„Ideile eronate transformate în adevăruri dogmatice sunt cel mai primejdios lucru din lume”

Dan-Liviu Boeriu: Domnule Liiceanu, aș începe discuția noastră de la un episod mai vechi, din 1990, care a avut drept consecință faptul că vi s-a atribuit ceea ce eu aș numi „calitatea de împușcabil”. Revista România Mare, proaspăt înființată de Eugen Barbu, a făcut un clasament, publicat în paginile interioare ale respectivului număr, cu cei 10 intelectuali care trebuiau împușcați pentru a avea liniște în țară. Era o dublare a sloganului electoral la modă în anii ‘90, „un președinte pentru liniștea noastră”. Ați fost însoțit, în toți acești 32 de ani scurși de la Revoluție, de un halou al contestării; pare că, indiferent ce anume faceți sau scrieți, există voci care să contrazică orice luare de poziție exprimată de dumneavoastră. Unde ați plasa sâmburii acestei perpetue contestări? Altfel spus: de ce sunteți antipatizat, domnule Liiceanu?

Gabriel Liiceanu: Aș spune că am unele rețineri în privința cuvântului „antipatie”. Pe teritoriul politicului născut la noi în prelungirea celor 45 de ani de totalitarism, treaba nu se juca în termeni de simpatie și antipatie. Se juca în termeni de dușmănie, ură, intimidare. Antipatia nu e o categorie politică și, cum spuneam, nu de antipatie a fost vorba nici atunci, nici în anii care au urmat. Când pui pe cineva pe o listă de „împușcabili”, nu o faci pentru că îți e antipatic, ci pentru că îl socotești „dușman de moarte”. Pe scurt, pentru că te simți amenințat. În regimurile totalitare, recursul la teroare ca replică politică este ceva obișnuit, iar o putere cum era cea de la noi din 1990, care ieșise din mâneca unui regim totalitar, deși se pretindea o „emanație a revoluției”, avea (și a păstrat până astăzi) o grămadă din apucăturile comuniștilor care fuseseră până mai ieri.

Permiteți-mi să invoc, ca fundal teoretic pentru începutul dialogului, ideile unui text recent publicat în volumul Despre viață, destin & nostalgie, al lui Horia Patapievici. Mă voi referi la un capitol din carte, intitulat „Revoluția de centru”, scris de autor în 2013, dar apărut abia acum. E un text pe care nu mă sfiesc să-l numesc antologic, pentru că ne explică – iată, abia acum, după mai bine de trei decenii – ce am trăit noi cu-adevărat în decembrie 1989. S-a scris enorm pe tema asta și, totuși, nimeni n-a reușit până acum să facă o analiză definitiv lămuritoare la atât de tragicul și rocambolescul episod în care ne-a aruncat istoria atunci. Știți, am ajuns să cred în anii din urmă că faptul de a înțelege ce trăiești este o valoare supremă la care s-ar cuveni să aspirăm cu toții. Dacă simt nevoia să rezum ideile lui Patapievici din acest text, o fac tocmai pentru că el ne face să înțelegem în mod riguros cadrul istoric în care a apărut „lista celor 10 intelectuali împușcabili”.

„… texte de filozofie politică care au tăiat gândirea în două”

D.-L.B.: Horia Patapievici are într-adevăr acest dar de a tranșa, cu o eleganță care îmbină referințele culturale și logica elementară, chestiuni care par confuze, cețoase. Țin minte cu câtă atenție am citit, la vremea apariției, Omul recent, o carte care punea în discuție însuși raportul nostru cu modernitatea și care dezvăluia – în cel mai clar mod cu putință – riscurile alunecării într-o postmodernitate fără substanță. Încât mă faceți curios în legătură cu textul la care vă referiți și pe care recunosc că, cel puțin deocamdată, eu nu l-am citit.

G.L.: Revoluția de centru face parte dintre rarele texte de filozofie politică despre care îmi place să spun că „au tăiat gândirea în două”. În speță că, după o lungă perioadă de gândire eronată într-o chestiune importantă, apare un gânditor care ne deschide ochii asupra confuziei teoretice în care trăiam. Atunci, modul nostru de a înțelege și explica acea chestiune se împarte într-un „înainte” și un „după”. Am să dau un exemplu, înainte de a reveni la textul lui Patapievici și la întrebarea dumneavoastră.

E vorba de textul Despre libertatea anticilor comparată cu cea a modernilor, prezentat de Benjamin Constant în 1819 la Academia Regală din Paris. Constant (nu mai țin minte cine l-a numit „unul dintre Sfinții Părinți ai liberalismului”) a fost primul gânditor care a observat că se vorbea în aceiași termeni despre libertate și democrație la vechii greci și în democrațiile moderne. Drept care, Constant își propune să vorbească „despre două feluri de libertate ale căror diferențe au rămas neobservate până în ziua de azi”.

Cât mai pe scurt: la atenieni, în vremea lui Pericle, suveranitatea individului în afacerile publice – tot ce se făcea în cetate comporta participarea și acordul tuturor cetățenilor – era însoțită de lipsa oricărui drept individual. Cetățeanul atenian, spune Constant, este suveran ca cetățean, dar „este sclav în toate aspectele private ale vieții”. Fericirea personală nu era o preocupare a cetății. La grecii antici, prețul „libertății politice” era plătit cu cel al „libertății individului”. Calitatea de cetățean o absorbea total pe cea de individ.

Exact pe dos se petrec lucrurile la moderni, în sistemul reprezentativ al democrației: „individul, independent în viața privată, nu este (…) suveran decât în aparență”, de vreme ce el exersează suveranitatea o dată la patru ani alegând. După care, delegând puterea, el renunță la ea, pentru a se dedica afacerilor personale. De aceea, libertatea politică (cetățenească) la moderni nu poate fi menținută decât printr-o „supraveghere activă și constantă asupra reprezentanților lor”. În concluzie: dacă la antici calitatea de cetățean anihila individul, la moderni libertatea individuală trebuie astfel concepută încât să poată activa oricând calitatea de cetățean.

Ei bine, dacă diferențele dintre cele două feluri de libertăți rămăseseră neobservate până la Benjamin Constant, ele au încetat să fie ignorate după data memorabilei conferințe. Dar atenție! Deși ceea ce spune Constant e nu numai adevărat, dar și extrem de simplu, nu înseamnă că, după el, confuzia dintre cele două epoci istorice nu continuă să se facă. Evident, nu de către istorici și politologi, dar ea persistă la majoritatea oamenilor politici și în gândirea comună. O grămadă de lucruri importante sunt lămurite odată pentru totdeauna și, totuși, majoritatea oamenilor continuă să se scalde în eroare. Fapt care costă scump societatea, teribil de scump!

Cât de nocivă poate fi o idee eronată?

D.-L.B.: Este atât de nocivă o idee eronată?

G.L.: Nu ne dăm seama cât a pătimit omenirea de pe urma ideilor greșite de care s-a lăsat mânată. Și din aceeași tagmă a intelectualilor care, din Antichitatea greacă și până astăzi, a contribuit la creșterea civilizației, din aceeași tagmă au ieșit ideile mutilante plătite cu dezastre și cu nesfârșite milioane de morți. Ideile eronate transformate în adevăruri dogmatice sunt cel mai primejdios lucru din lume. Ele provoacă cele mai grave leziuni în corpul social și tocmai de aceea e atât de important „să vezi” pe mâna cui încap ideile. Din păcate, s-a dovedit că noi nu suntem capabili să ne apărăm de ideile „generatoare de rău” (propun să le botezăm, prețios, kakogenetice), primejdia fiind să ne transformăm cu toții în poliție a gândirii. E tocmai ceea ce se întâmplă astăzi cu „corectitudinea politică”, ușa pe care o forțează, încercând să reintre în lume, travestit, comunismul. De aceea răspunderea celor care „umblă cu idei” este enormă. Ei pot face omenirea fericită sau, dimpotrivă, o pot arunca în prăpastie. Geniul este cât se poate de echitabil distribuit de partea binelui și de cea a răului. Și se bucură, în ambele direcții, de continuitate. Nu e o întâmplare când apare un monstrum în viață care ridică din nou în piețe publice statuile celor mai mari genii ale răului, în vreme ce alții dau jos sau vandalizează, după cele mai aberante criterii, statuile marilor binefăcători.

