Prințesele roșii și ochelarii de tablă

Pentru un cititor avizat în istoria comunismului se instalează în prealabil, înainte de-a trece de coperta cărții, o anume disonanță între dictatură și statutul dictato­rului, pe de o parte, și ideea de feminitate, de femeie, pe de alta. Motivul este simplu. Dictatorul ține de paradigma brutalității, a fanatismului și a administrării puterii prin violență (ideologică și fizică), pe când femeia înseamnă angajarea în expresie deplină a gin­gășiei, tandreței și purității (firește, nu de fiecare dată, dar de regulă!). Este, ca să riscăm o comparație, exact ceea ce desparte stilistic textul propagandistic de un poem închinat trans­elor pasionale. Două „erotici” antinomice, două scenarii de seducție puse la cale cu (aproape) aceleași mijloace, dar cu scopuri distincte, până la contrarietate. Cartea Laviniei Betea asumă acest clivaj, așa încât Prințesele roșii ne permit să medităm și mai vârtos cu privire la feminitate, supușe­nie și cochetărie, sub faldurile steagului roșu garnisit cu o seceră și un cio­can (simboluri de-a dreptul falocratice).

Eroinele din cartea Laviniei Betea, doar trei având de fapt anvergura unei prințese, trimit gândul spre partea de infern pe care o induce prizo­nieratul în claustrul decorurilor migălite în stilistica potemchiadelor. Ceva hidos transformă un Eden bine scenarizat în bolgie. Prințesa se culcă în eufonia unor solfegii de harfă ce-i picură în urechi chemările visurilor diafane și se trezește, orice ar face, în țipătul sau în horcăitul lugubru al coșmarului. Căci intervine undeva o deturnare, câtă vreme orice dictatură are puteri limitate în a-și scenografia pe deplin minciuna. O mică fisură, o fantă ce străpunge carapacea, declanșează frisonul. Așa că visul face implozie.

În lumea sovietică instalată după războiul civil, ce a urmat Primului Război Mondial, Svetlana, fiica preferată a lui Stalin, cea numită de aces­ta haziaika (stăpâna casei) și ținută în brațe de mai toți cei din anturajul tătucului, până a nu apuca să fie arestați și executați, ei bine, prințesa năs­cută în 1926, școlită în instituții cu circuit special (școala model nr. 25, din Moscova), va intra repede în colaps, incapabilă să-și asume paternitatea unui căpcăun, chit că acesta o adora. Bărbații vor constitui, cât de cât, un remediu, dar cea distribuită inspirat de autoare în rolul unei Cenușărese pe dos (à rebours), va evada din lumea basmului, își va lua lumea în cap în căutarea unei identități pe care nu o va găsi niciodată altfel decât con­struită din cioburi. Svetlana Stalina va deveni Svetlana Alliluieva, după numele nefericitei sale mame, apoi Lana Peters, după deambulări prin India, Statele Unite, un come-back în URSS, Georgia și Marea Britanie (unde are o tentativă ratată de suicid), punctându-și destinul cu măriti­șuri și scandaluri, cu episoade de depresie și tentative halucinante de-a se reinventa. Dar cum să reinventezi ceva predestinat a nu putea evada din sine? Deșertăciune perfectă. Finalul de viață al primei prințese roșii, des­prinsă de Lavinia Betea din pandemoniul bolșevic, consfințește abisul unei tragedii: „Diagnosticată cu cancer în faza terminală, după o lună de sufe­rință, a murit în noiembrie 2011. Trăise 85 de ani. Ceruse să fie incinerată, iar cenușa să nu ajungă pe meleagurile natale. Un destin fabulos, gen viața bate fil­mul, în așa măsură că nimeni nu s-a încumetat să se folosească de biografia fiicei lui Stalin ca să scrie un scenariu sau un roman” (p. 148). Făcând haz de necaz, fetița cu păr roșcat, pistrui și ochi albaștri a pus ursita sa pe seama binomu­lui Armonie – Echilibru (dacă i-a fost dat să-și trăiască primii 40 de ani la vârful oligarhiei sovietice, ceilalți era drept să se consume în amar și jale), asumând o corectitudine în logica plasată dincolo de bine sau de rău. A fost obligată, astfel, să experimenteze, dintr-o oribilă fatalitate, blestemul ca, într-o lume în care idealurile sfidează realitățile, romanul gotic de felul celui scris de E.T.A. Hoffmann să supra-scrie poveștile cu zâne și Ilene Cosânzene. Teroarea ridicată la standardul crimelor în masă și al GULAG-ului este nemiloasă chiar și cu prințesele, poate pentru că ura de clasă, drapată trufaș și sfidător în roșu, este alergică până și la cea mai palidă nuanță de roz.

