntem potopiți de negativitate și durere emoțională! Iar acestea provoacă dezechilibrul din noi! Bolile! Doar prin procesul pocăinței, iertării și transformării ulterioare putem ieși din această stare. Acesta este Hoo oponopono“.

Domnul în cămașă albă spune că prin cuvintele „te iubesc” ne contopim cu Creatorul. Esențial este să iubim totul, să ne iubim chiar și propria obezitate, sau toate gândurile nebune care ne vin în minte, să le spunem doar atât: „vă iubesc, gânduri dragi, te iubesc, obezitate”. Domnul în cămașă albă spune că prin cuvintele „Îmi pare rău” recunoaștem că un virus a intrat în sistemul nostru interior. Nu îi cerem Creatorului să ne ierte, ci să ne ajute pe noi înșine să ne iertăm. Domnul în cămașă albă spune că, dacă ne rugăm pentru iertare, ne rugăm în același timp și pentru transmutarea energiei noastre negative în lumină, ne rugăm pentru transformarea subconștientului nostru într-un vid absolut, în scopul de a ne descoperi sinele, propriul eu, întrucât acesta poate fi găsit numai în starea zero. Când spunem mulțumesc, afirmă domnul în cămașă albă, în acest fel îi exprimăm Creatorului recunoștința și credința că ne vom curăți de păcate. Domnul în cămașă albă spune că Hoo oponopono nu este conceptul de viață al unui restaurant McDonald’s, unde mâncarea ne vine imediat la fereastră – cică Creatorul nu e servitorul nostru. Este necesar să ne curățim, să ne purificăm, să ne purificăm, să ne purificăm, să ștergem murdăria din noi, să ne găsim propria Shangri-La, să ne purificăm, să ștergem mizeria în urma noastră, să ne curățim.

„Oare n-ar merge mai repede c-un laxativ?” se apleacă Madla înspre mine.

„Păi ce altceva crezi că e Shangri-La asta?”, îi zic eu.

„Ucide-mă”, mai șoptește Madla. „Îți mulțumesc, cu adevărat.”

Domnul în cămașă albă spune că vom cânta despre toate acestea, că le cântă oamenii din întreaga lume, că poate în acest fel vom pricepe că e vorba despre un proces de purificare. Doamna în rochie galbenă aduce o cutie cu o chitară. Încet-încet, pumnul Madlei alunecă din nou în cavitatea ei bucală.

Domnul în cămașă albă cântă la chitară și, împreună cu doamna în rochie galbenă, repetă la nesfârșit cele patru propoziții care precedă refrenul (hoo oponopono, hoo oponopono etc.) și, cu concursul unor priviri încurajatoare, caută contactul vizual cu publicul (adică noi) – cică să cântăm și noi cu ei.

