Descartes nu vrusese să plece în Suedia în 1649 și ezită de multe ori înainte să se îmbarce, chiar și când într-un rând regina trimite după el un amiral și o navă de război. Un prieten de la curtea reginei Christina a Suediei, ambasadorul francez Chanut, îi scrie în nenumărate rânduri să vină, asigurându-l că va fi cinstit după meritele și prestigiul său deja internațional, deși știe, după cum mărturisește în scrisori către familie, că Suedia nu avea virtuți care ar fi putut fi supralicitate. Într-un rând aflăm despre Chanut că:
„Adevărul fie spus, Suedia este o țară rece și sălbatică”, scrie el acasă încă de la începutul șederii sale. Diplomatul francez nu reușea să lege niciun fel de tovărășie în rândul suedezilor, în mare parte niște neciopliți. La Stockholm, se simțea „singur și ca într-un deșert”. Nu exista niciun cerc de socializare, nicio ambianță în care să poată conversa elevat. Societatea suedeză era de regulă prilejuită de banchete mari, caracterizate de Chanut ca „destrăbălate, lungi, istovitoare și înecate în băutură”; până și cei mai respectabili oameni trebuiau să fie cărați de la masă.
Dar e adevărat deopotrivă că, după pacea de la Westfalia, Suedia devenise o putere europeană și că regina Christina plănuia să transforme curtea regală într-un centru cultural european, să pornească o Academie, să înființeze universități. În această strategie – deja tradițională în regiunile mai sudice ale Europei – de arhitectonică culturală a puterii, Descartes era unul din elemente. Curtea Christinei avea deja medici, erudiți, bibliotecari, filologi; cu unii dintre ei, filozoful francez avea să intre în conflict la scurt timp după sosire, în 1649 – deși se vede scepticismul lui din aceea că primele discuții pe care le poartă cu Chanut pe tema acestei migrații intelectuale au loc încă din 1646. În 1648, Descartes intră în corespondență pentru scurt timp cu regina însăși, după ce-i trimisese un scurt și confuz tratat epistolar despre dragoste, ca răspuns la întrebarea „dintre neorânduiala și reaua folosință ori a iubirii, ori a urii, care este mai rea”.
Descartes ajunge în Suedia în toamna lui 1649 și o cunoaște pe regină a doua zi, deși lecțiile propriu-zise pe care venise să i le dea nu încep, din cauza unor vizite și-a chestiunilor de stat, decât la începutul anului următor. Găsește țara cum o găsise și Chanut la venire, și nici nu-și face mulți prieteni la curte. Se gândește aproape imediat să se întoarcă; „cât despre alte vizite”, scrie el, „nu fac niciuna și nu aud vorbindu-se despre nimic, așa încât mi se pare că gândurile oamenilor îngheață aici în timpul iernii precum apele”. Nu e în elementul lui, deși altfel o laudă pe monarhă, cu generozitatea epistolografiei renascentiste, în toate scrisorile.
Neangajat în nicio altă activitate intelectuală, Nordin ne spune că Descartes scrie versurile pentru un balet jucat pe 9 decembrie, Nașterea păcii, în care regina însăși apărea în rolul Dianei; ia informația asta de la biograful timpuriu al lui Descartes, Adrien Baillet, dar se știe între timp că singura informație pe care se baza acesta era un simplu și scurt post-scriptum dintr-o scrisoare a lui Descartes către ambasadorul polonez, din care nu poate să reiasă că scrisese el baletul („am adăugat versurile unui balet care va fi dansat aici mâine seară”, îi spune acolo). Atribuirea e suspectă din multe alte motive (pe care le prezintă Richard Watson într-o cărțulie utilă, Descartes’ Ballet, unde-și pune și problema, pentru mine mai interesantă, dacă Descartes l-a citit sau nu pe Corneille). Deși anecdota – dacă e reală, cum probabil nu e – ar fi o bună confirmare a sentimentului lui Descartes că ar fi fost adus acolo din rațiuni de divertisment.
