Reprezentantă a douămiiștilor, Ofelia Prodan a publicat numeroase volume de poezie de o diversitate tematică și stilistică remarcabilă și este o autoare recunoscută în mediile literare, cu nu puține ecouri critice favorabile și chiar entuziaste, cu traduceri în alte limbi, includeri în antologii și premii dintre cele mai importante. Este o prezență dinamică, inclusiv pe rețelele sociale, de tip european, aș zice, având în vedere spațiul larg în care se mișcă, poetic și existențial, dincolo de granița meleagurilor natale.
O diversitate, spun, deconcertantă, care pune în mișcare două lumi: lumea exterioară (cu feed-ul rulând în legea lui, cu actualitatea politică, rezultatele de la unele competiții sportive, povești cu actori de la Hollywood, noutăți în materie de manele, întâmplări cu scriitori din spațiul autohton, situații din viața personală) și lumea interioară (cu anxietăți, fobii, glasuri și secvențe disparate, cu personaje imaginare venind parcă din recuzita suprarealist-absurdă, cum ar fi un memorabil iepure de alabastru, o vulpe călărind o felie de pizza sau un gândac fumător, plus disperări și neliniști care potențează lirismul).
Și în cel mai recent volum, Totem, Ed. Limes, 2024, Ofelia Prodan își exersează polivalența pe acest palier și explorează cel puțin trei medii: spațiul terestru al relației vânat-vânător (în care cruzimea și atrocitatea acoperă peisajul), mediul marin (în care este preferată partea calmă și așezată, de acvariu, a vieții) și universul combinat al celor două (în care istoria, dominată de om, devine un timp simultan, universal, etern).
Este, dincolo de trimiterea care se poate face la modelul hegelian (sugerată de poetul și editorul Mircea Petean pe coperta a patra), o expresie a unor „manifestări ecopoetice autohtone de dată recentă”, cum observă Mihók Tamás. Sau „o concentrare a obsesiilor și spaimelor de până acum care aproape că realizează o poezie tematică”, după Al. Cistelecan.
Într-adevăr, obsesiile și spaimele poetei, prinse în platoșa de protecție a limbajului suprarealist, cu inserții de umor absurd-urmuzian care ating sarcasmul pe alocuri, conturează un univers tematic al cruzimii care trimite în exterior flash-uri colorate expresionist. Viața în poezia ei este mereu în tensiune, ca în toate volumele de până acum, iar aici este chiar apocaliptică, o urmărire fiară-pradă care nu are mereu sens unic: „Se arată luna. Ochii fiarei strălucesc o secundă./ Prada înaintează. Se furișează./ Fiara adulmecă și urmează pas cu pas prada./ Fiara e la un pas de pradă și prada simte./ Se oprește. Inima îi zvâcnește. Luna se arată iar/ și ochii fiarei se înfig în ochii prăzii/ care îngenunchează icnind, cu grumazul plecat.” (Prada)
Cinismul atitudinii amintește pe alocuri de răceala flegmatică a lui Constantin Acosmei sau de jocurile morbid-bășcălioase ale lui Tudor Crețu, dar aici avem o multiplicare de nuclee poetice care mizează pe contraste de conținut, în care, altfel spus, ceea ce se spune contează mai mult decât cum se spune. Ofelia Prodan este o poetă a viziunii mai înainte de a fi una a cuvintelor, căci pentru ea limbajul este doar instrumentul de ridicare a unei cortine imaginare în spatele căreia se joacă adevărata piesă de teatru.
Mijloacele țin, așadar, de proză mai mult, încât aproape că te întrebi uneori unde este lirismul. Sigur, îl găsim în viziune, în absurdul situațiilor, în limbajul ironic și sarcastic, în formulări intenționat parodice la tipare de gândire clișeizate și mai ales în praful fin de angoasă presărat peste tot, dar acest tip de poezie construit pe structuri prozastice și aproape publicistice, de tabloid, riscă întotdeauna să se piardă printre „întâmplări” și să-și uite „scopurile” de forjare a emoțiilor. Salvarea vine însă din densitatea „orizontului evenimentelor”, cum ar spune un astronom, iar poeta știe acest adevăr și procedează în consecință.