Pot să mă întreb, de pildă, rămânând deocamdată la modesta noastră scară, ce caută în Grădina Icoanei din București bustul celui mai mare turiferar al lui Ceaușescu, despre care am afirmat cândva că a făcut rău României cât jumătate din întreaga Securitate? Și care, vindecându-se de spaima de a fi linșat, pe care o trăsese la începutul lui ’90 și forțând cinismul, a revenit sprințar la rampă într-o emisiune a TVR (din 17 iulie 1992) și s-a adresat unei doam­ne din popor care-l calificase drept porc: „Ei bine, doamnă, sunt porc, sunt un porc ordinar, sunt porcul dumneavoastră, doamnă”. Cine, în numele poporului român, umilindu-ne, l-a pus pe soclu?

D.-L.B.: L-au pus probabil cei din tagma „concilianților”, a celor despre care Monica Lovinescu afirma că au uitat înainte de a-și aduce aminte. Dar, continuând discuția noastră, îmi puteți da un exemplu de „idee kakogenetică”?

„La capătul tuturor promisiunilor paradisului așteaptă infernul”

G.L.: Da, cu plăcere, de fapt cu neplăcere. Cea mai nocivă idee a omenirii a fost hieratizarea (sacralizarea) lui „sus” și a „capătului”, „sfârșitului” (éschaton): Paradisul. Sau, altfel spus, ideea paradisurilor certe.

Dacă paradisul „de dincolo” ar fi doar sperabil, dezirabil și problematic, dacă ar rămâne numai atât, o proiecție consolatoare izvorâtă din spaimele și dorințele noastre, ar fi vorba doar de un placebo care nu face rău nimănui. Grav e când acest „dincolo” devine nu numai cert ca obiect existent în chip real, ci și obiect constrângător de gândire și simțire, deci credință opresivă, băgată pe gât cu forța. Totul sfârșește atunci în sistematice vărsări de sânge care, fiind mereu făcute în numele unui Dumnezeu, sunt „sfinte”, sunt războaie religioase. Vărsarea de sânge făcută, chipurile, cu încuviințarea lui Dumnezeu și-n numele lui e modul cel mai eficient de a macula ideea de Dumnezeu și cea mai mare trădare a învățăturii cristice.

Dar există și varianta paradisului „de după colț”, cum l-a numit Mario Vargas Llosa. Or să ne ferească Dumnezeu de un paradis instalat definitiv pe pământ! Pentru simplul motiv că, viața noastră fiind finită,  precară și contradictorie în esența ei, el se va transforma automat în opusul lui. La capătul tuturor promisiunilor paradisului așteaptă infernul. Singurele „paradisuri” (gândite ca metafore ale fericirii) accesibile aici, pe pământ – prin șansă sau prin vocație –, sunt paradisul iubirii și paradisul culturii. Altminteri, viața noastră este „prea” muritoare și conștientă că este așa, și prea complicată și plină de suferință (bazată pe tensiunea ireconciliabilă dintre pulsiuni și spirit), prea disruptivă între „egoism” și „altruism”, între „eu” și „tu”, ca să poată ajunge vreodată paradisiacă. Ar trebui, pentru asta, să putem să ne transformăm singuri în zei, să abolim dualitatea trup-spirit și atomizarea eurilor, ceea ce mă-ndoiesc că se va petrece vreodată. Așa stând lucrurile, cei mai mari răufăcători sunt cei care s-au dedicat construirii sistematice a paradisurilor, așadar arhitecții și inginerii Paradisului. Fie el ceresc sau pământesc. Doi intelectuali sunt marii tartori ai paradisurilor fictive prezentate ca certe: Platon și Marx.

În cazul lui Platon, nu putem totuși ști dacă a vorbit „în serios” despre „Raiul Ideilor” sau dacă a vorbit doar alegoric. Important e că Occidentul (în frunte cu Biserica creștină) l-a înțeles tale quale și, preluând și sacralizând concepția transcendenței Ideilor, a dat naștere la teribilele războaie religioase care au mutilat istoria Occidentului. La fel a procedat și Orientul, pe versantul islamic. Sigur, ai fi înclinat să spui că paradisul ceresc e inofensiv. Ce Dumnezeu să fie „ofensiv” în fantasma lui „Sus”? N-ar fi, dacă n-ai fi fost niciodată obligat de instituțiile credinței să crezi în ea în termenii în care a gândit-o un sobor de episcopi convocat de Constantin cel Mare acum 1600 de ani. Dacă fantasma lui „Sus” ar fi rămas doar un „cuier” pentru speranță, consolare și încurajare, ales liber ca obiect al credinței, n-ar fi avut nimeni nimic cu paradisul „de dincolo”.

Dar grozăvia, mai mare încă, s-a petrecut când, din cer, paradisul a fost coborât pe pământ – în larmă, lacrimi și sânge – și transformat în éschaton, sfârșit al proto-istoriei întemeiate pe clase, împlinire a revoluțiilor și a omenirii mântuite (în mod paradoxal și dement) prin crimă. Ca să spun așa, Marx a fost cel mai nociv arhitect de idei al omenirii, intelectualul care a întors pe dos mănușa cristică a „Împărăției Cerurilor”. A propus crima prezentă pentru o fericire etern viitoare. În locul seamănului cristic, a milei și iubirii, a pus necruțarea în fața dușmanului și ura. Iar Lenin și Stalin au fost inginerii care au construit pe pământ paradisul visat de el: „cea mai mare escrocherie a secolului XX”, cum a numit Eugen Ionescu comunismul. Or noi avem o singură viață, și tot ce putem pretinde de la ea este să o trăim ca viață prezentă, cât mai bine cu putință, aici, pe pământ. Și asta cât ne permit lucrurile care depind de noi.

„Anti-comunismul nu are nuanțe politice, ci doar moral-umaniste”

Și vă mai dau, în prelungirea a ceea ce am spus, și un al doilea exemplu. Când, după decembrie ’89, am ajuns prima oară la Paris și am avut primele discuții cu intelectuali francezi despre căderea comunismului în Estul Europei, eu argumentând, beat de fericire, că am scăpat de cea mai mare pacoste din istoria omenirii, mi s-a răspuns la unison că am o viziune de dreapta pentru că practicam un „anti-comunism visceral”. Auzeam prima oară expresia asta și am rămas perplex. Am răspuns că „anti-comunism visceral” este o formulă tautologică, de vreme ce împotriva crimei nu poți fi decât cu toată ființa ta sau, dacă nu ești, înseamnă că te situezi de partea crimei. Altfel spus, anti-comunismul nu poate fi nici de dreapta nici de stânga, ci, în mod subînțeles, numai și numai „visceral”; anti-comunismul nu are nuanțe politice, ci doar moral-umaniste: împotriva crimei nu poți fi „într-o măsură sau alta”, ci doar din toată inima. Thierry Wolton a rostit propoziția fundamentală despre comunism: „A condamna comunismul în virtutea bilanțului său criminal este o chestiune de morală, și nu o luare de poziție politică.”

Formulat silogistic, lucrul sună așa:

1. Cine nu e împotriva crimei este pentru crimă, fie ca făptaș, fie ca instigator, aderent sau aprobator al ei.

2. Comunismul (potrivit efectelor lui practic-istorice și indiferent de intențiile lui), este, summa summarum, cea mai teribilă dintre toate crimele care au existat pe lume.

(Nici o alta nu s-a soldat cu o sută de milioane de victime și cu un peisaj al dezolării și suferinței de o asemenea anvergură.)

3. Deci, dacă acuzi pe cineva de anti-comunism, îl acuzi în fapt că este împotriva crimei, iar tu recunoști că ești un adept al ei: fie inspirând-o, fie făcând-o, fie incitând la ea, fie aderând mintal la ea, fie apărând-o.

Dacă comunismul este crima supremă, atunci, în mod normal, nu poți fi decât contra lui. Dacă ești „militant comunist”, ori ești sadic și criminal, ori aderi la el din demență sau prostie, fiind incapabil să conștientizezi consecințele criminale ale unei doctrinei verificate ca nocivă în toate versiunile ei.

Iată, spre ilustrare, cum arată, potrivit unei relatări a lui Bertrand Russel, un comportament criminal travestit pios de posteritate în formula „geniu revoluționar”. În cartea sa Viitorul omenirii și, culmea!, în capitolul intitulat „Oameni de seamă pe care i-am cunoscut”, Bertrand Russel povestește întâlnirea sa cu „omul de seamă” Lenin, în Rusia, din 1920:

„Cele mai vii impresii pe care mi le-a lăsat au fost de bigotism și cruzime mongolă. Punându-i eu o întrebare despre socialismul în agricultură, mi-a povestit înveselit cum i-a asmuțit pe niște țărani mai săraci împotriva unora mai bogați și «curând după aceea cei săraci i-au spânzurat de cel mai apropiat copac pe cei bogați – ha! ha! ha!». Hohotul său la gândul celor masacrați a făcut să-mi înghețe sângele în vine.”

