După Un viitor care se potrivește trecutului, apărut la Vellant în 2021, Ioana Iuna Șerban revine la aceeași editură cu un proiect oarecum similar. Apărut în 2024, Fată întâlnește instituție e, în linii mari, tot o narativă a deziluziilor, una care sub amprenta anxietății organice, recuperează cam toate bornele sociale ale ultimilor ani și le suprapune unei sensibilități poetice mai degrabă reflexive.
La fel ca și la debut și așa cum se întâmpla și în al doilea volum, placheta de față nu se dezminte de o linie de execuție discretă a poemelor, de o încercare de ordonare & (re)semantizare personală a adultului confruntat cu tot soiul de traume mai mari sau mai mici care are loc aproape cu o resemnare senină. Nu-i și una factuală, pentru că poemele pe care le scrie Ioana Iuna Șerban merg pe o dinamică internă de mare forță. Vocea asta ce îți lasă senzația că-i aproape împăcată, dar care își derulează poemele cu mult nerv e, de fapt, linia de demarcație față de modul să-i zicem vechi de raportare la poezie, pentru că devine canalul de centralizare a perspectivei principale a textelor din Fată întâlnește instituție: așa cum o spune și titlul, o poveste (și) despre identitatea profesională, în particular despre condiția omului de cultură într-un context contemporan destul de vitreg. Aici mi se pare că e ruptura discursului ei față de toate poemele anterioare, în pariul discursului asumat pe marginea actului artistic, și ca poetă, dar și ca practician al artei (pentru cei ce nu știau, Ioana Iuna Șerban este curator la MARe/Muzeul de Artă Recentă), pe asumarea ca om de artă & a perspectivei aferente care se deschide aici, contextualizată într-un social și pe o biografie a dislocării, a recentrării.
Dacă se poate vorbi de o maturizare a discursului ei, Ioana Iuna Șerban o dovedește prin felul minuțios în care își disecă poziția de poetă/ artist nu doar balcanic, ci aproape universal, cu multă luciditate și cu o precizie a localizării neajunsurilor care face din ea primul critic al propriului demers: „Fată cu pierce care bei matcha și citești poemele mele/ în capitala țării tale,/ mă cunoști puțin/ prin poza și short bio-ul din revista unde apar aceste traduceri/ nu sunt vocea unei generații dar/ pentru această după-amiază/ aș putea fi în mintea ta/ exemplul de poetă balcanică/ un fel de suvenir la breloc cu coloana lui Brâncuși sau Sfinxul din Bucegi/ o stâncă pe care strămoșii mei o învesteau cu puteri magice/ și pe care unii dintre contemporanii mei o trec la puteri tămăduitoare/ aș putea fi un indicativ pentru frici și locuri de vacanță/ pare că scriu despre realități românești/ pare că realitățile românești sunt cele despre care scriu/ dar poate ultima traumă remarcabilă a țării mele a fost comunismul/ eu nu asta am prins/ ci experiența globală comună/ ca pe o franciză a unui demers ce există și-n țara ta și peste tot/ cu mici variațiuni și defecțiuni conjuncturale/ tulburător e când eșuează această franciză/ la noi cel mai constant sentiment e cel de lehamite/ sunt alți poeți care scriu mai bine despre asta/ sunt prea sensibilă și am prea multe auto-condiționări/ în discursul meu și de unde le-am smuls/ a ieșit doar buruieniș […]”, Fată cu pierce. Renunță acum la unele tentații ermetico-onirice, altădată ceva mai de interes pentru proiectul ei poetic și se ancorează foarte bine într-o cartografie culturală care, chiar dacă-i dă cu minus, de cele mai multe ori, așa cum se vede într-un poem precum cel tocmai citat, e de impact prin punctarea cerebrală a condiției de artist contemporan, oricât de grav/depășit ar suna asta.