Atrocitatea e arătată la tot pasul, iar mesajul poate fi, între altele, în spirit ușor militantist-ecologist, de avertizare că lumea aceasta pe care o locuim și o alcătuim (cea mai bună dintre cele posibile, până la un contra-argument), fizic și imaginar, are grave derapaje de care noi, oamenii, suntem, în parte, răspunzători, care însă urmează și un fel de mecanism al auto-gripării, ca a unui motor care se îneacă în propria combustie: dar ce s-a ales de această planetă,/ va ajunge deșert sau o vale a plângerii,/ există miliarde de oameni izolați/ în micul lor univers egoist” (paradisul promis este chiar Terra).
Și chiar dacă în primul grupaj, intitulat wild world, avem de a face cu secvențe din timpuri preistorice în care speciile se masacrează între ele iar vânătoarea este la ordinea zilei, ființele umane sunt din epoca modernă, fapt care insinuează timpul veșnic, fără trecut, prezent și viitor, un timp pre-apocaliptic: „Printre crengile copacului bătrân, ochii lynxului/ lucesc hipnotic. Frunzele foșnesc. Omul trece pe sub/ copac/ cu un rucsac în spinare. Ochii lynxului se dilată/ și lynxul sare la gâtul omului care îl prinde/ cu brațele vânjoase și-l smulge de la gât odată cu/ carnea vie. Sângele îi îmbibă rucsacul, hainele./ Omul sugrumă lynxul cu ultimele puteri/ și se prăbușește în iarbă cu ochii albaștri, sticloși/ îndreptați spre cerul înnorat, brăzdat de fulgere/ orbitoare.” (Lynxul)
Este un tablou apocaliptic destul de rar întâlnit în poezie, amintind mai degrabă de capodopere din pictură, ale lui Hieronymus Bosch, ca să dau exemplul cel mai la îndemână, ceea ce o încadrează pe Ofelia Prodan între poetele și poeții experimentali. Nu demult, ea explorase, în volume distincte (fișă clinică și periodic reciclăm clișee), pe o filieră himerist-scientistă, chiar aspecte psiho-medicale ale trăirii, universuri disfuncționale în care un eu hiperlucid vorbește cu sarcasm și tristețe netrucată despre cum suntem ca oameni în „spațiul România”, niște realități crude prinse ca într-un insectar poetico-realist nu doar pentru cititorii de azi. Sunt nuanțe pe care le-am putut observa atunci, iar acum sunt mulțumit să regăsesc acea linie experimentală care atestă o poetă cu metodă, care își construiește adică planificat universul, care nu scrie, ca atâția, „la inspirație”.
Marin Mincu ar fi apreciat mult această intenționalitate care dă seama despre o adevărată cultură poetică. Astfel, în secțiunea a doua, „ce visează algele când dispar”, se schimbă registrul tematic și – în locul atrocităților unei lumi pline de violență, a vânătorului vânat și invers, cu omul victimă și călău deopotrivă – avem situații mai domestice, un fel de pace a mediului marin din apropierea țărmurilor, unde încap până și secvențe turistice: „un căluț de mare înconjurat de meduze translucide,/ un rac printre corali, pești exotici/ trec printre picioarele mele înfipte în nisipul grunjos,/ mângâi algele cu vârfurile degetelor,/ aș sta în apa mării până la reflux,/ Krishna is a blue boy in a blue world,/ limba mi se încheagă, aș putea fi un șarpe reprimit în paradis,/ învăț să înot printre micile alge marine,/ o fetiță cu pielea de culoarea chihlimbarului/ mă privește zen, cu palmele unite în dreptul pieptului.” (***)
A treia secțiune reușește, cum spuneam, o sinteză. Pământul cu istoria sa este cuprins într-un melanj de timpuri și personaje care nu mai țin de succesiunea cronologică și nici de distanțe. Toate se petrec în acel prezent etern și într-un cloud în care încap „miliarde de oameni care au ales să se rupă/ de natură, de trecutul lor,/ de relația mistică cu universul, conectați doar la laptop, la Iphone – „scheletul unui dinozaur îmbrăcat în fibră musculară”, „o întreagă știință și o întreagă religie și niciun răspuns”, în care, la fel, în același timp, „beduinii trec cu capetele acoperite,/ călare pe dromaderi” și „ne dăm like, ne adulmecăm/ intențiile mârâind ca niște animale de pradă”.
Sunt niște metaversuri paralele conectate doar prin firul invizibil al poeziei, un fir care – în acest caz – este însăși urmărirea lui plină de febrilitate, aventură și neliniște. Se poate spune că poezia Ofeliei Prodan, inclusiv în această carte, se hrănește din căutări neobosite ale unui înțeles cuprinzător și din încercarea de a pune împreună fragmentele de sens care sclipesc ademenitor pe traseu.
