Molnár Zsolt: „De treisprezece ani creez ajutându-mă de nas, la computer. A scrie poezie înseamnă pentru mine atât evadarea din propriul eu, cât și întoarcerea la acesta.”

Molnár Zsolt este un poet maghiar cu mobilitate redusă născut în 1983, la Oradea. Scrie poezie încă din 2004 – din 2011 încoace creează cu ajutorul nasului folosind o tastatură specială. Publică în reviste din România și Ungaria. În 2013, câștigător al premiului special al revistei Várad. Autor al volumelor: Kapaszkodom (Mă țin, 2009), De te itt maradsz (Dar tu rămâi aici, 2011), Kódolt remény (Speranță codată, 2015) și A monológ iránya (Direcția monologului, 2023). Prezent cu mai multe poeme în antologia Élő Várad 2 (Oradea Vie 2). Membru al Mișcării Élő Várad (Oradea Vie). Trăiește în orașul său natal.

Fancsali Róbert: Zsolt, pentru cei care nu-ți cunosc poezia, respectiv persoana din spatele ei: ce ai dori să spui despre tine, ce ar trebui să știm despre Molnár Zsolt?

Molnár Zsolt: Poemele mele sunt determinate în mare măsură de condiția mea. Sunt invalid din naștere, așa că n-am prea avut opțiuni, la îndemnul profesoarei mele particulare, la douăzeci și unu de ani, „m-am înrolat între poeți”. Mi-am continuat studiile acasă și am absolvit clasa a VIII-a a Școlii „Lucreția Suciu”. Oportunitățile îmi sunt limitate, dar încerc să profit la maximum de viață. Mă perfecționez spiritual, mental și fizic. Hobby-ul meu – ba, aș zice, chiar chemarea mea – este scrisul. Am început să scriu și proză. Îmi place să citesc. Și-mi place și să mă uit la sport.

F.R.: Ce înseamnă pentru tine poezia? Care e relația ta cu artele, cu literatura? Aș dori mai ales o perspectivă a „consumatorului”, a cunoscătorului. Este arta o parte inseparabilă a vieții, un strat al existenței fără de care bazele umanității noastre devin chestionabile? Ori arta își revendică o lume aparte, fiind spațiul fanteziei, al libertății, alternativă a „lumii reale” propice evadării? Iar acum din perspectiva creatorului: Care e relația lui Molnár Zsolt cu literatura, cu artele, ce rol are actul creației în viața ta, respectiv – are vreo alternativă?

M.Zs.: Deoarece sunt emițător și receptor în același timp, voi răspunde simultan la aceste întrebări.

Am început să scriu în 2004, la îndemnul profesoarele mele particulare. Scopul nostru a fost să umplem timpul cu ceva util. Înainte, nu prea-mi păsa de poezie. N-o luam în serios și nu-i înțelegeam încă rostul și esența. Profesoara mea m-a ajutat să-mi dau seama că poezia are ceva de spus, un sens, la fel ca și viața. József Attila „m-a făcut să mă îndrăgostesc” de poezie. Înainte să mă apuc de scris la modul serios, cochetam în gând cu pictura, pentru că aveam o curea care mi se putea fixa de cap, cu un băț atașat. Am scris cu ajutorul lui, dar a fost incomod, apoi, o vreme, cu stiloul, dar de treisprezece ani creez ajutându-mă de nas, la computer. Am văzut la televizor că există persoane cu dizabilități – chiar am întâlnit-o personal pe una dintre ele – care pictează folosind tehnica aceasta, și sunt alții care pictează cu picioarele. Poezia, asemeni tuturor ramurilor artei, este despre autorealizare, împlinire și meta-legături. Să ridici omul la rang de OM, iar pentru noi, persoane cu dizabilități, acest lucru este deosebit de important. A scrie înseamnă pentru mine atât evadarea din propriul eu, cât și întoarcerea la acesta.

F.R.: Acum referitor la texte: unde ți-ai situa în cadrul etapelor creației tale poetice poeziile pe care tocmai ni le-ai citit la Vaida Outdoor Sessions #11? Putem spune că această selecție reflectă oarecum dezvoltarea operei tale, direcțiile sale principale? Poeziile citite la început gravitează în jurul întrebărilor majore, aș spune că sunt de natură ontologică, în timp ce celelalte sunt produse ale lumii noastre postmoderne tehnicizate, ceea ce este reflectat clar în limbajul și formele poetice alese.