Deci așa arată „un om de seamă” care, prin ideile și practica lui, a poluat mințile a sute de milioane de oameni din ultimii o sută de ani și le-a configurat comportamentul. Pe lângă „marii revoluționari” sau pe lângă „marii cuceritori” ai lumii, un criminal în serie este un jalnic amator. Deosebirea între ei este că unii, prin masacrele pe care le au pe conștiință, intră în istorie, în vreme ce ceilalți rămân în arhivele poliției.

Rezumând: când e vorba de crimă, ori ești pentru ea, și atunci înseamnă că ai vocație de criminal; ori ești împotriva ei, și atunci ești humanus, ești om în deplina lui umanitate. Nu poți spune „sunt moderat împotriva crimei” sau „sunt moderat pentru crimă”. Aici e vorba de asumări integrale, fără nuanțe; aici e vorba pur și simplu de discernerea albului de negru. Dacă mă acuzi în calitatea mea de „anti-comunist visceral”, de fapt mă acuzi că sunt om în deplina mea umanitate, în loc să fiu reprezentantul unei omeniri bolnave care defilează cu criminalii și se mândrește cu ei.

Concluzie: așa cum anti-comunismul nu e de dreapta, ci e cea mai pură expresie a umanismului, comunismul nu e de stânga, ci este o idee eronată criminală, cea mai „kakogenetică” idee din lume.

„Nimeni până la Patapievici nu a gândit riguros ce anume s-a întâmplat cu noi în decembrie 1989 și după aceea.”

D.-L.B.: Cred că nu mai e nimic de comentat. Să revenim la ideea „revoluției de centru”, care, înțeleg, asemeni conferinței lui Benjamin Constant, intră, ca importanță tematică și ca valoare analitică, în categoria textelor „care taie gândirea în două”. Dar care este problema, legată indisolubil de momentul 1989, despre care spuneți că a rămas confuză până acum și pe care Patapievici o lămurește? Și care sunt termenii binomului „înainte-după” în acest caz?

G.L.: Da, asta susțin și doar în orizontul acestei idei voi putea răspunde „corect” la întrebarea dumneavoastră. Ar fi bine să realizăm – și astfel intru deja în analiza amintită – că vorbim de o perioadă a istoriei noastre în care o revoltă anti-comunistă spontană („revolta străzii”) s-a împletit cu o confiscare a puterii de către „complotul nomenclaturist”.

Structura de gândire a lui Patapievici seamănă întrutotul cu cea a lui Constant: ea practică distincția prin opoziție. Acolo unde până atunci totul era tratat de-a valma, indistinct, acum, sub lama analizei, sensurile a două concepte fundamentale pentru politologie și filozofia istoriei – libertatea (în cazul lui Constant) și revoluția (în cazul lui Patapievici) – sunt puse în lumină și tratate diferențiat. Numai că la Patapievici sensurile revoluției sunt analizate pe două cazuri distincte. În primul caz, analiza operează în plan local, la nivelul României, și el elimină definitiv felul în care ne bâlbâim de 33 de ani în jurul identificării a ceea ce a trăit România în decembrie 1989: o revoluție? o revoltă? o lovitură de stat? Nimeni până acum nu a gândit riguros ce anume s-a întâmplat cu noi, istoric vorbind, în decembrie 1989 și după aceea. Cu fiecare nouă explicație lucrurile s-au complicat în loc să se simplifice, iar confuzia din mințile noastre s-a mărit. În al doilea caz, analiza revoluției făcută de Patapievici operează în planul general al filozofiei istoriei, explicând care e deosebirea dintre revoluțiile tradiționale „clasice” (cea franceză de la 1789 și cea bolșevică din Rusia anului 1917) și revoluțiile est-europene din 1989, care au dus la prăbușirea comunismului. Această a doua lămurire are, la nivelul înțelegerii revoluțiilor din istoria Europei, aceeași valoare euristică pe care o are, la nivelul înțelegerii libertății în istoria Europei, lămurirea lui Constant.

Pentru a putea răspunde la întrebarea pe care mi-ați pus-o, mă voi limita numai la analiza pe care Patapievici o face revoluției române din decembrie 1989. Premiza analizei lui este formulată astfel:

„Revoluția română (…) nu este un bloc compact, nu este o mișcare împinsă spre deznodământ de o inspirație unică, ci este o rezultantă. În analiza revoluției române, trebuie să distingem între partea care ține de revolta străzii și partea care ține de complotul nomenclaturist. Cele două componente ale revoluției române sunt ca două fire, din care s-au țesut atât contrastele bizare, cât și istoria ulterioară, la fel de specială, a României. La început, firul revoltei populare și firul complotului nomenclaturist nu s-au aflat în conflict. Am putea spune că, dacă revolta a declanșat revoluția, atunci complotul a câștigat-o. Apoi complotul s-a legitimat în fața populației ca fiind toată revoluția, ceea ce l-a împins spre o logică a restaurației, ceea ce l-a obligat să se ridice împotriva revoltei, iar asta a dus la conflict. Și cum, după mascarada teroriștilor, complotul nomenclaturist a reușit să acapareze toată puterea în stat, ocupând tot spațiul public, revolta a rămas, un timp, fără voce.”

În marginea acestei bizarerii românești (de altfel istoria, colcăind de evenimente, are în general vocația complicatului – iar cea română parcă în special), Patapievici formulează „primul paradox al revoluției române”:

„Paradoxul este că, în România, cine a declanșat revoluția nu a câștigat-o, în schimb, deși fără nici o putere în stat, a păstrat constant, în ochii societății românești, dreptul de a-i defini natura. Acest drept a rămas, în mod misterios, privilegiul revoltei străzii.”

După care, trece la al doilea paradox, degajat cu aceeași ingeniozitate ca primul. A existat oare o posteritate a revoltei străzii, se întreabă el, după ce ea a fost înăbușită de complotul nomenclaturist? Căci să observăm că revolta străzii s-a produs spontan, neprecedată și neînsoțită de o voce articulată a ei. Spre deosebire de celelalte țări est-europene căzute sub totalitarismul comunist, în România, fragila mișcare disidentă „nu a jucat nici un rol în declanșarea evenimentelor și în gestionarea deznodământului lor”. Neavând o voce distinctă, revolta străzii a fost rapid uzurpată de gruparea comunistă care, inventând teroriștii, s-a dat drept „emanație a revoluției”, pusă în scenă în mod rocambolesc la televizor și făcând din revoluția română „singura revoluție est-europeană care a condus la căderea regimului comunist prin aducerea la putere tot a unor comuniști, recrutați din înalții activiști marginalizați de Ceaușescu”.

Și totuși, după instalarea la putere a neocomuniștilor cu Iliescu în frunte, s-a întâmplat ceva ciudat și aproape inexplicabil. Pe neașteptate, a apărut de niciunde o posteritate a străzii, fapt în cel mai înalt grad paradoxal, dând societății românești – asta spun eu – un aspect „chaimeric” și, ca atare, inclasabil. La greci, „himera” (chaiméra) era o viețuitoare alcătuită – am spune noi astăzi – prin „inginerie genetică”: de pildă, pe un trup de cal, sau de leu, era instalat un cap de om.

„Blestemul complotului nomenclaturist, care avea toată puterea, și, în același timp, triumful misterios al revoltei străzii, care nu avea nici o putere, a fost acela că noua guvernare a fost constrânsă de logica anticomunistă a schimbărilor revoluționare să se definească nu în termenii ei proprii, ci în termenii revoltei străzii. Cu cât era mai puternică guvernarea, cu atât era mai lipsită de legitimitate. Mai mult, cu cât încerca să fie mai legitimă, cu atât era mai mult silită să adopte limbajul revoltei străzii, care o delegitima, încă o dată.”

                              

„Geneza misteriosului personaj colectiv botezat «Intelectualul Public»”

Acest „triumf misterios al revoltei străzii, care nu avea nici o putere”, a adăugat, pe trupul de animal al puterii, un cap omenesc, transformând România într-o chaiméra. Așa se face că în societatea noastră a apărut „o tensiune internă între forțele care au făcut Revoluția română, tensiune care nu a fost eliminată decât târziu, prin integrarea României în sistemul occidental de alianțe”. Care a fost acest cap omenesc apărut pe neașteptate și parcă din niciunde? Patapievici îi dă în mod inspirat numele unui personaj colectiv pe care în numește Intelectualul Public și pe care îl descrie astfel:

„Lipsită de voce publică, revolta străzii din timpul revoluției s-a prelungit după revoluție, tot în stradă, în opoziția la puterea instaurată de complotul nomenclaturist. Teza mea este că revolta străzii a fost preluată și exprimată de figura Intelectualului Public, pe care revolta străzii l-a creat anume pentru a-și articula vocea. Astfel încât, prin gâtuirea vocii revoltei străzii de către complotul nomenclaturist (o politică, pe termen lung, cu totul perdantă), revoluția română, din profunda ei tensiune ei internă, a născut funcția socială a Intelectualului Public, pe care puținii disidenți români pe care i-am avut nu au putut-o naște înainte de 1989.”

