Seninătatea fricii

Cu toată atenția din jurul ei din ultimii ani, poezia Ștefaniei Mihalache rămâne, în linii mari, o „felie” încă insuficient explorată. Străine de mode poetice de orice fel, fidele mai degrabă unor „cerințe” interne, pe care le articulează cu o rigoare a construcției aproape de asceză, mereu raționale, poemele ei mai vechi au o tensiune fin încapsulată, strânsă în jurul biografiei ca eveniment. Cu un volum al mamei în devenire și unul al rememorării figurii tatălui dispărut – un palmares al „cronicilor” de familie, deci –, ea amintește de nervul lucid al schițelor emoționale din textele lui Joan Didion, în primul rând ca miză tematică, evident, dar și dincolo de ea, printr-un soi de cerebralitate a „îmblânzirii” emoției, care circulă ca un curent de la un capăt la altul în poemele ei. Pe scurt, fără să sune exagerat, și într-un mod cu totul nejustificat, se poate vedea destul de ușor cum la o scurtă „inventariere”, poezia Ștefaniei Mihalache s-a sustras cu multă eficiență unor analize critice cât de cât generoase, iar locul ei în eventualele ierarhii care s-au vehiculat de atunci e încă discret.

Situația e cu atât mai simptomatică cu cât Sisteme de fixare și prindere (2016, Nemira) fusese, la vremea apariției, un debut interesant măcar prin prisma dublei sale vulnerabilități; o vulnerabilitate, o dată, a formulei, pentru că era prima încercare (oficială) de tatonare a poeziei, după câteva romane care o consacrau pe Ștefania Mihalache mai degrabă ca prozatoare, și mai apoi una a subiectului – maternitatea, cu toată metamorfoza ei dramatică & toate „avatarurile” sensibile pe care le aduce la pachet. Cu toate că rămâne și azi o zonă mai puțin exploatată, tema fusese cartografiată, în perioada respectivă, în câteva încercări similare, într-o „promoție” a volumelor dedicate experienței materne notabilă mai ales prin antologia Alinei Purcaru, Povești cu scriitoare și copii (Polirom, 2014), sau, tot sub forma unei radiografii poetice, prin Non Stress Testul Elenei Vlădăreanu din 2016, apărut la Casa de Pariuri Literare. Cu toate eventualele asemănări care li se pot imputa, spre deosebire de discursul mult mai direct și înfipt al ultimului, însă, era destul de clar că Sisteme… se revendica de la o cu totul altă poetică, una venită pe o filieră a scriiturii discrete și, simultan, a forței care irup din subteranele unei feminități convulsive. Altfel spus, era aici un amestec foarte reușit de entuziasm al anticipării, anxietate a „confruntării” & aceea a moștenirii (nu atât genetice, cât psihologice), toate suprapuse pe motivul tăcerii ca răspuns la frică și uimire. Toată această „istorie a facerii” și tandrețea post-graviditate pe care Ștefania Mihalache le puncta în poemele ei cu multă atenție și cu un ochi minuțios, fără să facă abstracție și de fibra esențială maternitate/scris (căutarea cuvintelor + aranjarea „cuibului” ca două procese la fel de anevoioase), au făcut din volumul ăsta, în orice caz, o poezie-medalion în rândul celor dedicate maternității, una care se citește la fel și azi, la aproape zece (!) ani distanță.

Cronica Akasha, apărut la cinci ani distanță, venea ca o celebrare, punctată cu aceeași discreție a volumului anterior, a figurii tatălui mort. Biografismul ca eveniment, așa cum o spuneam mai sus, era și aici, fără nicio îndoială, punctul de emergență a textelor, și funcționa printr-un soi de retrospectivă în care istoria mică se contopea cu istoria mare (ficționalizată), într-un univers al doliului animat mai degrabă de predispoziția pentru alegorie & rememorare văzută ca pretext ludic (un ludic al stilisticii, nu de fond), mai degrabă decât de umori și notații dramatice. Chiar cu toată strategia asta de gestionare/decantare a unui material poetic destul de încărcat, Ștefaniei Mihalache îi ieșea un portret al familiei de o tristețe blândă, fină, în care narativizarea perspectivelor, dublată de plasticitatea descrierilor sugera foarte concret dimensiunea traumei – o „politică” vizuală care, de altfel, nu era un lucru nou în poetica ei, pentru că debutul îi era plin de imagini ale unei anxietăți trase în tușe diafane, de un dramatism delicat, cu tot paradoxul de rigoare. Akasha se contura, în contextul ăsta, ca un teritoriu aproape mitic, în orice caz, ca o odisee a întoarcerii la surse în care vocea tatălui, care circula ca un soi de depoziție în filamentul convulsiv al poemelor, adunată într-un „buchet” emoționant în finalul volumului, trasa o cronică extrem de personală și imposibil de confundat, tot ca un exercițiu al calibrării emoției și, de data asta, prin toată politica de (re)configurare din jurul figurii tatălui mort. Cu toate că povestea de aici nu-i nouă – tema asta a dispariției celor dragi e, totuși, destul de rulată în literatura română contemporană (mai ales în poezie) –, volumul rămâne o referință nu doar în rândul unor ficționalizări similare din ultimii ani, cât mai ales pentru evoluția poetică ulterioară a Ștefaniei Mihalache.