M.Zs.: Am încercat să fac selecția în funcție de viziunea modernă a clubului de lectură Pragul Vaida. De altfel, eu scriu poeme ușor de digerat, iar dacă le luăm pe acelea în colimator, unele pot fi considerate „cazuri anormale”. Am puține scrieri postmoderniste. Tendința respectivă nu mai e la modă – ca orice altă formă, orice alt „ism” –, dar multe caracteristici rămân prezente în același timp, la fel și marca proprie. Marile întrebări ale existenței m-au preocupat mereu, însă uneori prefer să le dizolv tensiunea în umor și ton ludic, deși de multe ori e adevărat și contrariul.

F.R.: Știu din interviurile tale anterioare că József Attila este marele tău model poetic. Punctul de plecare al întrebării mele anterioare este, de asemenea, legat de asta: o direcție clar sesizabilă a poeziei tale rezonează bine cu marile poeme ale lui JA, dacă ne gândim la idealismul, imaginea și limbajul lor. Care este relația ta cu JA? Dacă observația mea este validă, în ceea ce te privește cât de conștient se manifestă această atracție?

M.Zs.: Am un „defect poetic” – obișnuiesc să imit. Până la urmă, încerc să nu mă mulțumesc să scriu într-un stil asemănător cu al autorilor mei preferați – József Attila, Pilinszky, Lackfi János –, chiar dacă le aud ecoul nemediat. Se spune că JA este mai degrabă modelul tinerilor. A fost și pentru mine și încă este de neocolit – deși el „a înconjurat lumea pentru Dumnezeu” –, cum spuneam mai devreme, el m-a făcut să iubesc poezia. Și, precum și-n cazul altora, și asupra mea au avut un efect mai pronunțat poeziile sale târzii. Văd multe asemănări spirituale între el și mine.

F.R.: Deși îmi place să așez personalitatea autorului cât mai departe de opera lui, dacă veni vorba de JA, se impune întrebarea dacă poeziile tale auto-adresate funcționează așa cum – știm din liceu că – funcționează poezia lui JA? Aici mă refer, desigur, la natura lor terapeutică, la paralela dintre procesul psihanalitic și cel de creație artistică, la ceea ce numim sublimare la JA. Imaginile complexe, dificile care se regăsesc în unele poeme de-ale tale asta îmi sugerează: comprimarea evenimentelor filtrate prin subiectul creativ, adică a experiențelor personale, în niște imagini de sine-stătătoare puternice. Iar ăsta mi se pare unul dintre atuurile poeziei tale.

M.Zs.: Începând cu dezvoltarea poeziei moderne, poeții deja credeau că n-ar trebui să existe goluri în poezie. Unii chiar îmi evidențiază capacitatea de a comprima. Însă sistemul meu de filtrare funcționează adesea defectuos, ce-am în gușă am și-n căpușă. Iar caracterul terapeutic este, într-adevăr, despre procesarea experiențelor, eliberarea de ele sau, dimpotrivă, despre imposibilitatea eschivării. Forța imaginilor mele poetice uneori mă surprinde chiar și pe mine. Dar astfel de scrieri adoptă mai curând un ton grav, ceea ce cred că e firesc. În orice caz, încerc să profit cât mai mult de această calitate a mea.

F.R.: Ce părere ai despre suprapunerea poeziei cu viața de zi cu zi? Poate fi acceptabil pentru tine ca poetul Zsolt Molnár și omul obișnuit MZ să se regăsească pe aceeași pagină, să fie așezate în paralel starea ta fizică și situațiile poetice?

M.Zs.: Absolut. Țin mult la autenticitate. Aceste două aspecte trăiesc în simbioză, influențându-se – mai ales al doilea pe primul.

Acord multă atenție lumilor interioare și exterioare. Îmi ciulesc și ajustez antenele. Mintea poeților funcționează oricum diferit, e mai sensibilă, ceea ce este și mai adevărat în ce mă privește, din cauza condiției mele. Mă simt mai util. Dimineața am un motiv pentru care să mă trezesc.

Traducere interviu: Mihók Tamás