D.-L.B.: Înțeleg de aici că Horia Patapievici atribuie intelectualului public o funcție de reprezentare „informală” (cum i-am spune azi) a celor care au înfăptuit revoluția, un fel de supra-voce articulată pentru a exprima întocmai revolta colectivă, din stradă, de după evenimente. Întrebarea e dacă, la rândul ei, ideea însăși de Intelectual Public a reușit să (se) coaguleze, să dobândească un corp, să devină o structură bine conturată, recognoscibilă, legitimă în acele luni tulburi.  

G.L.: „Întruparea” Intelectualului Public este văzută de Patapievici în „gruparea liberă de intelectuali din Grupul pentru Dialog Social și Alianța Civică”:

„De Intelectualul Public este legat al doilea paradox al Revoluției române. Deși revoluția română nu a fost pusă la cale de intelectuali, tensiunea care i-a fost proprie a făcut ca anume intelectualii să fie aceia care i-au definit natura, obiectivele și agenda politică. În România, nu partidele politice au fixat agenda dezbaterii politice, ci Intelectualul Public. Deși au fost persecutați de guvernarea neocomunistă, iar ziarele în care scriau au fost puse la index, în pofida asasinatului moral la care au fost supuși de către presa controlată de guvern și a discreditului public, intelectualii critici au fost cei care au reușit să impună întregii societăți agenda dezbaterii publice (inclusiv celor care îi persecutau). Paradoxul este că deși nu a avut vreo legitimitate ca făuritor al Revoluției ori ca participant la ea, Intelectualul Public a fost singurul învestit, social vorbind, cu legitimitatea de a vorbi despre Revoluție și despre obiectivele politice legitime ale României (…)”

Iată, acesta a fost primul distinguo făcut de Patapievici în „Revoluția de centru”. La cele spuse de el aici aș adăuga doar următorul fapt, menit să explice geneza acestui misterios personaj botezat  „Intelectualul Public”.

Intelectualul Public nu există în regimurile totalitare, așa cum în regimurile totalitare nu există nici calitatea de cetățean, a celui care alege reprezentanții puterii și care apoi controlează felul în care sunt reprezentați cei care au ales (adică cetățenii). Într-o societate în care nu există alegeri libere, și nici presă liberă, și nici libertate a cuvântului, și nici libertate individuală, cetățeanul nu are o voce a lui, drept care el nici nu există ca celulă a democrației. În comunism, societatea nu este un corp organic de cetățeni, ci un conglomerat de atomi sociali: este o masă  amorfă atomizată. Iar când totalitarismul este extrem (când e terorism statal, ca în Rusia, de la Ivan cel Groaznic și până la Stalin și Putin, ca în Germania lui Hitler, ca în China lui Mao sau ca în Nord-Coreea de azi), disidența nu e posibilă sub nici o formă. Nici în România lui Gheorghiu-Dej. Nu există decât discursul puterii. „Cu tancurile rusești în spate”, spunea Noica, „nu se face revoluție.” Și aveam cu toții sub ochi exemplul Ungariei din 1956 sau pe cel al Cehoslovaciei din 1968. Sub Ceaușescu, au existat gesturi individuale de disidență (Doina Cornea e exemplul tipic), dar ele nu aglutinau populația și, izolate rămânând, nu se punea problema că ar fi creat o masă critică a revoltei.

D.-L.B.: Dar lucrurile s-au schimbat după 1990…

G.L.: Da, ceea ce a apărut peste noapte a fost libertatea cuvântului. Celor care aveau proprietatea cuvintelor netraficate, dar care până atunci nu le putuseră rosti în spațiul public, istoria le-a despecetluit gura. Și atunci „au țipat”. Atunci a apărut Intelectualul Public sub forma asociațiilor libere de care vorbește Patapievici. Și în acest context – în care prin mai multe voci care clamau aceleași valori ale democrației s-a articulat și s-a făcut auzită, în scris și la televiziune, o voce a Intelectualului Public – a apărut, ca reacție inerțială de intimidare, tipic comunistă, a puterii oficiale, și „lista” de care vorbim.

„De ce am apărut în 1990 printre «cei zece» de pe listă?”

M-ați întrebat „de ce eu”? De ce am apărut printre „cei zece” de pe listă? Care fusese criteriul de selecție?

Mă obligați să cobor în momentul de atunci al vieții mele. Cum a arătat, pentru mine, noul drum din clipa în care am trecut cu toții pe celălalt mal al istoriei? Aș spune că a început așa: împreună cu alți cinci intelectuali (Doinaș, Paleologu, Paler, Hăulică, Pleșu), am fost invitați, în seara zile de 31 decembrie, în studioul de filme documentare „Alexandru Sahia”, pentru a ne adresa, după cum considera fiecare, publicului larg. Dacă vreți, am putea afirma că atunci a apărut, sub forma acestui „sextet”, personajul colectiv botezat de Patapievici „Intelectualul Public”. Nu mă întrebați a cui a fost inițiativa, cine a alcătuit „sextetul”, de ce din el făceau parte aceștia și nu alții (lipseau, de pildă, Doina Cornea sau Ana Blandiana), dacă momentul acesta a fost sau nu un ingredient din regia mai vastă a unui „scenariu al Revoluției” gândit nu se știe unde. N-aș ști să răspund. Tot ce îmi amintesc este că operatorul care a filmat în studio era cel ce a devenit mai târziu șeful ProTV, Adrian Sârbu…

Nu mi-am putut explica prezența mea în acea formație decât prin frecvența cu care, în ultimii ani la Radio Europa Liberă, mă invocaseră pe toate tonurile Monica Lovinescu și Virgil Ierunca; și, poate, și prin notorietatea pe care o căpătasem după apariția în 1983 a straniului Jurnal de la Păltiniș. Cert e că ideea de a mă adresa așa, pe nepusă masă, „poporului român” m-a deconcertat total și m-a făcut ca la ora 2, în noaptea precedentă filmării, cuprins de o firească emoție (nici nu știam ce e aia un platou de televiziune), m-am așezat la biroul meu și am încercat să-mi închipui care ar fi acel unic mesaj adresabil tuturor celor cu care trecusem prin halucinantele evenimente ale acelor câteva zile din decembrie. Și, din miile de gânduri care s-or fi încrucișat atunci în țeasta mea, s-a desprins în câteva clipe, pesemne tocmai sub presiunea enormei emoții, jumătatea de pagină care s-a numit Apel către lichele. Era simultan urlet, imprecație și rugă. A fost citită în studioul „Alexandru Sahia” în seara de 31 decembrie 1989 și difuzată (nu înțeleg nici acum prin ce miracol) de TVR pe 15 ianuarie.

„Scriind Apelul către lichele, am trăit țipătul de eliberare al adevărului spus în față”

D.-L.B.: Mai există oare vreo copie a acelei emisiuni? Dumneavoastră nu o aveți?

Nu și nu știu dacă cineva o mai are. Poate Adrian Sârbu? Simt însă nevoia să vă spun cum am metabolizat de-atunci gestul acela, după atâta amar de vreme, când lucrurile s-au cernut în mintea mea și când trecerea timpului îmi permite o evaluare a lor. Episodul scrierii paginii în acea noapte, cât și al cititului ei în public, nu le-am putut digera atunci, căci totul, atunci, se petrecea ca în vis. Eram ca „purtați”, emoția colectivă ne transformase – fiecăruia în felul lui – emoțiile particulare.

Locuiam în cartierul Hala Traian și eram vecin cu profesorul meu de istorie de la liceul Gheorghe Lazăr, Aurel Iordănescu, un mare profesor, sorbonard din interbelic. La scurtă vreme de la transmiterea acelei „mese rotunde” la TVR, ne-am întâlnit pe Calea Călărași și am făcut o plimbare împreună. Și, la un moment dat, mi-a spus: „Gabriel, Apelul dumitale, pe care l-ai citit la televiziune, va rămâne un text istoric”.

Nu-mi e ușor să vă povestesc asta și mărturisesc că n-am mai spus-o public niciodată. În ce măsură aprecierea bunului meu profesor poate fi adevărată? La ce s-o raportez? La posteritatea textului? La faptul că a fost transformat în manifest stradal sau lipit pe ușile birourilor directoriale? La faptul că, de-a lungul anilor, în interviuri, mi s-a pus de zeci de ori întrebarea dacă Apelul a avut vreun efect asupra „lichelelor”?