Singurătate, feminism delicat, nevoia de eliberare & depășire a biografiei, cam aici sunt liniile principale de interes ale poeziei ăsteia, nu de puține ori politică în tot spațiul ăsta de manevră care devine tributar „iluziilor pierdute”: „[…] de fapt senzualitatea unui timp mort/ o adăpostește pe această fată cu diplome/ ea fiind doar o fată încremenită pe o bancă/ în fața video-ului prin care se uită-n gol/ cu plasturele de la gleznă dezlipit de pe rana care o mănâncă/ atotștiutoare a unor experiențe pe care nu le-a cunoscut/ în gât cu dorințe pe care le-a recitat, până la aplatizare,/ unor persoane nepotrivite/ ea poate mânca cu poftă, poate dansa nebunește/ poate iubi până la obsedarea celuilalt/ estimp este o cucernică novice a fricii/ fată locală, danubiană, ambidextră doar când fumează,/ din orășelul port mort/ unde obiectele din jur sunt doar obiecte din jur/ singurul loc unde-ar fi ele expuse e pe-un raft în mall/ și poate în apele potopului care amenință să se umfle la orizont/ într-o zi vor mătura tot și-i vor lega pe toți/ dacă nici el nu va activa chakra eliberării/ măcar va lumina virtuțile/ pentru care oamenii locului atât de mult își doresc/ să fie amintiți./ Acel potop îi va aparține ei.”, Girl meets art institution (I). Povestea asta a dezamăgirii, dar și a promisiunilor discrete, până la urmă, ia naștere la suprapunerea stărilor din diferite momente, interpretate și înțelese, toate, din perspectiva unui prezent aproape ratat, compromis și arid, în orice caz – cam toate poemele se cantonează în zona asta, de aici poeta își livrează scurt și țintit misivele.
Îmi place felul în care tensiunea biografică, feminismul soft și viziunea mereu umanitară/ globalistă se întâlnesc în poezia Ioanei, modul în care pune în practică tentația puternică a poemelor de a reconstitui/ reactualiza secvențe personale mai mult sau mai puțin definitorii pentru biografia poetei, care provoacă mici implozii din loc în loc și funcționează cel mai bine prin mișcări discrete, dar decisive. Dincolo de toate frământările unei tinere trecute puțin peste 30 de ani, care analizează lumea și pe ea, în același timp, dincolo de micile momente încremenite în timp care duc la revelații și pe care le decupează foarte plastic, Ioana Iuna Șerban scrie un discurs postpandemic foarte coerent, în care se amestecă toate experiențele sociale colective ale ultimilor ani (pandemie, război și, în general, toate cataclismele noastre de toate zilele), vorbește despre ce am fi putut fi și ce suntem, până la urmă, despre ridurile și ticurile dobândite în timp, carcase și vigilența cu care le păzim, cu nervii încordați în conservarea rutinelor și „gesturi/ care să care să amâne momentul, să îndepărteze decizia” – aici e sufletul poeziei din Fată întâlnește instituție.
Cu o politică rutinieră de mare forță și, în același timp, cu un soi de delicatețe a filtrelor, imaginea care descrie cel mai bine textele de aici e aceea a unui sezon al uraganelor în care dincolo de toate turbulențele – personale, sociale etc. – strălucește frumos și mândru golul unei generații și nu doar atât: e deconspirată foarte pragmatic dinamica maturizării personale, ca om/ profesionist etc. (vezi un poem ca Assassin’s Creed, care traduce foarte bine toată anxietatea biografică specifică volumului).
Superb acest titlu al volumului poetic semnat Ioana Iuna Șerban: Fată întâlnește instituție. Dacă ar fi fost utilizat articolul hotărât – fata – , titlul era unul comun. Însă forma fată potențează admirabil ceea ce a vrut autoarea să transmită: candoare, neputință, unicitate, anonimitate, singurătate, fragilitate etc. Sunt cărți care atrag prin titlu, paratextul fiind aprioric un marker al semnificației ce se dorește a fi transmisă. Varianta nearticulată a substantivului respectiv își afirmă frumusețea, nu doar estetică, tocmai din cauza ori datorită – în funcție de intenția receptorului – stângăciei sale formale: impactul cu instituția ar fi solicitat forma articulată cu articol hotărât, însă varianta nearticulată evidențiază slăbiciunea, dar și farmecul din spatele acesteia, chit că acest farmec ar putea fi ineficace, insuficient. E o tensiune inevitabilă în joncțiunea dintre viul fetei și impersonalitatea instituției, spre celebrarea fetei și înfruntarea instituției. Cu orice risc.