Celelalte două prințese sunt din arealul autohton. Prima, Lica (Vasilica) Gheorghiu, e zugrăvită de Lavinia Betea în tușe groase, fără multe nuanțe, astfel încât să întruchipeze cât mai fidel imaginea unei fete răzgâiate, a unei adolescente fudule, ahtiate după aventuri dezmățate și extravaganțe de neam-prost, pentru ca la maturitate să-și exhibe lăcomia, trufia și o răutate scoasă la lumină chiar de către fiica sa, Mândra (inter­vievată de autoare). De aici, din acest amestec pur de infirmități morale și comportamente expresioniste i s-a tras și handicapul imposturii, acela de-a fi o actriță-făcătură, pe cât de ridicolă, pe atât de cinică. Scadența vine într-un târziu: „Dispariția lui Dej, a despicat ca un trăsnet viața fiicei sale. Din preajma Licăi s-au evaporat susținătorii și admiratorii. Însă ea părea să nu-și dea seama că steaua i-a apus. Fără simțul realității, a solicitat o spon­sorizare de stat pentru o cură de slăbire într-o celebră clinică elve­țiană.” (p. 255) După un refuz răspicat, anii ce i-a mai avut de trăit au fost pe măsura insigni­fianței sale.

Cea de-a treia prințesă roșie a fost Zoia Ceaușescu. Diferită mult de Lica, spiritual și sufletește, aceasta a fost mai degrabă târâtă în colivia de aur decât a fost o opțiune proprie. E limpede că s-a rușinat ea însăși de statutul ce-i era rezer­vat, fără posibilitate de-a refu­za sau alege, că a încercat să fie cât mai umană și normală cu putință, urându-și cu ferocitate mama, pe care nu ezita să o califice, chiar și în fața prietenilor, drept analfabetă și rea. A fost, poate, modul ei de disidență, dacă admitem că și disidențele pot dezvolte forme de-o anumită extensie paradoxală. Bărbații din viața ei i-au camuflat oarecum decepțiile și au îndulcit truculențele născute din luciditate și-o anumită interdicție de-a se bucura de propria feminitate. În plus, când nimic nu funcționa, votca și cele trei pachete de Pall Mall pe zi puteau aduce aproape iluzia. O anu­mită decență trebuie, obligatoriu, scoasă în față: „Zoia nu a scris și nu a dat interviuri despre părinții săi, așa cum a făcut fata lui Stalin. Nu a vorbit nicio­dată public despre bolile și suferințele personale. Deși ar fi putut cere și primi onorarii considerabile în acea perioadă când Ceaușeștii erau întruchiparea rău­lui, iar sfârșitul lor sângeros le-a creat o popularitate mondială.” (p. 358) E ceea ce se cheamă a avea caracter.

