Angoasa examenelor se disipase aproape complet. Trecuse sesiunea, începuse semestrul al doilea, iar primăvara sprințară cobora de pe Dealul Feleacului. Era limpede, de-acum, că studențimea era captivă într-o febră erotică sesizabilă nu doar în îmbulzeala din holurile căminelor de fete, ci chiar pe aleile străjuite de boschetele ce începeau brusc, de cum cădea noaptea, să fie cuprinse de vagi suspine, gemete dulci și oftaturi retrospective. Întregul Complex Hașdeu își culegea roadele ispitelor.
Șerban trecu într-o seară prin camera noastră. Se iscă o lungă și întortocheată discuție ce avea, totuși, un fir conducător – Ionică. Adică studentul de la filosofie cel mai ciudat, însingurat, mai bătrân decât noi cu cel puțin zece ani, cu un comportament ce stârnea adesea comentarii bășcălioase. Avuseserăm mai multe tentative de-al atrage într-o ambuscadă, să-l facem să se confeseze, în sfârșit, să găsim o cale de acces spre sufletul lui hirsut. Mai ales elu, colegul meu de cameră, din același an de studii cu Ionică, se căznea să întindă o capcană. Știam că personajul băltit într-o melancolie defensivă avea câteva caiete ce conțineau poeme. Deși le păzea cu strășnicie, unele versuri intraseră deja în folclorul de cămin. În cele din urmă, avu câștig de cauză ideea ca Șerban, coleg de cameră cu Ionică, să-l ademenească, iar Nelu să ticluiască un scenariu prin care să-l facă să ne recite măcar un poem. Urma să improvizăm o seară culturală, asezonată cu alcool. Am făcut chetă și, după o săptămână, totul părea pregătit.
— Bă, ne asigură în cele din urmă Șerban, oltean de obârșie, las’, că vi-l aduc io pe neica Ionică. Sunt singurul om în care are încredere. O să-I spun că tocmai ați înființat un cenaclu.
A fost aleasă seara de sâmbăta. Sălciile înfrunziseră deja, dar ramurile cu mâțișori invadaseră piețele, ba chiar precupețele le ofereau pe aleea ce urca dinspre Piața Păcii spre Strada Clinicilor, iar mai apoi se dantela printre șirurile de cămine. Cinci la un leu.
— Uite, Ionică, își începu atacul prin învăluire Nelu, poeții cei mai buni și câștigătorii jocurilor atletice din străvechea Eladă primeau, în semn de nemuritor omagiu, o cunună de lauri. Noi îți vom oferi, ca ofrandă venită din partea cenaclului tocmai înființat, acest buchet de mâțișori, că lauri nu am avut de unde face rost.
Ionică ne privi furtiv, apoi îl fixă pe Șerban. Aștepta o încurajare, un indiciu că nu urma să pățească o rușine, că nu este acolo pentru a fi bătaia noastră de joc. Colegul lui de cameră se mărgini să zâmbească și să-l încurajeze, punându-i o mână pe umăr. Bietul poet își pipăi caietul de la subsioară, apoi îl luă în palme și-l frunzări. Emoția din cameră crescu imediat.
— Tipilor, n-am să citesc poemul înainte de-a vă spune motivul pentru care l-am scris. Căci motivul mi se pare a fi mai important decât chiar poemul.
— Bine, Ionică, hai să ne spui despre izvorul din care a fost izvodit poemul, plusă Șerban. Dar înainte, hai să bem câte un pahar de coniac. Să deschidem drumul spre muze! Am privit fascinați cum cel ispitit la mărturisiri bău un pahar, apoi încă unul.
— Uite, tipilor, io nu-s ca voi, io am muncit la Luduș, de la 17 ani. Am fost strungar, orfan de tată, așa că n-am fost dus în armată. Câștigam cât să pot trăi io, măicuța și-o mătușă, sora lui tătâne-miu, bolnavă de boala copilului. Nu mi-o fost ușor, tipilor. Iar voi v-ați bătut rău joc de mine. De doi ani de zile, de când sunt student, n-am trăit nicio secundă de fericire. Că ați fost răi cu mine… Toți!
