„Umorul nu trebuie neapărat să șteargă tragicul, ci dimpotrivă, poate să-l accentueze”

— Ați atras atenția asupra dvs. în calitate de autoare încă din 2017, mai întâi prin colaborarea cu Kateřina Šedá la proiectul Brnox, dar în principal prin excelentul și originalul dvs. debut, romanul Pe ei se adună praful. Totuși, în literatura cehă contemporană nu este nimic neobișnuit în faptul ca un autor tânăr sau foarte tânăr (pe atunci aveați mai puțin de 28 de ani) să atingă un succes răsunător încă de la debut, fie că este vorba despre un volum de poezie, fi de unul de proză scurtă, un roman sau o piesă de teatru etc. Cu toate acestea, nu se întâmplă prea des ca acel autor (mai ales dacă este tânăr) să aibă succes ca scriitor și, în același timp, să atragă atenția prin activitatea sa științifică, de exemplu prin subiectul original, fascinant și într-un fel provocator al unei disertații de doctorat. Am încercat eu însumi să analizez în teza de doctorat diferite atitudini auctoriale / narative, în film: autor subiectiv, autor obiectiv, povestitor etc. Cu toate acestea, a fost vorba doar despre o încercare de a aplica o teorie mai mult sau mai puțin clasică, în orice caz deja existentă, într-un domeniu diferit, dar nu atât de îndepărtat. În schimb, dvs. ați venit cu un concept complet nou și v-ați construit pe baza lui, într-un mod care mi se pare briliant, întreaga disertație. Lucie Faulerová, ce înseamnă un narator nedemn de încredere?

— Mai bine nici nu m-ați întreba despre chestia asta… Lucrurile nu stau chiar așa. Mi-am ales noțiunea de „nedemn de încredere” drept temă de lucru, dar disertația nu am terminat-o niciodată. Nici studiul doctoral, de altfel. Faptul că tocmai acest element din disertația mea a ajuns la cunoștința publicului este o întâmplare. Mai precis, a trăncănit despre asta editorul meu în contextul primului interviu care mi-a apărut în presă. Dar mai târziu am regretat că am vorbit vreodată despre asta în public. Mă simțeam ca o mincinoasă, ca un expert auto-proclamat pe această temă. Adevărul este că subiectul a fost dezbătut și definitiv rezolvat în anii 60 ai secolului trecut și este un proces narativ întâlnit în numeroase cărți și filme, pe care nu l-am descoperit și nici nu l-am definit eu. Pe de altă parte – despre ce altceva să mă întrebe în acel interviu? Pentru că, înțelegeți – așa e când ești debutant, nu te cunoaște nimeni, nu ai nimic în spate cu excepția faptului că ai participat la proiectul unui artist celebru și ai studiat un subiect interesant pe care l-ai încorporat într-o carte. De aceea, timp de un an sau doi, m-au tot întrebat despre Brnox și despre naratorul nedemn de încredere, fiindcă erau subiecte care se ofereau singure. Numai că prin disertația aceea și prin romanul Pe ei se adună prafulnu am făcut decât să încerc să aflu eu însămi ce înseamnă a fi nedemn de încredere. Dar după aceea am renunțat din proprie inițiativă la studiul teoretic asupra acestui subiect, am părăsit studiul, am lăsat școala, așa că în acest moment sunt nedemnă de încredere ca specialist în ceea ce înseamnă a fi nedemn de încredere.

— Probabil că v-ați așteptat puțin la această întrebare, dar acum, fiindcă lucrurile se întâmplă în acest fel de atâta timp, vă deranjează că în tot ceea ce scrieți oamenii caută o „povestitoare nedemnă de încredere”? Vă considerați astfel? Dacă da, la care dintre titluri vă gândiți? Dacă nu, de ce nu?

— Nu mă deranjează în mod deosebit, dar este o schematizare. Eu cred mai degrabă că sună bine „naratoare nedemnă de încredere” – și de aceea unii folosesc această construcție. Dar această „calitate de a fi nedemn de încredere” – așa cum este ea înțeleasă în naratologie – nu este o trăsătură pur și simplu – indiferent dacă a mea sau a povestitorilor mei, ci o tehnică, o strategie de a spune povestea. Dacă principiul se repetă, își pierde sensul și funcția – aceeași tehnică nu ar trebui să fie universal aplicabilă la tot ceea ce scrie un autor.

Mai ales prima mea carte, Pe ei se adună praful, este asociată cu această noțiune, și aceasta tocmai pentru că aici am încercat oarecum să văd cum poate fi creată și cum se poate manifesta această fiabilitate și pentru că după aceea am recunoscut public acest lucru.