Sincer să fiu, la nimic din toate astea și, oricum, nu dintr-o stupidă vanitate le pomenesc. Oricum, toate au fost îngropate de deceniile care au trecut, iar cu viitorul nu știu să poată calcula cineva. În schimb, cred că pot spune ce a fost important în gestul meu de-atunci. Cred că pripa lui. L-am făcut în regim de urgență. A fost provocat de teama că, dacă, în haosul acelor zile, n-ar fi fost identificată sursa primejdiei viitoare, cei care puseseră umărul la nenorocirea unui întreg popor, făcând cu putință funcționarea criminalului regim vreme de patru decenii, se vor reinstala la putere, nenorocindu-ne din nou. (Ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat!)

D.-L.B.: Apelul către lichele era, deci, nu doar un text programatic, ci un strigăt care ascundea un mesaj al disperării născute din pericolul care pândea de după colț; un mesaj terapeutic pe de o parte (invocând o minimă decență post factum), profilactic pe de alta.

G.L.: Mesajul era retoric, era unul prin ricoșeu: adresat în mod formal lichelelor (nu eram atât de naiv încât să cred că, la îndemnul meu, rușinate și spăsite, lichelele noastre se vor da la o parte), el avea de fapt ca destinatar victimele care fuseserăm. Apelul a fost un țipăt, spuneam,  și, cum orice țipăt e spontan, în el nu era nimic controlat, calculat, pregătit. Oricât de pompos ar suna acest lucru, am trăit atunci țipătul de eliberare al adevărului spus, pe nerăsuflate, în față. Pagina aceea semăna cu discursul unui om trezit brusc din somnul istoriei și care urlă că înapoi nu mai vrea.

Valoarea acelui gest, repet, stă în faptul că a fost făcut în pripă. De obicei, când ceva se petrece pe neașteptate, oamenii stau o vreme să se dezmeticească. Stau în expectativă, le trebuie timp să înțeleagă ce s-a întâmplat și cumpănesc să vadă încotro merg lucrurile și cum e bine să reacționeze. Tinerii care au murit împușcați în Piața Universității, strigând „vom muri și vom fi liberi”, nu au stat nici o clipă pe gânduri. Au strigat și, strigând ce-au strigat, au murit îngrozitor de liberi. Au plătit libertatea murind. Aceia au fost eroii. Noi, ceilalți, care ne-am pomenit dintr-odată cu libertatea în brațe, am fost descumpăniți. La ce era ea bună? Ce urma să facem cu ea? Și chiar urma să avem parte de ea? Și cu ce preț? Noi nu cunoșteam decât prețul vieții nelibere. Pe al vieții libere nu-l știam. Și câți ar fi fost dispuși să plătească prețul vieții în moarte peșin? Cădeai pe gânduri și te întrebai: dacă, după o vreme, venea cineva să ne anunțe că ne-am trezit prea devreme și că înțelept ar fi fost să rămânem mai departe în coșmarul de până atunci. Devenise atât de al nostru! Oare ce credeam? Că am scăpat? Așa, de tot? N-ar fi mai cuminte să stăm o vreme și să vedem cum se așază lucrurile?

Numai că – cel puțin așa mi se pare –, dacă ai apucat să simți cât de puțin gustul libertății, după aceea, decât să-l pierzi iar și să recazi în inerția servituții, ești dispus mai degrabă să nu mai exiști. Faptul că am reușit atunci să spun cu voce tare tot ce credeam și că, făcând-o, exprimam poate ceea ce gândeau milioane de oameni, m-a născut din nou. Orice eliberare seamănă cu o renaștere în spirit. Atunci am simțit cu adevărat beția libertății și am simțit că, dacă aș aștepta „să mă asigur”, m-aș pierde din nou, închizându-mă în calcul și-n frică. De-atunci am căpătat senzația că sunt propriul meu stăpân și că nimeni nu mă mai poate obliga să abdic de la voința mea. Am căpătat senzația că devenisem „băiat mare”.

„Societatea civilă s-a născut grație Intelectualului Public”

Apoi, treptat, în primii ani începând cu 1990, în scenă a intrat personajul colectiv al lui Patapievici, corul „Intelectualului Public”. Poate dădusem, cu Apelul, un ton, ca într-o orchestră un „la”? Așa cum făcuse poate și Victor Rebengiuc cu câteva zile înainte, când intrase în platoul televiziunii cu un sul de hârtie igienică pentru a-l da să se șteargă la gură celor care își prostituaseră cuvintele ani la rând în văzul lumii? A venit apoi, în 12 martie 1990, inițiată de George Șerban și Alexandra Indrieș, „Proclamația de la Timișoara”, cu faimosul punct 8 („al lustrației”), care a dat agenda politică a unei Românii menite să intre pe drumul adevăratei democrații. A venit apoi, creat în 1993 de Romulus Rusan și Ana Blandiana, „Memorialul Sighet”, apoi, în 1994, faimosul articol în două părți, publicat în Revista 22, al lui Horia Patapievici, Regimul Iliescu – un portret, cu antologica propoziție „Boala României nu este tranziția, este regimul Iliescu”. Apoi, apoi, apoi… Ar fi bine să fim conștienți că apariția societății civile grație Intelectualul Public – cu asociațiile ei, cu ziarele ei, cu demonstrațiile ei, cu manifestațiile ei uriașe din marile orașe – este singurul și cel mai puternic parametru al democrației din întreaga istorie a României.

Revenind la întrebarea dumneavoastră cu „lista” și cu prezența mea pe ea. Este evident că în acel bras de fer care a avut loc pe scena politică din România la începutul anilor ‘90 între puterea neocomunistă și reprezentanții societății civile, Apelul către lichele a fost resimțit, din prima clipă, de ambele părți, ca o declarație de război la adresa valorilor societății comuniste delestate de istorie. De-atunci am devenit ținta „antipatiilor” de care vorbeați. Așa încât nu e de mirare că în 13 iunie 1990 am fost căutat de cinci haidamaci (chipurile „mineri”, de fapt securiști în toată regula ai noului Serviciu de Informații, înființat în 26 martie 1990, al lui Virgil Măgureanu) înarmați cu bâte, în biroul meu de la Humanitas. Campaniile de denigrare, calomniile, biografiile trucate, minciunile reiterate la nesfârșit s-au ținut lanț din 1990 până în prezent. Fără abatere, an de an. În ziarul Azi, oficiosul regimului Iliescu, înființat la 11 aprilie 1990, mai târziu în Ziua, mai târziu în Cotidianul, la Antena 3 etc., etc. (Sunt, așa cum îmi spunea cineva, ,,beneficiarul” celei mai lungi campanii de calomniere din România de după 1990, și editura Humanitas o dată cu mine, dar despre asta vom vorbi poate mai târziu.)

«Toți am fost vinovați! Toți am ieșit pătați din comunism!»

D.-L.B.: Ana Blandiana vorbește undeva (cred că în Falsul tratat de manipulare, dacă nu mă-nșală memoria) despre felul în care se „tria” adevărul înainte și după 1989. În perioada ceaușistă, lucrurile – din punctul de vedere al celui care tânjea după libertate, adică viitorul Intelectual Public despre care tocmai ați vorbit – erau uluitor de simple și de străvezii: existau ei și existam noi. Ei, adică nomenclatura și cei care o slujeau, și noi, adică ceilalți, victimele unui sistem represiv, odios și umilitor. Două corpuri sociale și politice perfect delimitate. După 1990, în schimb, granițele ferme s-au diluat; ideea de „noi” s-a volatilizat, s-a divizat într-o mare de grupuri pe care nu le mai unea disprețul pentru totalitarism; oameni care au ajuns, din vechi aliați, inamici pe care-i despart acum alte ideologii, alte opinii, alte raportări la conceptele de eroism, disidență, curaj. Ați pățit-o chiar și dumneavoastră.

G.L.: Da, ceea ce m-a șocat cu-adevărat după Apel, și după șirul de articole civice pe care am început să le public constant în revista 22, nu a avut legătură cu reacțiile otrăvite la adresa mea venite din partea mediilor neocomuniste. Ele erau oarecum firești. Greu mi-a fost să accept că, în chiar anturajul meu, s-au ridicat voci care mi-au sugerat că decent ar fi fost să tac, penitent, devreme ce „înainte” nu vorbisem. Mi se reproșa că devenisem nejustificat de „vocal”, ca și cum cei condamnați istoric la tăcere vreme de patru decenii trebuiau să rămână muți chiar și după ce istoria le scosese călușul din gură. E drept, nu aveam „certificat de erou” (România, vezi Doamne!, înainte de ʼ90 clocotea de intelectuali eroi și protestatari!), deci, acum, cuviincios ar fi fost, după ei, să tac. Ce conta că viața mea nu avusese înainte nimic dezonorant în ea? Sau că a lor fusese traversată de „mici compromisuri”? Se erijaseră peste noapte în rolul de arbitri chemați să dea și să retragă dreptul de a vorbi. Tot ei – nici nu știu dacă-și dădeau seama ce cauză slujeau – preluaseră cuvântul de ordine în jurul căreia se construia marea strategie a impunității: „Toți am fost vinovați! Toți am ieșit pătați din comunism!”