Într-un fel, prin dipticul de mai sus, it’s the end of an era pentru poezia ei, sau pentru tipul de poezie practicat acolo. Asta pentru că, în mod surprinzător, după două volume de calibrul celor de mai sus, destul de serioase ca ton și tăietură, Sunt liniștită, mi-e frică (iată, deci, paradoxul in full bloom, de la bun început) e un volum care sparge formula deja destul de bine cantonată a poemului de sondare interioară pe spații mici, reținute. Altfel spus, e aici o predispoziție care merge în mod evident spre experiment și detensionare (nu că poezia Ștefaniei Mihalache ar duce lipsă de tensiune, dimpotrivă, se va vedea imediat), lucru observabil încă din modul în care e gândit volumul, prin tehnica contrapunctului: cele patru grupaje de texte – „I. Antinatura/ Sunt liniștită” vs. „II. Natura/ Actualizări” vs. „III. Natura/ Actualizări” vs. „IV. Natura/ Sunt liniștită din nou” – se întrec & completează reciproc într-o geometrie atent calculată, una în care anxietatea produce mai degrabă mici tresăriri, decât înfrigurări prea puternice. E, în orice caz, o linie a fricii pe care poeta o trasează printr-un soi de suspendare a reflecției, prin tragerea ei în tușe ceva mai senine, și pe care o aplică întregului paletar tematic de aici.

„I. Antinatura/ Sunt liniștită” debutează mai degrabă prin mici exerciții de decantare a glam-ului vieții de adult (ironic, desigur), punctate prin aceeași ludicitate a poemului marca Ștefania Mihalache. Instantaneele decupate în cotidian pe care le operează aici vorbesc, aproape toate, despre „buna și blânda anxietate de vară”, care devine prilejul depanării, deocamdată timide, a fricii. Se vede încă de aici că, departe de solemnitatea și gravitatea primelor volume, discursul Ștefaniei Mihalache s-a mai relaxat ceva și că-și permite chiar și jocuri de limbaj, poze livrești, din perspectiva cărora își chestionează condiția de poetă, nu odată, cu multă vervă a căutării/explorării („Îl recunoști ușor/ e cel care/ umblă mereu îmbrățișat/ de parcă ar purta/ o cămașă de forță invizibilă […]”, Nu fă nici ce spune poetul nici ce face poetul, doar citește-l.) – o temă care pătrunde cam prin toate cele patru secvențe ale volumului, dar care aici e mai vizibilă decât în alte locuri. Treptat, însă, peste toate se lasă firul discret al biografiei, resimțită ca un spațiu al vulnerabilității, al vulnerabilizării, de fapt, pentru că devine punctul de plecare al unei serii de introspecții hărțuite de obsesia apartenenței/a distanțării, așa cum se citește în Antinatura care mă desparte: „Câmpurile/ îmi sunt străine,/ niciodată n-am văzut lumina/ apusului/ oblică pe câmp,/ niciodată nu m-am dat jos din mașină/ să fac fotografii/ într-un câmp de maci, sau de lavandă sau de rapiță/ ce legătură au florile cu mine/ îmi vine să mă întreb./ Poate că port înăuntru/ o antinatură/ și poate de asta/ urăsc munții vara/ și pe cei care iubesc munții/ și o iau voioși pe cărările lor,/ urăsc umezeala pe care o respiră/ ei, munții/ felul în care se acoperă cu ceață la vârf/ de parcă/ numai ei ar mai lipsi/ să-ți spună că vârful se atinge cu greu/ să-ți mai pună în cale un urcuș/ cu perfidia lor verde, ozonată și stâncoasă/ dătătoare de sănătate și satisfacție.// […] și toate astea/ în vreme ce adăpostesc în coasta lor/ orașe ploioase/ care adăpostesc blocuri muncitorești/ care adăpostesc apartamente cu trei camere/ în care se face curățenie/ o dată pe săptămână duminica/ care adăpostesc bucătării în care se gătește o dată pe săptămână sâmbăta/ care adăpostesc la geamuri/ fetițe singure la părinți/ tunse scurt băiețește/ care se uită departe/ spre munți.” Până la urmă, obsesia asta devine un soi de ecuație fundamentală a poemelor; răzvrătirea împotriva biografiei, veșnica ei chestionare, odată cu aceea intimă, pornește, începând de aici, un ditiramb al fantasmelor biografice.