Contemplu comuna Mršiňa dintr-o perspectivă de semicerc. Îi observ pe cei care zâmbesc cu ochii închiși, îi observ pe cei cu lacrimi în ochi, îi observ pe cei care privesc înainte, mai degrabă nepăsători, îi observ pe cei care cântă și nu se jenează deloc de chestia asta, pe cei ce li se alătură ezitând, o observ pe Bartáková curățindu-și mizeria de sub unghii. Dar! În acel moment, pe ritmul hawaiian al melodiei despre iubire, iertare, scuze și mulțumire, pe ritmul melodiei despre căutarea sensului vieții, în mijlocul cântecului despre purificare, în sediul organizației Șoimul pătrunde un terorist. Mai întâi aleargă la Bartáková și, cu o macetă, o rănește la mână – tocmai la aceea la care își curăța mizeria din spatele unghiilor. Apoi fuge înspre Starostníková și o înjunghie în gușă cu un cârlig. Sângele țâșnește și stropește cămașa albă a domnului în cămașă albă, dar el continuă să zdrăngănească la chitară, doar zâmbetul i-a înghețat un pic. Alți teroriști dau năvală înăuntru, sunt cel puțin zece, iar doi dintre ei duc o bombă. Însă preț de câteva clipe, se opresc, ascultă, încep să se legene în ritmul muzicii, mormăie melodia împreună cu domnul în cămașă albă și cu doamna în rochie galbenă. Dar apoi își realizează propriul sine, sensul propriei vieți, îi mulțumesc propriului lor Atoatefăcător și ne ordonă să ne culcăm la pământ. Urlă, gesticulează cu armele, trag câteva focuri de avertisment, iar noi începem să ne smiorcăim, să ne privim speriați, să ne temem că vom muri. Aici și acum. Nu ne vom mai întoarce acasă. Vom muri aici. Uite-așa. Asta e. S-a terminat. Și în clipa asta negociem, ne căciulim în gând, fiindcă în clipa asta știm ce contează cu adevărat. De exemplu, Bartáková știe că ceea ce contează este, de exemplu, o mână – până acum nu i s-a mai întâmplat chestia asta. Brusc, toată lumea conștientizează care lucruri sunt importante și care mai puțin importante, toți și-ar dori să fie altundeva, fiecare are în cap un anumit loc specific, fiecare are în cap niște persoane specifice într-un anumit loc specific. Apoi, teroriștii îl pocnesc în cap cu chitara pe domnul în cămașă albă și dispar, ne lasă în viață, fiindcă își dau seama că în satul ăsta ne aflăm periculos de aproape de starea zero.

Așadar, suntem cu toții în viață – mă rog, ceva  șocuri post-traumatice, ne mai pișăm pe noi în pat, dar asta e. Însă, una peste alta, am avut cu toții de învățat din experiența asta, abia după ce am trecut prin ea am început să trăim cu adevărat. Un an întreg, frumos, poate doi. Iubim, ne pare rău, cerem iertare, mulțumim…

Și apoi, după vreo doi-trei ani… atunci începem să povestim cum ne-au atacat odată teroriștii în sediul organizației Șoimul, în timpul cursului de Hoo oponopono.

Și apoi, după vreo doi-trei ani… atunci începem să povestim cum ne-au atacat odată teroriștii în sediul organizației Șoimul, în timpul cursului de Hoo oponopono. Vom povesti despre chestia asta toată viața – mă rog, cât a mai rămas din ea – le vom povesti multora, pentru că a fost o experiență cu adevărat cutremurătoare – așa vom spune cândva, la o petrecere de Crăciun, cu un pahar de vin spumant în mână. Și apoi vom merge acasă, acasă vom scrie la computer o scrisoare de motivație de doi bani, vom da clic pe douăzeci de oferte de pe un site de job-uri, fiindcă job-ul actual începe să pută a stereotip și nu mai avem nicio șansă să creștem în carieră, vom arunca o privire dezorientată în frigiderul plin, îi vom trece în revistă pe cei cinci șucari numărați pe degete de pe messenger, oricare dintre ei poate fi omul potrivit, dar care, care o fi de fapt? altă urmă de cană rămasă pe masă – de câte ori ți-am spus să pui un suport de carton sub vasele pe care le așezi pe masă! –, masajul discret al slăninuței de pe burtică în fața oglinzii din baie – de mâine nu mai bag în mine!, înainte de a merge la culcare trimiți ultimul pupic, pupic, zici mi-e dor de tine, bagi emoticonul ăla trist, înainte să stingi lumina un sărut și pentru aia de doarme colo alături, ei și închipuie-ți, iar au scumpit untul, băi, asta chiar nu se poate, da?

Tadaaaam.

În loc de fereastră, ușă întredeschisă de la baie. Tata stă în fața oglinzii, clătindu-și aparatul de ras în chiuveta plină de apă și fredonând concomitent Our House de Crosby, Stills și Nash.

Înainte aveam impresia că tatăl meu era un arbore sequoia. Cel mai mare din lume. Ca Hyperion, un copac care are aproape 116 metri în înălțime. Dar, după ce a murit Madla, copacul a început să se prăbușească. Scoarța lui devenise cenușie, ramurile se îndoiau și nu am mai găsit în niciun atlas un copac demn după care să-l pot numi pe tata.