Era oare firesc ca noi, cei care fuseserăm în grade diferite victime, și nu complici la o ticăloșie istorică, să fim puși pe același plan cu lichelele „noastre”, cu cei care ne pociseră viețile și ne frânseseră destinele? Căci acesta devenise cuvântul de ordine pe care l-am auzit la scurtă vreme după intrarea în noua noastră istorie: toți fuseserămvinovați, la fel de vinovați! În felul acesta, abjecția în care intraserăm, cu foștii activiști și securiști reajunși la putere și deveniți tam-nisam arhitecții democrației, căpăta un aer firesc. Nimeni nu avea îndreptățirea să o denunțe.

La adăpostul acestei imoralități generalizate a început acapararea puterii. Au apărut rapid ziare și posturi de televiziune specializate în linșarea publică a celor ce se opuneau intrării într-o lume care, la vârf, se pregătea pentru un jaf la scara națiunii. La scurtă vreme după ce s-a născut, la 31 decembrie 1989, Grupul de Dialog Social a fost numit de

ziarul Azi „bârlogul lupilor”. Trebuia amuțit orice loc în care se rosteau adevăruri răspicate. Precum și glasul oricărui intelectual care vorbea răspicat și care amenința să devină un reper moral. În acest context a apărut și „lista” de la care a pornit discuția noastră. Toți cei care ieșiseră cu mintea și sufletul întregi din experimentul comunist și care se manifestau ca atare trebuiau mânjiți.

„…am fost speriat de ce urma să se întâmple și indignat de tot ce se întâmpla”

D.-L.B.: Pentru mine, născut în anii ’80, una dintre cheile de înțelegere a felului în care ar trebui să privim și să judecăm trecutul a fost întâlnirea dintre dumneavoastră și Iosif Sava, în cadrul Seratei muzicale la care ați fost invitat în 2 decembrie 1995. Nu două ideologii se luptau acolo, nu două tipologii ale revanșei, ci două moduri de adaptare la un ideal etic: pe de o parte, împăciuitorismul ca motor al progresului, bine întrupat în ideile regretatului Iosif Sava; pe de altă parte o nevoie de limpezire care presupune, mai înainte de toate, asumarea faptului că e un scandal etic să ierți în numele altora. Spuneați acolo că limitele omenești ale iertării ar trebui să se oprească la persoana celui vătămat; dincolo de asta, ideea iertării, de pe poziția unui terț, în numele victimelor este un scandal etic. Ați fost acuzat de radicalism, de robespierism, de intransigență. Cum ați evalua azi, după trei decenii, strădania dumneavoastră pentru această limpezire a apelor? A avut vreun ecou în epocă?

G.L.: „Intransigența” e un cuvânt sever. Și periculos, căci riscant. Poți deveni un nenorocit de moralist, ale cărui exigențe față de altul nu coincid cu exigențele tale față de tine. Intransigent mai e și un cuvânt delicat. Pentru că presupune un excepțional simț al măsurii, pe care nu ești niciodată sigur că-l ai. Să zicem că ai putea să-ți fixezi un set de lucruri – fatalmente restrâns – cu care nu-ți pui problema să negociezi vreodată. De pildă, cu faptul de a turna, în toată promiscuitatea lui și cu tot ce presupune el: dosar în regulă, nume de cod, pact semnat, ofițer de informații arondat („ofițerul de caz”), avantaje obținute de pe urma pactului, mă rog, cu tot tacâmul de la CNSAS. Poți să-ți spui și să crezi din adâncul ființei tale că n-ai să torni niciodată pentru nimic în lume. Dar atenție! Poți, desigur, să-ți faci din asta o regulă de aur a vieții. Din păcate ea nu e și absolută, nu e total necondiționată, de vreme ce există fie și rezerva unei singure condiții: tortura. Pentru că nimeni nu poate ști, de vreme ce n-a trecut prin experiența ei, dacă îi va face față.

Mă rog, așa stând lucrurile, aș prefera ca din întrebarea dumneavoastră, în loc de cuvântul „intransigență”, să mă opresc asupra expresiei „nevoie de limpezire” sau „strădania pentru limpezirea apelor”. Și răspund: da, cred că strădania mea în spațiul public a contribuit la limpezirea apelor. Aș putea și să mă fandosesc și să răspund că nu știu, că nu-mi dau seama, că nu eu sunt chemat să apreciez etc., dar ar fi o ipocrizie. Da, cred că a contribuit și există și argumente cantitative pentru asta. Volumul Apel către lichele a ajuns în toți acești ani (din 1992 când a apărut prima ediție) la un tiraj de 70.000 de exemplare. Sau că am publicat de-a lungul anilor articole civice pe platforma Contributors care au trecut în mai multe rânduri de 150.000 de vizualizări. De pildă, Fie-vă milă de noi, domnule Ponta!, scrisoarea deschisă pe care am scris-o în preajma alegerilor prezidențiale din 2014, a atins 329.628 de vizualizări și 476 de comentarii (am luat cifrele de pe site-ul platformei). Poate că – cine știe? – am contribuit astfel într-o măsură la evitarea catastrofei de a ne fi pomenit cu acest personaj, inclasabil în negativul lui, președinte al țării.

Dar „ecoul” nu se poate măsura întotdeauna direct. Efectul unui gest, al unei fapte, al unui text, al unui fenomen etc. presupune și  judecăți contrafactuale de tipul „cum ar fi fost dacă n-ar fi fost”, „cum ar fi fost dacă n-ar fi existat cutare eveniment?”. Dacă ne referim la mulțimea Intelectualului Public (nimeni nu știe din câte elemente este compusă), am putea pune, de pildă, întrebarea „cum ar fi arătat România fără Intelectualul Public?”. (Căzută, poate, în mâna Rusiei?) În acest sens, al logicii contrafactuale, cele mai măgulitoare cuvinte care s-au spus despre Humanitas au fost cele ale lui Lucian Boia: „Dacă țara întreagă și‑ar fi găsit drumul cum l‑a găsit Humanitas din primul moment, fără nici o șovăială, am fi avut astăzi o altă Românie.”

Un cadou somptuos făcut de un prieten ministru: Editura Politică

D.-L.B.: Ați avut vreodată de pierdut (în plan personal ori profesional) de pe urma „intransigenței” care vi s-a atribuit?

G.L.: Da. De pe urma calomniei. Indiferent cât de neverosimilă este, ea rămâne solidară cu  persoana celui calomniat. Câteva exemple. Am să încep cu transformarea Editurii Politice în Editura Humanitas. Acesta a fost principalul cal de bătaie al denigrării mele în toți acești 32 de ani.

Editura Politică a fost înființată în 1953 ca instituție de propagandă a Partidului Comunist Român.Avându-l ca director pe Valter Roman,  tatăl „tânărului revoluționar” Petre Roman, apărut la rampă din niciunde ca premier al României în decembrie1989. Editura se afla în subordinea Secției Ideologice a Comitetului Central. Portofoliul ei era dedicat operelor „clasicilor marxism-leninismului”, documentelor de partid interne și celor ale „partidelor frățești”.

După 1965, acestora li s-a adăugat „opera” lui Ceaușescu. Tot din averea Editurii Politice mai făcea parte o echipă de redactori, dintre care grosul, 15 la număr, în departamentul de „documente de partid”. Atmosfera din editură era idilică: jumătate din personal turna la Securitate cealaltă jumătate care, ca să se răzbune, turna și ea jumătatea care o turnase.

La 1 februarie 1990, Editura Politică a fost preluată de către Ministerul Culturii și rebotezată după noul profil – științe umaniste și literatură – Humanitas. Era o editură de stat. Drept care, ministerul urma să numească un director, evident ca angajat la stat. Sarcina celui ce urma să fie numit era ingrată: el trebuia să transforme groapa de gunoi a ideologiei comuniste într-o înaltă instituție de cultură umanistă. Ceea ce presupunea un vast portofoliu creat de la zero și o nouă echipă editorială axată pe noul profil.