— Deși există diferențe destul de semnificative între cele două romane ale dvs., cu siguranță amândouă se află mult mai departe de proiectul Brnox. Vă considerați (co-) autoare și în cazul său? Îl considerați ca fiind „al dvs.” în aceeași măsură ca și Pe ei se adună prafulsau Fata care aduce moartea?

— Nu, nici vorbă. Brnox este un proiect al Kateřinei Šedá, la care au participat multe alte persoane – iar eu am făcut parte din colectivul principal de autori. Dar contribuția mea nu a fost de natură auctorială, ci am făcut muncă de redactor: am strâns materiale, am realizat interviuri, transcrieri de înregistrări, editare de texte, până la corectură lingvistică, cercetare etc. Înseamnă cu totul altceva decât prozele, ficțiunile pe care le-am semnat.

— V-ați mai apuca vreodată de un asemenea proiect în viitor? Sau acesta aparține mai degrabă ficțiunii sub formă de romane sau de povestiri?

— Și în clipa asta m-aș mai apuca de un asemenea proiect. De altfel, Brnox continuă, dar nu sub formă de carte, ci de website și de aplicație pentru mobil, iar poziția mea aici este similară celei de acum câțiva ani, când lucram la ghidul sub formă de carte. Adun materiale, compilez, împart sarcini, editez… Între timp, am ajutat-o ​​pe Kateřina cu un alt proiect și cu o publicație care a apărut ulterior – se numește UNES-CO[3] sau Circ pentru turiști. Pe lângă asta, scriu și propriile mele texte – și bineînțeles că asta îmi place cel mai mult. În mod ideal, viitorul ar trebui să aparțină ambelor direcții, ele nu se exclud și nici nu se anihilează reciproc. Totuși, literatura – adică romanele, povestirile – o simt ca fiind a mea în cel mai înalt grad.

— Prima dvs. carte (mă refer acum la cea pe care o recunoașteți ca atare, adică romanul Pe ei se adună praful) atrage atenția asupra chiar din titlu. Ați fi amabilă să îl explicați pentru cititorii români, pentru cititorii revistei Familia? Ce / cine sunt „Aceia pe care se adună praful”?

— În cehă avem expresia „capcane pentru praf” sau „lucruri care atrag praful”: așa se numesc obiectele așezate pe rafturile goale pe care în timp se adună praful. Lucrurile de care se înconjoară personajul-povestitor Anna sunt tocmai asemenea mărunțișuri așezate pe rafturi, cadouri, amintiri la care nu vrea să renunțe, dar și lucruri furate. Termenul „capcană” exprimă un obiect, așadar lipsa de viață. Dar în titlu există cuvântul „cei”, or aceasta duce cu gândul la ființe, oameni sau animale. „Dăruindu-le viață” acestor obiecte care zac pe rafuri, am încercat să le „umanizez” – în fond, chiar personajul afirmă că aceste obiecte sunt „prietenii săi”, pentru că nimeni altcineva nu i-a mai rămas – sau, cel puțin, așa credea ea. Aceste obiecte reprezintă o imagine a trecutului ei – memoria sa confuză, pe care a lăsat să o acopere praful, ca să mă exprim un pic prea poetic. Și o asemenea „capcană pentru praf”, un „lucru” care atrage/adună praful este însăși Anna (de altfel, și alte persoane din viața ei, sora, mama…). Pentru mine, această expresie desemnează persoana care nu este capabilă să facă nimic cu viața ei. Este pasivă, se crede mai presus de lucruri, totuși este nefericită, dar nu are curajul sau puterea de a face ceva cu viața sa.

Pe de altă parte, acest titlu are pentru mine și o conotație afectivă. Pe vremuri, obișnuiam să citesc mult din Stephen King. El este adesea subestimat, considerat doar un autor în limitele unui gen, în speță un autor de horror-uri… Dar, după părerea mea, horror-ul este adesea mai degrabă un mijloc decât un gen. În poveștile „de groază” bine făcute apar adesea pilde, radiografieri ale interiorului uman, ale spaimelor noastre etc. Iar în romanul O mână de oase,titlul meu preferat din creația lui, există o scenă înfricoșătoare de care îmi amintesc des. Apărea acolo replica: „Dă-mi-o înapoi, este capcana mea de praf!” Scena este puternică și mi-a plăcut foarte mult această alăturare a cuvintelor – de fapt, atunci, la șaptesprezece ani, când am citit-o, eram sigură că într-o zi voi numi astfel ceva ce avem să scriu eu însămi.