„Mi-cu-ță-mi-cu-ță cu-ti-cu-ti-u-ță”, șoptesc roțile trenului, șoptesc ca niște pitici insidioși, chicotind în același timp, șoptesc în timp ce eu privesc din vârful dealului către țintirim. Prin jurul meu plutesc prin aer fulgi.

Ninge printre plopi, iar sicriul Madlinei este absurd de mic, atât de mic încât nu pot să-mi iau ochii de la el. Îi șoptesc lui Adam că Madla n-ar putea încăpea în acest sicriu. Adam își duce degetele la gură, semn că trebuie să vorbesc mai încet, să nu mă audă lumea. Totuși, am dreptate: înăuntrul sicriului, Madla trebuie să fie sau îndoită sau ghemuită. Și cu cât preasfințitul vorbește mai mult, cu atât mai mică este cutia aceea din lemn. În fond, poate că, până la urmă, Madla nici nu se află în acest sicriu! Preasfințitul ridică puțin vocea, pentru că acolo sus, în spatele bisericii, tocmai trece trenul meu. Îmi întorc privirea către vârful dealului și îmi imaginez că mă aflu în tren și că mă îndepărtez în grabă de acest loc, călătoresc, nu mă aflu aici, ci pe drum, iar acesta poate fi un țel, călătoria poate fi un țel, asta se știe, se știe demult, s-au făcut chiar și cântece despre asta. Iar în clipa când corpul Madlei este depus în groapa aceea săpată în pământ, cutia aceea din lemn pare mai degrabă un mic ambalaj dintr-un magazin de bijuterii, o cutiuță pentru un ineluș minuscul, cât s-o strângi în palmă și s-o faci să dispară în mânecă. Un fel de magie. Hocus pocus.

Îmi curăț puful de pe haine.

Micuță cutiuță, micuță cutiuță, micuță cutiuță, șoptesc roțile de tren. Trenul frânează cu scrâșnet. Pătrundem cu greu prin nămeții albi.

…………………………….

Tadaaam.

Mă gândesc încontinuu la Madla. Șinele de tren, oarbe. Tunelul fără sfârșit.

O pagină goală dintr-o carte.

Huuușșșș…

Uneori, când domnul Rochester aduce în magazin o piesă nouă de mobilier pe care tocmai a finisat-o, mai zăbovește lângă ea o vreme și o privește din mai multe unghiuri. La un moment dat, mă caută din priviri și cred că vrea să mă întrebe ce părere am. Nu că l-ar interesa în mod deosebit, dar așa, ca să nu stagneze conversația. Propriu-zis, m-a întrebat o singură dată „Ce părere ai?”, iar apoi, realizând că nu spusesem nimic, a adăugat singur: „Nu arată rău, nu?”, iar eu am dat din cap că nu, nu arată rău, poate că am și zâmbit un pic în momentul când am îndrăznit să mă apropii mai mult de comoda aia și să-i mângâi muchiile.

¾ M-ai învățat minte, a spus apoi, mângâind și el comoda. Și-a trecut mult timp mâna de-a lungul muchiilor mobilei, apoi i-a tras o pălmuță prietenească.

Sunt o comodă, iar domnul Rochester mă mângâie pe spate. De sus până jos.

Și apoi îmi trage o pălmuță prietenească.

Mă privește cu surprindere când chicotesc ca o adolescentă idioată și când mă înroșesc ca o adolescentă idioată. Scutur din cap ca și cum mi-aș dori să depășesc momentul acela penibil, să-l alung, să dispară prin lobii urechilor.

Zâmbește.

Aș vrea să-l îmbrățișez

Traducere de Mircea Dan Duță


[1] În cehă, Smrtholka sau Morana, zeiță slavă (divinitate precreștină) a morții, uneori și a revenirii / retrezirii la viață asociată cu primăvara. În fragmentul de față, autoarea pornește de la tradiția conform căreia apariția respectivului personaj anunță moartea celui / celei căruia / căreia i se arată sau a cuiva apropiat acestuia / acesteia.