Cu ce ne mai îmbie Lavinia Betea, în afara prințeselor, căutând că caligrafieze o ipostază a feminismului? Cu alte siluete feminine, toate modificate structural de ferocitatea și primitivismul personajelor ce foj­găiau în culise. Am putea-o da drept exemplu pe Ana Pauker, pe cele trei surori Sârbu (Marusia, Elena și, mai ales, Victoria), dar și pe Aleksandra Mihailovna Kollontai, un personaj de-a dreptul baroc, cea care a teoreti­zat dragostea ca un pahar cu apă, serviciile sexuale fiind oferite bolșevicilor de frunte tocmai pentru ca hormonii să nu le afecteze acestora capacita­tea de muncă, ori să le diminueze voința de-a se sacrifica pe deplin în numele cauzei (nu degeaba Serghei Naceaev definea revoluționarul drept „capital destinat sacrificiului”). Femeia nu face excepție. Valoarea ei de întrebuințare o califica pentru un sacrificiu cu expresivități memorabile.

În afară de prințese, întâlnim în cartea Laviniei Betea, iată!, subre­te roșii, favorite și tovarășe de drum înstăpânite de un copios relativism moral (vestale ale amorului liber). Într-un fel, sunt doamne de onoare sau doar doamne de companie, numite astăzi, în industria „ospitalității”, escorte. Ipocrizia tovarășilor a fost totală, asumând dublul standard al femeii: ca soție și camaradă devotată, pe de o parte, și ca amantă fals clan­destină, pe de alta.

Pentru a aduce femeia în sfera puterii de tip totalitar este nevoie să operăm o translație de sens în chiar chestiunea feminității. Or, Lavinia Betea știe foarte bine asta, ca specialistă redutabilă în istoria regimurilor comuniste, de la noi și de prin preajmă, după ce i-a dedicat un volum Elenei Ceaușescu, foarte atent documentat, cu incursiuni în psihologia personajului ce-a instigat în trăirile românilor de rând chiar mai multă ură și frustrare decât a fost capabil să o facă soțul ei, Nicolae (Tovarășa. Biografia Elenei Ceaușescu, Corint, 2021). Explicând cititorilor motivul pentru care a scris cartea invocată aici, despre consoarta savantă, Lavinia Betea aducea în discuție statutul ei de soție și de mamă (nu de femeie, pur și simplu!), în trecutul regim, completând: „Împreună cu milioane de români am jubilat în decembrie 1989 și am sperat că, odată cu ei (cuplul Ceaușescu – n.n.), a pierit Răul. N-a fost să fie. Duhul ei de «savant și om politic» bântuie gloata aspiranților la putere. Iar la categoria femei celebre ale istoriei, sub eti­cheta «Elena Ceaușescu», intră și România. Astfel că efortul cercetării și descrierii unei vieți clădite pe compromisuri și duplicități, derutant la prima vedere, îl văd ca pe-o exorcizare.” Și iată cum, poate pentru că terapia nu a fost pe deplin eficientă, exorcizarea cu pricina continuă în cartea de față. Doar că, îmi îngădui să speculez, efortul vine acum din partea femeii, în primul rând, iar abia apoi în numele soției sau al mamei.

După mai bine de 35 de ani de muncă, de documentare și analize cu privire la fenomenul totalitarismului românesc, Lavinia Betea vine cu temele făcute impecabil. Prin capacitatea de a pune în pagină o cantitate neverosimil de mare de date, prin profunzimea interpretării trecutului în articulațiile sale de structură, prin detaliile luxuriante, autoarea reușește să aducă în fața cititorului, în afara eroinelor de avanscenă sau fundal, lideri comuniști, acoliți de toate soiurile ai acestora – îngălați și ticăloși, idealiști și farsori, apucați și inocenți. Doar așa spectacolul e complet, diafanul, morbidul și terifianța explodând în biografii cangrenate, dând spasm erotic sau doar clorotic dictaturii.

Deasupra, asemenea unor maiestoase flori de lotus ce se hrănesc din mâlul putrid de pe fundul lacului, prințesele roșii își psalmodiază peste decenii dulce-amarul camuflat într-un simulacru. La ce bun să fii prin­țesă în colonia penitenciară a lui Kafka? Cine să te admire când oamenii au pe nas ochelari de tablă? Reali sau imaginari. ­