Luxurianța fricii prinde, oricum, tot mai mult teren […], iar cele câteva tentative de „împrietenire”, de temperare a angoasei pe care Ștefania Mihalache le inserează din loc în loc în poeme retușează în culori destul de întunecate tot pastelul ăsta personal care se citește în Sunt liniștită, mi-e frică.

Îl preiau și poemele din partea a doua, „II. Natura/ Actualizări”, care continuă stilizarea biografiei și unde fake-ul vieții de adult, sau lipsa unui sens mai profund pe fondul golului de toate zilele (Adâncul de vară vs. Om frumos, om urât) devine și mai evident din perspectiva asta, odată cu inventarul micilor ticuri personale. Dincolo de ele, mai interesantă e aici strategia principală de coagulare a poemelor, una în mod esențial a corpului, pe care volumul Ștefaniei Mihalache îl echivalează cu o internalizare a biografiei prin limbaj („nu știu să mă folosesc de nimic/ ca să înaintez,/ în afară de propriul/ meu corp”, spune la un moment dat chiar poeta, în Urme). Se vede foarte bine miza asta într-un poem ca Trupul știe mai mult – un titlu preluat din Gheorghe Crăciun (nu-i un caz singular, mai împrăștie, pe ici, pe colo, câte o referință livrescă) –, unde tensiunea se citește la intersecția intelectului cu fiziologicul: „Mintea alunecă/ dă o tură-două/ până se întunecă,/ mintea se duce la culcare târziu/ așteaptă parșivă/ să adoarmă întâi trupul/ și după ce se asigură/ că-l are în totalitate la dispoziție/ începe să-l deșire toată noaptea/ propoziție cu propoziție.” Tensiunea căutării identitare se consumă, în punctul ăsta, deci, prin reliefarea dinamicii cerebrale ce stă la baza proiectului, și mai puțin prin mediere directă, deși filonul punctării efective a istoriei familiei nu e cu totul eliminat. Altfel spus, textele iau mai degrabă forma demonstrației, funcționează aici mai degrabă ca un sondaj minuțios al politicilor corporale și al aproximării feminității, până la urmă, pentru că, din loc în loc, discursul prinde și inflexiuni ale maturizării și devenirii ca femeie/mamă/parteneră etc.