Credit foto © Gaby Jongenelen Fotografie for CELA


Citiți un interviu cu autoarea.

„Umorul nu trebuie neapărat să șteargă tragicul, ci dimpotrivă, poate să-l accentueze”

Lucie Faulerová este unul dintre cele mai respectate nume din tinerele generații de autori cehi. Născută în 1989 în orașul Pardubice, a studiat Boemistica la Facultatea de Științe Umaniste a Universității Palacký din Olomouc și, ca parte a tezei sale de doctorat, s-a ocupat de fenomenul „naratorului nedemn de încredere”.

Ocazional lucrează pentru Kateřina Šedá[1], de exemplu, este co-autoarea cărții Brnox, care a câștigat Premiul Literar Național Magnesia Litera la Secțiunea pentru jurnalism.

Până în prezent, Lucie a publicat următoarele titluri: Brnox (2017, proiect realizat de un colectiv de autori sub coordonarea Kateřinei Šedá și laureat al premiului Magnesia Litera[2]), UNES-CO sau Circ pentru turiști (de asemenea, un proiect coordonat de Kateřina Šedá, Lucie asumându-și rolul de redactor de carte), romanul Pe ei se adună praful (2017), care a atras atenția pentru prima dată asupra talentului autoarei și s-a bucurat de un mare succes de critică și de public, și romanul Fata care aduce moartea (2020), după toate probabilitățile o reușită comparabilă cu titlul anterior. Mai mult, romanul a fost deja propus în acest an pentru premiul Magnesia Litera pentru proză. În acest număr din Familia sunt publicate, în traducerea mea, fragmente din acest până acum ultim titlu semnat de Lucie.

Mircea Dan Duță

Ați atras atenția asupra dvs. în calitate de autoare încă din 2017, mai întâi prin colaborarea cu Kateřina Šedá la proiectul Brnox, dar în principal prin excelentul și originalul dvs. debut, romanul Pe ei se adună praful. Totuși, în literatura cehă contemporană nu este nimic neobișnuit în faptul ca un autor tânăr sau foarte tânăr (pe atunci aveați mai puțin de 28 de ani) să atingă un succes răsunător încă de la debut, fie că este vorba despre un volum de poezie, fi de unul de proză scurtă, un roman sau o piesă de teatru etc. Cu toate acestea, nu se întâmplă prea des ca acel autor (mai ales dacă este tânăr) să aibă succes ca scriitor și, în același timp, să atragă atenția prin activitatea sa științifică, de exemplu prin subiectul original, fascinant și într-un fel provocator al unei disertații de doctorat. Am încercat eu însumi să analizez în teza de doctorat diferite atitudini auctoriale / narative, în film: autor subiectiv, autor obiectiv, povestitor etc. Cu toate acestea, a fost vorba doar despre o încercare de a aplica o teorie mai mult sau mai puțin clasică, în orice caz deja existentă, într-un domeniu diferit, dar nu atât de îndepărtat. În schimb, dvs. ați venit cu un concept complet nou și v-ați construit pe baza lui, într-un mod care mi se pare briliant, întreaga disertație. Lucie Faulerová, ce înseamnă un narator nedemn de încredere?

Romanul Pe ei se adună praful (2017)