Propunându-mi să preiau conducerea editurii nou-înființate, Pleșu nu s-a raportat la mine ca la un prieten, ci ca la un om de domeniu, ca la un „humanist” apt să pună pe picioare o instituție esențială pentru renașterea culturală a țării. Căci științele umaniste ieșiseră din comunism complet avariate. Știa prea bine că nu de „cadouri” și favoruri e vorba. Și, cerându-mi să vin alături de el, a făcut-o cu eleganță, așa cum și-a rugat mai mulți prieteni să-l ajute, să nu-l lase într-un tête-à-tête păgubos cu instituțiile unei culturi complet ideologizate.

La un an după ce am acceptat numirea în postul de director, a apărut proiectul de privatizare după metoda Mebo: toți angajații întreprinderii de stat deveneau acționari la noua instituție privatizată. Atunci s-au privatizat zeci de mii de foste instituții de stat și, cu excepția Editurii Didactice și Pedagogice, și toate editurile care țineau de Ministerul Culturii (cvasitotalitatea lor au falimentat după câțiva ani). Din cei circa 60 de salariați ai Editurii Politice, majoritatea au devenit acționari cu acțiuni variind între 0,20% și 2% din capitalul nou creat. Activele fostei Edituri Politice – formate din mese, scaune și cuiere, toate delabrate, o față de masă de catifea roșie pentru ședințele de partid și câteva covoare roase care datau din 1953, plus biblioteca formată din documente de partid, câteva dicționare și literatură marxist-leninistă – nu depășeau valoarea a două mașini Dacia 1300. Aceste active au permis statului român să devină acționar cu 23% din capitalul total. Sediul de la Casa Scânteii era închiriat, și este și acum, de la RAPPS.

Deși, cum spuneam, toate editurile Ministerului Culturii au fost privatizate sub ministeriatul lui Andrei Pleșu, după o vreme a fost lansat în spațiul public zvonul că prietenul Pleșu mi-a făcut cadou inestimabila comoară care fusese Editura Politică. Numai mie. Celorlalți nou-numiți directori la alte edituri, nu. Vadim Tudor descria „comoara” în Senat ca pe un soi de peșteră a lui Ali Baba, plină de uriașe candelabre de cristal cu țurțuri până la pământ, cu mobilă stil și covoare persane în care ți se îngropau încălțările etc. Mi se ceruse să transform groapa de gunoi Glina a ideologiei comuniste într-o onorabilă instituție culturală și aflam acum că mă mutasem într-un palat ai cărui pereți erau tapetați cu aur. Această fantasmagorie supraviețuiește intactă până în ziua de azi. Pleșu, care, ca ministru, nu avea nimic de „dat” (era, la rândul lui, un funcționar cu o leafă de la stat), mă căpătuise cu ceva ce nu avea. Cu toate astea, oricine vroia să aplece urechea la intoxicarea opiniei putea afla că un prieten ministru îmi pusese în brațe Humanitas ca pe o pleașcă, că „profitasem”, că „furasem”, că „mă alesesem cu”, că statul îmi ștersese datoriile (după criza economică internă din 1999, plătisem de fapt, împreună cu alte câteva mii de întreprinderi private, datorii eșalonate prin lege plus penalități timp de patru ani). Sub conducerea și acționariatul meu, Humanitas a avut nevoie de 15 ani de funcționare (anul 2005) până să fie capabilă să dea primele dividende și să devină – în cel mai năpăstuit sector al economiei, producția de carte – o instituție prosperă.

Totul, la Humanitas, a vădit o voință a despărțirii de trecutul comunist care s‑a însoțit cu denunțarea noii fraude istorice începute odată cu „tranziția”. Reacția celor care s‑au simțit amenințați atunci, în imediatul Revoluției, că nu pot truca istoria în liniște și „consensual” n‑a întârziat. Cum ar fi putut vechii reprezentanți ai puterii, fardați democratic, să accepte că instituția oficială de propagandă a Partidului devenise de la o zi la alta locul adevărurilor incomode rostite, pe șleau și sistematic, la nesfârșit? Totul, acolo – reamenajarea vechiului sediu căzut în mizerie (operația ne-a costat o sută de mii de euro), sutele de titluri minunate publicate anual (tot ce apărea mai bun pe lume în fiecare domeniu), calitatea oamenilor, pasiunea lor, urbanitatea care domnea în relațiile dintre ei – totul căpătase alura unei deposedări simbolice. Eram o insulă, eram o familie.

„Calomnia e glonțul care nu poate fi extras, operat”

D.-L.B.: Și calomniile la adresa dumneavoastră nu s-au oprit la episodul Humanitas…

G.L.: Așa e. Pe lângă faptul că mi se băgase în buzunar profitabilul portofoliu al Editurii Politice, am mai aflat din ziare și de la diferite posturi de televiziune că am plagiat, că mi-am bătut nevasta însărcinată în luna a noua, că am fost când agent KGB, când agent al Securității, când agent MI 6 (e drept, fără să fi știut: la Păltiniș, Noica conducea o filială a spionajului britanic!), că președintele Băsescu trimitea trenuri pline cu cărți cumpărate de la Humanitas la Chișinău, că „distorsionam” piața de carte din România, că, denunțând prin programul editorial ororile comunismului, făceam să renască fascismul în România etc., etc.

Până în clipa de față, am pe rol de câțiva ani șase procese de calomnie, doar unul dintre ele finalizat. Am vrut nu numai, cu vorbele Hannei Arendt, ca „ordinea care a fost distrusă să fie restabilită”, ci și să atrag atenția că a calomnia este un lux, o distracție costisitoare, și că aceia care se joacă de-a imaginea pe pielea altuia, batjocorind-o în public, trebuie să aibă bani puși deoparte pentru a plăti amenzi de zeci de mii de euro.

D.-L.B.: Îmi puteți spune care proces s-a finalizat?

G.L.: Sigur, cel cu Gâdea și cu Antena 3.Recent, Curtea de Apel a dat odecizie definitivă și executorie prin care „obligă pârâții, în solidar, să plătească către reclamant suma de 20.000 euro cu titlu de daune morale”. Și, de asemenea, „obligă intimații-pârâți să plătească în solidar către apelantul-reclamant suma de 6.020 lei cheltuieli de judecată”. Decizia este din 9 februarie 2022, însă a durat un an redactarea ei și de aceea nu am avut acces la conținut. Hotărârea instanței ne-a fost comunicată la data de 16 februarie 2023.

Ne îndreptăm, sper, către același deznodământ și în cazul „pârâtului Mirel Palada”, cel care m-a denunțat în presa anului 2019 ca fost agent („sub acoperire”, cum altfel?) KGB și, deopotrivă, al Securității. Deocamdată,  Tribunalul București a constatat că „pârâtul nu a prezentat nici o probă în susținerea afirmațiilor sale.”

„Legendarea” asta, vorbind în termenii Securității, făcea un curios tandem cu un articol publicat de un general de Securitate (șeful de cabinet al lui Iulian Vlad înainte de 1990 și activ în „noile Servicii” până în 2006), în care, vă spuneam, „Școala de la Păltiniș” era o filială condusă de Noica a Serviciilor britanice de informații (MI6), iar Pleșu și cu mine eram (și aici!) „agenți sub acoperire”, dar fără ca noi să știm! Când ofițerul britanic de legătură al lui Noica venea la Păltiniș, ciobanii de pe tăpșanele păltinișene (și ei angajați ai lui MI6, pesemne) buciumau dându-i astfel de știre că urmează să primească vizita de la Londra.

D.-L.B.: Dincolo de hazul involuntar (dar nu mai puțin monstruos) al unor astfel de scenarii, vă reproșați totuși ceva în legătură cu felul în care ați gestionat relația cu avalanșa de insanități care s-au rostogolit peste dumneavoastră?

G.L. Vina mea e că m-am hotărât să reacționez târziu. Acum consider că am greșit. Am avut trufia de a crede că onestitatea imaginii mele publice și a oamenilor cu care m‑am înconjurat e mai puternică decât orice conglomerat de invidie, ură și patimă a denigrării. Ar fi trebuit, poate, să măsor temperatura societății pornind de la imprecațiile zbierătorilor de profesie și să țin cont că erau toți specializați în „kompromat”. Mi-am zis însă că munca cuiva se măsoară până la urmă după rezultatele ei. N-a fost așa. Și, pentru că nu am știut, sau nu am putut, să ne facem la timp lustrația, conștiințele manipulate reprezintă firescul în care încă ne mișcăm.

D.-L.B.: Calomnia poate căpăta o anume eficiență prin insistența cu care e vehiculată, prin notorietatea la care ajunge. Probabil de aceea sunteți acuzat, și azi, de aceleași fapte ca acum 30 de ani. S-a încercat scoaterea dumneavoastră din joc, dispariția dumneavoastră ca intelectual, evacuarea dumneavoastră din spațiul public.        