Dacă până acum efortul de eliberare a sintaxei și căutare a unei formule noi ocupa o pondere ceva mai importantă în toată arhitectura volumului, aș zice că, gradual, tușele biografice încep să apară cu mai multă insistență. Cu alte cuvinte, chiar cu toată energia depusă în favoarea revigorării poetice – cu rezultate vizibile, indiscutabil –, poemele Ștefaniei Mihalache nu scapă, în definitiv, de un soi de agresivitate biografică ceva mai veche, iar „III. Antinatura/ Puțină frică” e, cred, secțiunea cea mai unitară la nivel tematic a volumului și care construiește cel mai concret pe marginea exercițiului traumatic. Emisia poetică devine ceva mai precipitată acum, multe din poemele de aici recuperează din „rămășițele” trecutului cu o intensitate mai ridicată și, lucru inedit, impulsul ăsta echivalează cu încercarea recuperării imaginii materne, chiar cu toată „strălucirea” ei disfuncțională. Pentru o poetă care și-a făcut deja un blazon din „conspectele” de familie, asta era, în orice caz, o piesă-lipsă, pe care Ștefania Mihalache o reconstituie cu mult nerv și cu un control critic care mai cedează, pe alocuri, notației elegiac-revoltate care circumscrie aproape în totalitate partea asta a plachetei: „deceniile în care am dormitat/ în bârloguri-boutique/ sunt pe cale să se risipească/ să-și disipeze lumina rozie/ acolo am stat/ ascunsă sub lămpi/ la care se pun bebelușii cu icter să le treacă gălbeneala/ sau ca ouăle/ sub cloșca electrică/ în general/ o mamă bună/ doar că se defecta câteodată/ și ne zgâlțâia zdravăn/ pe urmă era liniște/ ca într-o cabină de camionagiu seara/ cu pereții acoperiți de postere cu femei goale/ și zeci de șiraguri de mătănii/ sau iconițe de carton,/ vara era răcoare și mușchi/ ca în spatele unei tarabe așezate la drum/ încărcate cu săpunuri, brelocuri sau la blouse roumaine fake/ iarna era ca pe un colț de masă de machiaj/ din cabina unui actor/ sub luminile becurilor de pe marginea oglinzii dreptunghiulare/ iată toate mamele mele,/ mame durabile.”, Spații safe. Multe din poeme bifează cu brio obsesia imaginii materne ca lipsă, sau ca insuficient, într-o descătușare treptată care produce mici implozii ale emoției (căci poezia Ștefaniei Mihalache nu are vocația gesturilor radicale), cum e, de exemplu, cazul poemului Poveste galactică, unul bântuit de aceeași temă importantă a relației neașezate cu Orașul de origine (un laitmotiv al volumului, o geografie interioară a Brașovului mai rară în poezia contemporană, cu atât mai mult cu cât performează în sens negativ), care, prin acumulare, își revarsă toată melancolia neagră într-un final de o revoltă discretă.

Luxurianța fricii prinde, oricum, tot mai mult teren, mai ales prin prisma unor schițe de tipul celor amintite mai sus, iar cele câteva tentative de „împrietenire”, de temperare a angoasei pe care Ștefania Mihalache le inserează din loc în loc în poeme retușează în culori destul de întunecate tot pastelul ăsta personal care se citește în Sunt liniștită, mi-e frică. Asta cu atât mai mult cu cât deja în grupajul care închide volumul, „IV. Natura/ Sunt liniștită din nou”, tot jocul căutării, al dedublărilor și al introspecției până acum relaxate, capătă accente ceva mai grave, aproape de bilanț. Aici, poemele vorbesc mai ales despre îmbătrânire și evoluție – o biografie a devenirii, deci, în contrapondere cu cea a evenimentelor din primele volume. Până la urmă, tot spasmul textelor, mult mai palpabil aici decât în orice altă parte a plachetei, sugerează și-o terapeutică, o formă de exegeză proprie pe care Ștefania Mihalache o operează cu precizie și care în final își dezvăluie finalitățile „curative”: „Ai crescut și-ai crescut,/ sau ai putea zice/ c-a trecut și-a trecut timpul,/ sau că a trecut și timpul,/ ai adăugat la tine strat după strat,/ făcând pulberi din tot ce ai găsit,/ măcinând între dinți/ metale grele, dar și terciuri,/ miez de fructe, dar și coji/ de la tot ce trăiește și este vegetal./ Carnea ai păstrat-o,/ ea nu a fost consumată nicicând./ Fiecare masă a fost o amânare a cărnii.// […] Răcoare și miros de rugină/ sau de legume putrezite,/ și, ce e mai important,/ nimeni nu știe că ești fecioara de fier/ și că-ți amintești de la terapie/ că din când în când/ ai voie să te ții în brațe.”, Fecioara de fier. Toată orchestrația asta a poemelor se citește, deci, până la urmă, ca un mod de înțelegere și-o formă de acceptare.

Cred că pe ușa asta se pătrunde cel mai ușor în poezia Ștefaniei Mihalache din Sunt liniștită, mi-e frică, un volum de tranziție în „repertoriul” ei, cu aceeași intensitate a căutării dintotdeauna, dar, de data asta, cu o mai mare degajare în tot procesul ăsta, semn al maturizării viziunii. Mereu vii, jucăușe până spre frivolitate în câteva locuri (nu-i puțin lucru pentru poeta elanurilor ceva mai reținute din volumele anterioare și, mai ales, nu-i lucru rău, dimpotrivă – o formă de elasticitate creativă), uneori ceva mai dedicate introspecțiilor, dar întotdeauna cu un subsol ceva mai serios, ele trasează o geografie a seninătății biografiei, până spre final, sau măcar traiectoria promisiunii ei.