— Mai bine nici nu m-ați întreba despre chestia asta… Lucrurile nu stau chiar așa. Mi-am ales noțiunea de „nedemn de încredere” drept temă de lucru, dar disertația nu am terminat-o niciodată. Nici studiul doctoral, de altfel. Faptul că tocmai acest element din disertația mea a ajuns la cunoștința publicului este o întâmplare. Mai precis, a trăncănit despre asta editorul meu în contextul primului interviu care mi-a apărut în presă. Dar mai târziu am regretat că am vorbit vreodată despre asta în public. Mă simțeam ca o mincinoasă, ca un expert auto-proclamat pe această temă. Adevărul este că subiectul a fost dezbătut și definitiv rezolvat în anii 60 ai secolului trecut și este un proces narativ întâlnit în numeroase cărți și filme, pe care nu l-am descoperit și nici nu l-am definit eu. Pe de altă parte – despre ce altceva să mă întrebe în acel interviu? Pentru că, înțelegeți – așa e când ești debutant, nu te cunoaște nimeni, nu ai nimic în spate cu excepția faptului că ai participat la proiectul unui artist celebru și ai studiat un subiect interesant pe care l-ai încorporat într-o carte. De aceea, timp de un an sau doi, m-au tot întrebat despre Brnox și despre naratorul nedemn de încredere, fiindcă erau subiecte care se ofereau singure. Numai că prin disertația aceea și prin romanul Pe ei se adună prafulnu am făcut decât să încerc să aflu eu însămi ce înseamnă a fi nedemn de încredere. Dar după aceea am renunțat din proprie inițiativă la studiul teoretic asupra acestui subiect, am părăsit studiul, am lăsat școala, așa că în acest moment sunt nedemnă de încredere ca specialist în ceea ce înseamnă a fi nedemn de încredere.

Probabil că v-ați așteptat puțin la această întrebare, dar acum, fiindcă lucrurile se întâmplă în acest fel de atâta timp, vă deranjează că în tot ceea ce scrieți oamenii caută o „povestitoare nedemnă de încredere”? Vă considerați astfel? Dacă da, la care dintre titluri vă gândiți? Dacă nu, de ce nu?

— Nu mă deranjează în mod deosebit, dar este o schematizare. Eu cred mai degrabă că sună bine „naratoare nedemnă de încredere” – și de aceea unii folosesc această construcție. Dar această „calitate de a fi nedemn de încredere” – așa cum este ea înțeleasă în naratologie – nu este o trăsătură pur și simplu – indiferent dacă a mea sau a povestitorilor mei, ci o tehnică, o strategie de a spune povestea. Dacă principiul se repetă, își pierde sensul și funcția – aceeași tehnică nu ar trebui să fie universal aplicabilă la tot ceea ce scrie un autor.

Mai ales prima mea carte, Pe ei se adună praful, este asociată cu această noțiune, și aceasta tocmai pentru că aici am încercat oarecum să văd cum poate fi creată și cum se poate manifesta această fiabilitate și pentru că după aceea am recunoscut public acest lucru.

Foto © Ondřej Lipár

Deși există diferențe destul de semnificative între cele două romane ale dvs., cu siguranță amândouă se află mult mai departe de proiectul Brnox. Vă considerați (co-) autoare și în cazul său? Îl considerați ca fiind „al dvs.” în aceeași măsură ca și Pe ei se adună prafulsau Fata care aduce moartea?

— Nu, nici vorbă. Brnox este un proiect al Kateřinei Šedá, la care au participat multe alte persoane – iar eu am făcut parte din colectivul principal de autori. Dar contribuția mea nu a fost de natură auctorială, ci am făcut muncă de redactor: am strâns materiale, am realizat interviuri, transcrieri de înregistrări, editare de texte, până la corectură lingvistică, cercetare etc. Înseamnă cu totul altceva decât prozele, ficțiunile pe care le-am semnat.

— V-ați mai apuca vreodată de un asemenea proiect în viitor? Sau acesta aparține mai degrabă ficțiunii sub formă de romane sau de povestiri?

— Și în clipa asta m-aș mai apuca de un asemenea proiect. De altfel, Brnox continuă, dar nu sub formă de carte, ci de website și de aplicație pentru mobil, iar poziția mea aici este similară celei de acum câțiva ani, când lucram la ghidul sub formă de carte. Adun materiale, compilez, împart sarcini, editez… Între timp, am ajutat-o ​​pe Kateřina cu un alt proiect și cu o publicație care a apărut ulterior – se numește UNES-CO[3] sau Circ pentru turiști. Pe lângă asta, scriu și propriile mele texte – și bineînțeles că asta îmi place cel mai mult. În mod ideal, viitorul ar trebui să aparțină ambelor direcții, ele nu se exclud și nici nu se anihilează reciproc. Totuși, literatura – adică romanele, povestirile – o simt ca fiind a mea în cel mai înalt grad.