— Ionică, ne cerem scuze, dar n-am știut cât de greu ți-a fost. Trebuie să ne ierți, că tuturora ne pare rău de tot, își angajă Nelu cuvântul în numele audienței, dar și ca șef de cenaclu. Bărbatul mărunt, îmbrăcat în negru, cu barba lui țepoasă și ochii mijiți, cu mina veșnic crispată și obrajii pământii, păru convins.
— Uite, tipilor, io vă cred, așa că vă voi spune despre ce mi s-a întâmplat în ziua în care am împlinit 18 ani. De ziua aia atârnă tot destinul meu, că atunci am decis că trebuie să studiez filosofia, să scriu și să devin cunoscut, ca mai apoi să mă însor cu femeia ce se va uita la mine cu cei mai frumoși ochi. Și poemul meu de suflet e inspirat de acea experiență.
— Ce s-a întâmplat, Ionică? Spune-ne, că ne-ai făcut tare curioși.
— Uite, tipilor, cum o fost… M-am dus la Mureș să prind pește cu coșul prin băltoacele ce au rămas după inundații. Singur, că nici atunci n-am avut prieteni, că toți mă luau în râs. Iar când m-am întors, o trebuit să trec o punte peste un pârâiaș, numai că plouase ceva, așa că bârna îngustă era udă și alunecoasă, din cauza noroiului de pe cizmele altora. Am dat să trec, numai că după primii pași, am alunecat, coșul mi-a căzut în apă, dar am vrut să salvez cei trei sau patru peștișori pe care-i prinsesem. Ei urmau să fie cina mea, a măicuței și a mătușii.
Ionică tăcu. Nelu îi întinse imediat alt pahar cu coniac. Povestitorul ezită, apoi împinse mâna lui Nelu, făcând semn cu capul că nu vrea. Când a ridicat privirea, i-am văzut lacrima prelinsă spre rădăcina nasului. Solemnitatea s-a instalat, atingându-ne naturelul sensibil.
— Am căzut în apă, tipilor! Apa nu avea nici jumătate de metru, numa’ că nămolu’ era de doi.
Nu știu cum am ajuns acasă, cum m-am dezbrăcat de hainele pline cu noroi și cum m-am pus sub dună, că tremuram ca varga. Dar spaima m-a prins când mi-am dat seama că mama nu făcuse plăcintă, că nu mă strigase, că nici măcar nu era acasă.
Alte câteva secunde bune de tăcere. Stătea cu bărbia sprijinită de piept, în poziția celui umilit peste orice măsură, căzut pradă unei deznădejdi reci, aproape molcome, intransigente.
— Uite, tipilor, nu știu cât am stat cu capul în nămol. Mi s-a părut veșnicia. Gânduri ce până atunci nici nu-mi imaginam că pot fi posibile mi-au înfierbântat capul. Am văzut năluci, m-am văzut copil de țâță, l-am văzut pe tătuța chiar înainte de-a muri, adus gata zdrobit din pădure, unde un lemn a căzut peste el, mi-am văzut învățătoarea ce m-a lovit cu liniarul peste degetele strânse în cuib, am văzut moartea, că altceva nu putea fi – mare, vineție, cu ochi holbați și gură roșie, cu fălci de oțel; mi-am văzut strungul. Apoi am auzit-o pe măicuța strigându-mă, să vin că-i gata plăcinta. Cred că doar chemarea ei m-a salvat. Ori de câte ori făcea plăcintă, mă striga de prin curte sau din grădină să vin că-i gata… Nu știu cum am ajuns acasă, cum m-am dezbrăcat de hainele pline cu noroi și cum m-am pus sub dună, că tremuram ca varga. Dar spaima m-a prins când mi-am dat seama că mama nu făcuse plăcintă, că nu mă strigase, că nici măcar nu era acasă.