— În ce limbi a fost tradus debutul dvs. literar până acum și cum s-au descurcat traducătorii cu titlul și mai ales cu acea minunată metaforă a celor „pe care se adună (numai) praful”?

— Cartea a fost tradusă în spaniolă și în germană, trebuia să apară și în Ucraina (doar că nu s-a ajuns la un acord cu editorul, însă traducerea există). Apoi există un fragment tradus în engleză. Vă dați seama că acest titlu este o piatră de încercare pentru traducători. Îmi place să mă joc cu posibilitățile limbii, iubesc ceha, dar în general decid împreună cu traducătorii în ceea ce privește rezolvarea unor atare probleme (și așa se întâmplă și în cazul romanului Fata care aduce moartea). Versiunea în limba engleză a titlului, Dust Collectors, nu mi se pare ideală, dar până la urmă probabil că a fost cea mai bună dintre toate variantele. Numai că termenul „collector” desemnează un colecționar activ, în timp ce eu mă refer la persoane cu totul pasive, de care poți numai să te lovești, să te prinzi, să te lipești, să te împiedici – ca de o capcană. În ucraineană s-a tradus în forma Suveniruri prăfuite. Încă nu știu exact cum sună în germană, dar titlul în spaniolă m-a distrat: Atrapadores de polvo. Este o traducere mot-a-mot și, pe deasupra, „polvo” înseamnă și „praf”, dar e și o expresie vulgară pentru actul sexual (pe scurt, futere).

— Și romanul Fata care aduce moartea a avut parte de succes de critică și de public. Ca proză, este în mod sigur mai accesibilă cititorilor decât Cei care adună praful, deși ambele cărți sunt excelent scrise. De fapt, cum se vinde Fata? Credeți că are șanse la un premiu Magnesia Litera anul acesta sau mai târziu?

— Nu știu dacă nu ar trebui să am permisiunea editorului pentru a vorbi public despre cifre comerciale reale, dar, în ceea ce mă privește, pot spune că, având în vedere circumstanțele, coronavirusul, librăriile, criza financiară a multor oameni, cartea s-a vândut mult peste așteptări. Desigur, este departe de a fi un bestseller de masă. Dacă am vreo șansă la un premiu? – Este greu de ghicit. Poate că am o șansă să fie nominalizat, dar să ia direct un premiu, nu cred. Nu știu.

— Printre multe alte aspecte extrem de interesante, Fata care aduce moartea m-a fascinat și prin combinația impresionantă de tragedie prezentă mai mult sau mai puțin pe tot parcursul poveștii și de umor plin de forță, câteodată absurd, alteori negru, care se ivește din când în când (vezi secvența absolut antologică „hó opono-opono”). A reprezentat aceasta o intenție? Mulți dintre cei cărora le-am citit traducerea pasajului în cauză au răspuns: „autorul trebuie să fie ceh”. Credeți că o astfel de combinație, sau acest tip de umor în sine, reprezintă un „brand cehesc”, într-o oarecare măsură, după cum vedem, recunoscut de către străini?

— Nu mi-ar fi trecut prin cap că am lucrat cu un umor oarecum tipic pentru Cehia. Probabil că îmi lipsește distanțarea necesară față de umorul ceh văzut din exterior ca un tot unitar.

În ceea ce privește combinația de tragedie și umor negru sau absurd din cartea mea, da, a fost o intenție, dar nu în totalitate: mai precis, nu a fost intenționat într-o asemenea măsură, încât să pot spune da, este umorul pe care l-am așezat aici și acolo în mod conștient și cu un anumit scop. De fapt, lucrurile s-au întâmplat în mod spontan, natural. Vreau să spun că, probabil, este vorba (într-o măsură variabilă) despre o parte organică a scrisului meu. Pe scurt, pentru că în acest fel cuget asupra vieții și a tuturor lucrurilor, fiindcă astfel le percep – prin intermediul contrastelor, al absurdului. Umorul în sine este o parte esențială a vieții mele. Și nu doar pentru că poate simplifica lucrurile și fiindcă te face să râzi și îți provoacă emoții pozitive plăcute. Dar și pentru că am impresia că umorul bine manevrat nu abandonează deloc tragismul anumitor situații, că nu trebuie neapărat să fie încercarea de a „bagateliza sau colora în roz” ceea ce este tragic, trist sau înspăimântător, ci dimpotrivă, poate chiar să amplifice acea tragedie, tristețe sau spaimă. Sau să arunce asupra ei o altfel de lumină, dintr-un unghi diferit, să o îmbogățească cu o nuanță sau cu o aromă diferită. Pe scurt, umorul nu trebuie neapărat să șteargă tragicul, ci dimpotrivă, poate să-l accentueze subliniindu-l cu o linie ondulată absurdă sau încadrându-l într-un chenar negru.