— Prima dvs. carte (mă refer acum la cea pe care o recunoașteți ca atare, adică romanul Pe ei se adună praful) atrage atenția asupra chiar din titlu. Ați fi amabilă să îl explicați pentru cititorii români, pentru cititorii revistei Familia? Ce / cine sunt „Aceia pe care se adună praful”?

— În cehă avem expresia „capcane pentru praf” sau „lucruri care atrag praful”: așa se numesc obiectele așezate pe rafturile goale pe care în timp se adună praful. Lucrurile de care se înconjoară personajul-povestitor Anna sunt tocmai asemenea mărunțișuri așezate pe rafturi, cadouri, amintiri la care nu vrea să renunțe, dar și lucruri furate. Termenul „capcană” exprimă un obiect, așadar lipsa de viață. Dar în titlu există cuvântul „cei”, or aceasta duce cu gândul la ființe, oameni sau animale. „Dăruindu-le viață” acestor obiecte care zac pe rafuri, am încercat să le „umanizez” – în fond, chiar personajul afirmă că aceste obiecte sunt „prietenii săi”, pentru că nimeni altcineva nu i-a mai rămas – sau, cel puțin, așa credea ea. Aceste obiecte reprezintă o imagine a trecutului ei – memoria sa confuză, pe care a lăsat să o acopere praful, ca să mă exprim un pic prea poetic. Și o asemenea „capcană pentru praf”, un „lucru” care atrage/adună praful este însăși Anna (de altfel, și alte persoane din viața ei, sora, mama…). Pentru mine, această expresie desemnează persoana care nu este capabilă să facă nimic cu viața ei. Este pasivă, se crede mai presus de lucruri, totuși este nefericită, dar nu are curajul sau puterea de a face ceva cu viața sa.

Pe de altă parte, acest titlu are pentru mine și o conotație afectivă. Pe vremuri, obișnuiam să citesc mult din Stephen King. El este adesea subestimat, considerat doar un autor în limitele unui gen, în speță un autor de horror-uri… Dar, după părerea mea, horror-ul este adesea mai degrabă un mijloc decât un gen. În poveștile „de groază” bine făcute apar adesea pilde, radiografieri ale interiorului uman, ale spaimelor noastre etc. Iar în romanul O mână de oase,titlul meu preferat din creația lui, există o scenă înfricoșătoare de care îmi amintesc des. Apărea acolo replica: „Dă-mi-o înapoi, este capcana mea de praf!” Scena este puternică și mi-a plăcut foarte mult această alăturare a cuvintelor – de fapt, atunci, la șaptesprezece ani, când am citit-o, eram sigură că într-o zi voi numi astfel ceva ce avem să scriu eu însămi.

Romanul Fata care aduce moartea (2020)

— În ce limbi a fost tradus debutul dvs. literar până acum și cum s-au descurcat traducătorii cu titlul și mai ales cu acea minunată metaforă a celor „pe care se adună (numai) praful”?

— Cartea a fost tradusă în spaniolă și în germană, trebuia să apară și în Ucraina (doar că nu s-a ajuns la un acord cu editorul, însă traducerea există). Apoi există un fragment tradus în engleză. Vă dați seama că acest titlu este o piatră de încercare pentru traducători. Îmi place să mă joc cu posibilitățile limbii, iubesc ceha, dar în general decid împreună cu traducătorii în ceea ce privește rezolvarea unor atare probleme (și așa se întâmplă și în cazul romanului Fata care aduce moartea). Versiunea în limba engleză a titlului, Dust Collectors, nu mi se pare ideală, dar până la urmă probabil că a fost cea mai bună dintre toate variantele. Numai că termenul „collector” desemnează un colecționar activ, în timp ce eu mă refer la persoane cu totul pasive, de care poți numai să te lovești, să te prinzi, să te lipești, să te împiedici – ca de o capcană. În ucraineană s-a tradus în forma Suveniruri prăfuite. Încă nu știu exact cum sună în germană, dar titlul în spaniolă m-a distrat: Atrapadores de polvo. Este o traducere mot-a-mot și, pe deasupra, „polvo” înseamnă și „praf”, dar e și o expresie vulgară pentru actul sexual (pe scurt, futere).