Ionică n-a citit în seara aceea poemul, ci într-o alta, când ne-am dat seama că folclorul pârdalnic strecurase multe erori în legenda creației sale poetice. Ba chiar și în privința celei eseistice. Astfel, stihurile A începe acest poem putusem/, dar al termina nu izbutisem … nu constituiau un motto, ci primele două versuri din poemul-fluviu fără titlu ce înfățișa, epopeic, episodul căderii cu capul în nămol, cu vedenii cu tot, iar Căci marxismul ca principiu activismul promova nu era de fapt un vers, ci începutul unui eseu despre Filosofia marxistă și binele universal, eseu elaborat de Ionică în vara ce a premers venirii lui la Facultatea de filosofie din Cluj. Că îi era rânduită misia de-a se prezenta la examen, pentru a fi student la filosofie, i-a fost comunicat de un fel de duh, chiar în noaptea ce a urmat teribilei întâmplări, cum tot atunci a fost asigurat că va deveni celebru, soțul fericit al unei femei cu ochi neînchipuit de frumoși. Momentul de trezire al strungarului Ionică, drumul ce i s-a deschis întru Spirit și har liric, au fost, așadar, rodul unui șir de coșmaruri, trei sau patru nopți la rând, scuturat fiind de friguri și vizitat în mai multe rânduri de medicul de dispensar. Porunca de-a se prezenta la examen, mai mult decât imperativă, i-a dat incredibila putere de-a toci manualele de Filosofie și de Economie politică. A intrat ultimul, dar porunca, somația aproape transcendentală, fusese onorată.
Aproape o săptămână întreagă l-am omenit pe Ionică, dar doar cu ceai, pentru că a refuzat alcoolul, în ciuda insistențelor noastre. Ne-a citit poemele lui compuse în dulcele stil clasic, cum le etichetase Nelu, lăudându-l și asemuindu-l cu Alecsandri, ba chiar am pus la cale și o altă seară de cenaclu, urmând să ne fie citit eseul cu privire la marxism și activismul promovat de el. Numai că s-a întâmplat ceva urât…
Intraserăm în săptămâna Paștilor. Paști comuniste, adică lipsite de orice fior religios, fără vacanță sau reuniuni studențești; un Paști ca la începutul anilor ’80. Mai prinși de spiritul sărbătorilor erau studenții greci, dar și arabii. Cei din urmă, cumpăraseră din piață miei gata sacrificați și jupuiți. Îi pregăteau în camerele lor, de te izbea mirosul de carne de miel friptă, chiar din Mănăștur sau Grigorescu.
Cred că Șerban a găsit trei căpățâni de miel aruncate într-un tomberon din spatele căminului. În cârdășie cu Nelu, dar și prin contribuția mea, cel ce fusesem însărcinat să cumpăr hârtie de împachetat și frânghie, Șerban a confecționat un pachet, a scris adresa de expeditor a mamei lui Ionică, dar și pe cea a destinatarului – Complexul Hașdeu, Căminul XV, numele beneficiarului și numărul camerei.
Când a sosit de la cantină, n-a aruncat nicio privire spre teancul cu scrisori sau spre pachetul aflat, în hol, pe masa portarului. Niciodată nu i se întâmplase să-i scrie cineva sau să i se trimită alimente de acasă. Șerban a fost cel ce l-a atenționat. Eram toți în camera lor – eu, Nelu, Șerban și încă trei colegi din anul lui Ionică. A fost atât de surprins încât a crezut că-l păcălim de 1 aprilie, deși data păcălelilor trecuse de multișor. Când s-a întors cu pachetul în brațe, ne-a privit și mai bănuitor. Dar eu jucam șah cu Nelu, iar ceilalți erau întinși pe paturi, părând să moțăie.
A pus pe masă pachetul, a tăiat frânghia și a rupt hârtia, nerăbdător să vadă ce e în cutia de carton. Prima dată a văzut o ureche însângerată, iar imediat apoi un ochi holbat și dinții de pe o mandibulă cu smocuri de blană. A țipat scurt, a deschis geamul și a zvârlit totul pe alee. Apoi a continuat să urle la noi, holbându-se, vociferând fără noimă. N-am râs niciunul. Îi tremurau mâinile, apoi tot trupul sfrijit, cernit, aproape distrofic.
— Ionică, Ionică, i-a spus cu neînchipuită duioșie Nelu, încercând chiar să-l îmbrățișeze – Ionică, a fost o glumă. O glumă tâmpită. Iartă-ne…
A doua zi, Șerban ne-a înștiințat că toată noaptea Ionică a avut coșmaruri, ba chiar a delirat și a avut febră. Și-a revenit greu, după un tratament medical prescris de o doctoriță a Spitalului Clinic Studențesc. N-am mai încercat vreodată să intrăm în grațiile lui Ionică. Nicio fisură n-a mai fost disponibilă spre sufletul celui prăbușit în sine, bântuit de cea mai plauzibilă mizantropie.