G.L.: Calomnia, a spus Petru Creția în Luminile și umbrele sufletului – „manualul de etică al românilor”cum mi-a plăcut să-l numesc –,„este, nu odată, stadiul care precedă o execuție capitală. Nu există nici măcar o profilaxie împotriva calomniei, oricât ți-ar fi viața de curată și oricât de bun ai fi. Calomnia este una dintre armele cele mai perverse și mai periculoase născocite de oameni, una dintre cele mai puternice toxine ale corpului social.” De fapt, calomnia e glonțul care nu poate fi extras, operat.

Dați-mi voie să repet, pentru că lucrul mi se pare semnificativ și din punctul de vedere al discuției noastre despre Intelectualul Public: nici o campanie de denigrare din România tranziției nu a avut o asemenea continuitate ca în cazul Humanitas, nu a fost purtată cu asemenea tenacitate și nu s‑a desfășurat prin reluarea acelorași calomnii, cu atât mai eficiente cu cât erau mai neverosimile. Aceeași supă reîncălzită la nesfârșit a fost servită opiniei publice la televiziuni, în ziare, în presa on-line, pe bloguri, pe Facebook… Nu e de mirare că tineri din generația nici măcar născută în 1989 au preluat, inconștient sau nu, ștafeta acestor mizerii. Cu aceleași ingrediente, pregătite de aceiași specialiști în tehnica compromiterii.

„Compromiterea” este un cuvânt aflat la loc de cinste în manualul Bazele muncii de Securitate. Am avut acces la o ediție din 1974. Ea este definită astfel:

„Compromiterea este întreprinsă împotriva persoanelor ce exercită o influență negativă asupra anturajului din care fac parte, urmărindu‑se izolarea și discreditarea acestora față de anturajul lor. În realizarea compromiterii se folosesc combinații și legende informative, exploatându‑se acele împrejurări din viața și activitatea celor vizați de natură să‑i discrediteze în fața anturajului și, în cele din urmă, să‑i izoleze.”

Exercitam, într‑adevăr, „o influență negativă asupra anturajului”, adică a întregii societăți. Nu spusese Ion Iliescu la un moment dat că „incit la dezordine socială”? În acești 30 de ani s‑au strâns în jurul meu, al prietenilor mei, al autorilor Humanitas și al editurii Humanitas „combinații și legende informative”, s‑au umplut mii de pagini de ziar tipărite sau on-line, s‑au angajat în dezinformare și calomniere zeci de „ziariști” de la televiziunea publică ținută pe banii noștri sau de la canalele TV ale unor foști securiști.

Am fost întrebat în câteva rânduri cum am făcut față vreme de trei decenii trăgând după mine atâtea abjecții. Vă puteți imagina cât de plăcută poate fi „convocarea” în fața opiniei publice pentru a da socoteală (ca un pungaș!) pentru ceea ce nu făcuseși niciodată, în timp ce tot ce făcuseși mai bun, mai frumos, mai curat în acești 32 de ani era trecut sub tăcere. Cum se face că o întreagă rețea a denigratorilor căzuți din mantaua Securității a putut mânji sistematic, și nepedepsită vreodată, tot ce era imaculat în noi, invocând „libertatea de exprimare”? Cum de nu mi‑am luat niciodată lumea în cap nici înainte de ’90, nici după? Cum de îți poți păstra echilibrul într‑o lume populată de criminali în libertate, infractori, escroci, impostori etc. și când, pe deasupra a toate, ești obligat să respiri zilnic cultura urii care te vizează direct? Cum să faci să nu-ți pierzi cumpătul când, la fiecare colț de stradă, riști o înjurătură iscată din impactul „știrilor” concoctate în incubatoarele maculării și urii? Adevărul e că ritualul „celor două minute de ură” zilnice din romanul 1984 al lui George Orwell, pe care noi l-am cunoscut 45 de ani în comunism, supraviețuiește în România ultimilor 33 de ani.

 „Am început să simt cum ura lichelelor mă fortifică”

D.L.-B.: Atunci vă întreb și eu același lucru: Cum de-ați făcut față? Cum de nu v‑a afectat ura care v‑a însoțit în toți acești ani?           

G.L.: Sunt foarte mândru că în acești ani, sub potopul calomniilor, intimidărilor, înjurăturilor și măgăriilor de tot soiul de care am avut parte, laolaltă cu alți câțiva colegi de breaslă, am găsit un criteriu destul de original – l-am descris în Ușa interzisă – pentru a evalua eficiența gesturilor și cuvintelor noastre. Ca să evaluezi în România reușita acestora, trebuie, cred eu, să măsori cantitatea de ură pe care au stârnit-o. Cu cât ai țintit mai bine, cu atât ura e mai mare. Uitați ce trăznaie notam pe 22 august 2001:

„Cu cât ura care se strânge în jurul tău e mai mare, cu atât sensul vieții tale este mai bine conturat. (…) Adevărul este că «bine», plin și variat nu se trăiește decât în societățile în care se urăște mult. Fericirea capătă o tușă de perversitate, de vreme ce este indi­sociabilă de ura pe care o stârnești și de gândul liniștitor că, prin ceea ce ai făcut, ai lovit just. Din acest punct de vedere se poate spune că în România se trăiește «bine». Dacă e adevă­rat că orice «ură de moarte» întâlnește la capătul ei triumful cuiva, atunci la noi poți să obții lesne apoteoza: în fiecare zi se va găsi cineva care să te urască de moarte pentru ceea ce faci și fiecare zi devine astfel un triumf la îndemână.”

Așa se face că ura care ne‑a însoțit în toți acești ani nu m‑a afectat. Cu vremea, am ajuns să mă evaluez cu ajutorul negativului și să‑mi procur perfide voluptăți din a stârni „bila neagră” a detractorilor. Am început să simt cum ura lichelelor mă fortifică. Am descoperit jubilația pe care ți‑o provoacă lovitura ce își atinge ținta. Am ajuns să cred că, într‑o țară intrată pe mâna netrebnicilor, singurul etalon cert al reușitei este „melancolia” pe care le‑o inspiră ceea ce faci. În România, nu admirația te validează, ci cantitatea de invidie pe care o pui în mișcare. Nu iubirea, ci ura. Ceea ce spun acum nu e valabil, desigur, decât într‑o societate avariată.

M-ați întrebat dacă am avut vreodată de pierdut (în plan personal ori profesional)de pe urma „intransigenței” care mi s-a atribuit. Neîndoielnic. Pierderea se numește „terfelirea imaginii”. Dar, după criteriul reușitei pe care tocmai l-am enunțat, rezultă că am avut infinit mai mult de câștigat. Am aflat că, alegând linia dreaptă, coerența și prospețimea indignării, viața mea a căpătat un sens bine conturat. Adică n-am trăit degeaba. Ceea ce-nseamnă că, în ciuda faptului că am fost tras în repetate rânduri în mocirla „lor”, pot spune că am fost de fiecare dată echipat cum trebuie. Sper că m-am descurcat onorabil în cele trei meserii despre care am vorbit cândva.

Prima meserie e cea pe care ai studiat-o și căreia te-ai dedicat ca profesionist (de pildă, farmacist, tâmplar, profesor, inginer, brutar etc.). A doua e „meseria de cetățean” într-un stat cât de cât democratic. Cea de a treia, cea mai importantă, e „meseria de om în lume” și pe aceasta a descoperit-o N. Steinhardt în Jurnalul fericirii:

„Prieteni dragi, de vreți să vă pregătiți pentru viață și să nu aveți surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria și mai bună meseria – brățară de aur, dar cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viață și a le putea face față cu oarecare calm, cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului și al Golgotei. Asta e școala practică și tehnică, asta e adevărata școală profesională a meseriei de om în lume.“

Pe scurt, meseria de om în lume presupune să-ți asumi până la capăt ceea ce ai gândit până la capăt.

Pe prima, profesiunea, pot doar spera că am făcut-o mulțumitor, deși, sincer să fiu, nu știu prea bine care a fost și care este profesiunea mea, de vreme ce în nici un nomenclator din lume nu există un nume pentru cel care se ocupă cu filozofia sau cu gândirea. Uneori îmi spun că profesiunea mea constă în a formula ceea ce și alții gândesc, fără să poată însă exprima gândul întocmai. Sau poate că profesiunea mea e de a-i pune pe alții pe gânduri. Pe a doua, meseria de cetățean, cred că am făcut-o bine spre foarte bine. Pe a treia, „meseria de om în lume”, n-o poate nimeni judeca singur. Una peste alta, domnule Boeriu, eu mă consider un sceptic-fericit, oricât de depresiv mi se întâmplă uneori să fiu.