— Și romanul Fata care aduce moartea a avut parte de succes de critică și de public. Ca proză, este în mod sigur mai accesibilă cititorilor decât Cei care adună praful, deși ambele cărți sunt excelent scrise. De fapt, cum se vinde Fata? Credeți că are șanse la un premiu Magnesia Litera anul acesta sau mai târziu?

— Nu știu dacă nu ar trebui să am permisiunea editorului pentru a vorbi public despre cifre comerciale reale, dar, în ceea ce mă privește, pot spune că, având în vedere circumstanțele, coronavirusul, librăriile, criza financiară a multor oameni, cartea s-a vândut mult peste așteptări. Desigur, este departe de a fi un bestseller de masă. Dacă am vreo șansă la un premiu? – Este greu de ghicit. Poate că am o șansă să fie nominalizat, dar să ia direct un premiu, nu cred. Nu știu.

— Printre multe alte aspecte extrem de interesante, Fata care aduce moartea m-a fascinat și prin combinația impresionantă de tragedie prezentă mai mult sau mai puțin pe tot parcursul poveștii și de umor plin de forță, câteodată absurd, alteori negru, care se ivește din când în când (vezi secvența absolut antologică „hó opono-opono”). A reprezentat aceasta o intenție? Mulți dintre cei cărora le-am citit traducerea pasajului în cauză au răspuns: „autorul trebuie să fie ceh”. Credeți că o astfel de combinație, sau acest tip de umor în sine, reprezintă un „brand cehesc”, într-o oarecare măsură, după cum vedem, recunoscut de către străini?

— Nu mi-ar fi trecut prin cap că am lucrat cu un umor oarecum tipic pentru Cehia. Probabil că îmi lipsește distanțarea necesară față de umorul ceh văzut din exterior ca un tot unitar.

În ceea ce privește combinația de tragedie și umor negru sau absurd din cartea mea, da, a fost o intenție, dar nu în totalitate: mai precis, nu a fost intenționat într-o asemenea măsură, încât să pot spune da, este umorul pe care l-am așezat aici și acolo în mod conștient și cu un anumit scop. De fapt, lucrurile s-au întâmplat în mod spontan, natural. Vreau să spun că, probabil, este vorba (într-o măsură variabilă) despre o parte organică a scrisului meu. Pe scurt, pentru că în acest fel cuget asupra vieții și a tuturor lucrurilor, fiindcă astfel le percep – prin intermediul contrastelor, al absurdului. Umorul în sine este o parte esențială a vieții mele. Și nu doar pentru că poate simplifica lucrurile și fiindcă te face să râzi și îți provoacă emoții pozitive plăcute. Dar și pentru că am impresia că umorul bine manevrat nu abandonează deloc tragismul anumitor situații, că nu trebuie neapărat să fie încercarea de a „bagateliza sau colora în roz” ceea ce este tragic, trist sau înspăimântător, ci dimpotrivă, poate chiar să amplifice acea tragedie, tristețe sau spaimă. Sau să arunce asupra ei o altfel de lumină, dintr-un unghi diferit, să o îmbogățească cu o nuanță sau cu o aromă diferită. Pe scurt, umorul nu trebuie neapărat să șteargă tragicul, ci dimpotrivă, poate să-l accentueze subliniindu-l cu o linie ondulată absurdă sau încadrându-l într-un chenar negru.

Romanul Fata care aduce moartea (Smrtholka, editura Torst) se găsește pe lista scurtă a Premiul Uniunii Europene pentru literatură 2021

— Cum ați devenit parte a proiectului CELA? V-a ajutat acest lucru în cariera dvs. literară?