Romanul Fata care aduce moartea (Smrtholka, editura Torst) se găsește pe lista scurtă a Premiul Uniunii Europene pentru literatură 2021

— Cum ați devenit parte a proiectului CELA? V-a ajutat acest lucru în cariera dvs. literară?

— M-au întrebat de la Centrul Literar Ceh dacă aș dori să aplic. Și alte câteva persoane mi-au atras atenția asupra acestei oportunități – singură probabil că nu aș fi aflat niciodată despre asta. Așa că am aplicat și m-au selectat. Ideea proiectului este minunată – să fie puși în legătură scriitori tineri și traducători din zece țări. Este mare păcat că toată desfășurarea constând în călătorii și întâlniri s-a prăbușit la nivelul online din cauza coronavirusului. Dacă află despre mine, ca autor, mai mulți oameni din mai multe țări este întotdeauna bine, așa că în mod sigur proiectul mi-a fost de ajutor. Pe de altă parte, el va mai dura vreo câțiva ani, așa că este încă prea devreme pentru a face un bilanț.

— În plus față de dvs., au mai fost selectați pentru proiect și alți excelenți autori cehi precum Anna Beata Háblová și Ondřej Macl. Dintre prozatorii cehi contemporani, îi avem până acum traduși în limba română, de exemplu, pe Tomáš Zmeškal, Petra Hůlová, Matěj Hořava, Kateřina Tučková și mulți alții. Dinte poeții contemporani, au ieșit în volum în traducere românească Petr Borkovec, Petr Hruška, Radek Fridrich, Jaromír Typlt, Jozef Straka, Tomáš Mika, Olina Stehliková, Simona Martínková Racková etc. Mult mai mulți autori (inclusiv dramaturgi precum Petr Zelenka, Petr Koleček, Markéta Bidlasová Bláhová, Arnošt Goldflam sau David Drábek) au fost publicați în paginile revistelor literare românești sau și-au văzut textele puse în scenă înainte de sau chiar fără a fi fost vreodată tipărite. Pe cine ne-ați mai recomanda? Și care sunt autorii dvs. cehi preferați, fie clasici, fie contemporani?

— Recunosc cinstit că nu am o imagine de ansamblu asupra a tot ceea ce se publică, nu apuc să citesc totul sau nu mă interesează totul (și este valabil și pentru literatura străină). În afară de aceia pe care i-ați menționat, dintre autorii contemporani îmi plac, de exemplu, Marek Šindelka, Emil Hakl, Jáchym Topol, Štěpán Kučera, Jiří Kratochvil. În poezie nu mă orientez atât de bine, dar mi-a plăcut întotdeauna Jan Těsnohlídek.

— După cum am văzut, literatura cehă nu este deloc necunoscută în România, mai mult, s-ar putea spune că are succes. Dar care este situația literaturii române în Republica Cehă? Aveți vreun autor preferat în România? Pe cine cunoașteți dintre autorii contemporani, eventual dintre cei tineri?

— Știu mai multe despre autorii clasici, nu atât despre cei contemporani, sau cel puțin nu-mi amintesc să fi citit vreun autor român în ultima vreme. Dar, din moment ce mi-ați citit cărțile, mi-ați putea ghici gustul și recomanda ceva din literatura română contemporană. Deși nu este vorba despre literatură, acum mi-am adus aminte că am văzut de curând un film românesc superb. Anul trecut, la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary. Se numea Monsters. Am văzut acolo o mulțime de filme în anul acela, dar acesta se număra printre primele trei preferate.

— Lucie, vă mulțumesc pentru acest interviu și vă urez mult succes în literatură și în viață.

— Și eu vă mulțumesc mult!

[1] Artistă plastică cehă care lucrează foarte mult cu noțiunile de artă conceptuală și artă socială, pe care le redefinește și readaptează în funcție de fiecare proiect.

[2] Premiile literare naționale ale Cehiei, distincții care se acordă anual pe mai multe categorii (poezie, proză, descoperirea anului, jurnalism, Marele Premiu – Cartea Anului etc.)

[3] Joc de cuvinte intraductibil: CO – formal, prescurtare de la Company, UNES = RĂPEȘTE / FURĂ / DETURNEAZĂ sau FII CAPABIL SĂ DUCI / CARI POVARA.

Foto header © Ondřej Lipár

Citiți un fragment din romanul Fata care aduce moartea, în traducerea lui Mircea Dan Duță.