— M-au întrebat de la Centrul Literar Ceh dacă aș dori să aplic. Și alte câteva persoane mi-au atras atenția asupra acestei oportunități – singură probabil că nu aș fi aflat niciodată despre asta. Așa că am aplicat și m-au selectat. Ideea proiectului este minunată – să fie puși în legătură scriitori tineri și traducători din zece țări. Este mare păcat că toată desfășurarea constând în călătorii și întâlniri s-a prăbușit la nivelul online din cauza coronavirusului. Dacă află despre mine, ca autor, mai mulți oameni din mai multe țări este întotdeauna bine, așa că în mod sigur proiectul mi-a fost de ajutor. Pe de altă parte, el va mai dura vreo câțiva ani, așa că este încă prea devreme pentru a face un bilanț.

— În plus față de dvs., au mai fost selectați pentru proiect și alți excelenți autori cehi precum Anna Beata Háblová și Ondřej Macl. Dintre prozatorii cehi contemporani, îi avem până acum traduși în limba română, de exemplu, pe Tomáš Zmeškal, Petra Hůlová, Matěj Hořava, Kateřina Tučková și mulți alții. Dinte poeții contemporani, au ieșit în volum în traducere românească Petr Borkovec, Petr Hruška, Radek Fridrich, Jaromír Typlt, Jozef Straka, Tomáš Mika, Olina Stehliková, Simona Martínková Racková etc. Mult mai mulți autori (inclusiv dramaturgi precum Petr Zelenka, Petr Koleček, Markéta Bidlasová Bláhová, Arnošt Goldflam sau David Drábek) au fost publicați în paginile revistelor literare românești sau și-au văzut textele puse în scenă înainte de sau chiar fără a fi fost vreodată tipărite. Pe cine ne-ați mai recomanda? Și care sunt autorii dvs. cehi preferați, fie clasici, fie contemporani?

— Recunosc cinstit că nu am o imagine de ansamblu asupra a tot ceea ce se publică, nu apuc să citesc totul sau nu mă interesează totul (și este valabil și pentru literatura străină). În afară de aceia pe care i-ați menționat, dintre autorii contemporani îmi plac, de exemplu, Marek Šindelka, Emil Hakl, Jáchym Topol, Štěpán Kučera, Jiří Kratochvil. În poezie nu mă orientez atât de bine, dar mi-a plăcut întotdeauna Jan Těsnohlídek.

— După cum am văzut, literatura cehă nu este deloc necunoscută în România, mai mult, s-ar putea spune că are succes. Dar care este situația literaturii române în Republica Cehă? Aveți vreun autor preferat în România? Pe cine cunoașteți dintre autorii contemporani, eventual dintre cei tineri?

— Știu mai multe despre autorii clasici, nu atât despre cei contemporani, sau cel puțin nu-mi amintesc să fi citit vreun autor român în ultima vreme. Dar, din moment ce mi-ați citit cărțile, mi-ați putea ghici gustul și recomanda ceva din literatura română contemporană. Deși nu este vorba despre literatură, acum mi-am adus aminte că am văzut de curând un film românesc superb. Anul trecut, la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary. Se numea Monsters. Am văzut acolo o mulțime de filme în anul acela, dar acesta se număra printre primele trei preferate.

— Lucie, vă mulțumesc pentru acest interviu și vă urez mult succes în literatură și în viață.

— Și eu vă mulțumesc mult!


[1] Artistă plastică cehă care lucrează foarte mult cu noțiunile de artă conceptuală și artă socială, pe care le redefinește și readaptează în funcție de fiecare proiect.

[2] Premiile literare naționale ale Cehiei, distincții care se acordă anual pe mai multe categorii (poezie, proză, descoperirea anului, jurnalism, Marele Premiu – Cartea Anului etc.)

[3] Joc de cuvinte intraductibil: CO – formal, prescurtare de la Company, UNES = RĂPEȘTE / FURĂ / DETURNEAZĂ sau FII CAPABIL SĂ DUCI / CARI POVARA.


Foto header © Ondřej Lipár


Citiți un fragment din romanul Fata care aduce moartea, în traducerea lui Mircea Dan Duță.