Ceilalți intelectuali de la curtea reginei nu par să-l placă și sentimentul e reciproc. Unii – ca olandezul Vossius, probabil cel mai influent din cercul Christinei – sunt filologi și recunosc în Descartes un adversar venit dinspre filosofia nouă, care cerea o ruptură cu umanismul greco-latin. Știm că Descartes se mirase de față cu regina că continuă să-și piardă timpul învățând greacă ca să citească lirica veche. I se părea pierdere de timp și i-o spune, deși poate nu atât de frust (ar fi întrebat-o dacă „glumește”). Antagonismul dintre filologii de la curte și Descartes trebuie să fi fost suficient de remarcat sau de puternic, fiindcă după moartea subită a filozofului apar zvonuri că Vossius l-ar fi otrăvit, cărora Baillet le dă curs în biografia lui, dar pe care nu le ia în serios. Ideea că filologii și filozofii științei celei noi ar fi putut fi „dușmani” de moarte este aproape ilară azi, când filologii nu mai au putere instituțională nici cât să treacă strada, dar la 1650 umanismul acesta târziu era atât de bine ancorat pedagogic, că părea greu de detronat.
În orice caz, reginei îi place să gândească lucrurile cu mintea ei și nu-și pierde încrederea în filozof, pe care-l însărcinează cu planul unei noi academii nordice, la care Descartes lucrează în ultimele sale săptămâni de viață. Ăstimp, îl pune pe bietul René să se trezească în creierii nopții ca să vină să-i țină lecții în biblioteca palatului regal, înaintea întâlnirilor cu consiliul de stat și doar în compania bibliotecarului regal.
Februarie însă s-a dovedit luna gripei sezoniere în Suedia lui 1650, și mai întâi s-a îmbolnăvit de ea bunul său prieten Chanut, apoi Descartes însuși, care moare din cauza unei pneumonii nouă zile mai târziu. E surprinzător de câte ori apare în istoriile intelectuale anecdota asta cu Descartes care e răpus de frigul nordic; ea a început devreme. Simțind nevoia să se disculpe după moartea filozofului, Vossius sugerează chiar că încăpățânarea lui Descartes e cea care l-a omorât, nu otrava, fiindcă refuzase să i se ia sânge. E înmormântat la Stockholm, dar dezgropat în 1667 și adus înapoi la Paris, unde e îngropat din nou cu mare pompă. S-ar putea ca Descartes să fi fost îngropat de mai multe ori decât cartezianismul.
În fine, dincolo de istorie, cartea lui Nordin nu are mari ambiții și e mai degrabă istorie intelectuală de popularizare în registru minor. Ar fi vremea ca editurile românești (mai ales cele universitare) să recupereze ceva din bibliografia secundară asupra modernismului filozofic – din cea mai serioasă. Regina și filozoful este o carte cuminte, ușor pedagogică, rezumativă pe chestiuni de fond, nu foarte elocventă pe chestiuni de prim-plan, dar nu e o lectură rea și nici inutilă, în logica ei anecdotică. În această logică, aș fi vrut să citesc mai multe despre Christina decât despre Descartes – știu de la Gaukroger că, după retragerea ei la Roma spre sfârșitul vieții, se duce la slujbe, dar nu pune prea multă pasiune în ele și-și petrece timpul în biserică citind Vergiliu. Din când în când îi mai scapă câte o înjurătură. Comportamentul ăsta ciudat îi atrage somații din partea papei, la care răspunde că – parafrazez – îi e limpede că Biserica Catolică trebuie să fie păzită de Dumnezeu din ceruri, din moment ce toți cei patru papi pe care-i cunoscuse fuseseră așa lipsiți de bun-simț. Chanut, când i-o prezintă prima oară lui Descartes, îi spune că este o femeie „miraculos de desprinsă de robia opiniilor populare” – aș fi vrut să citesc mai multe despre asta și despre ce rol joacă monarhii în general la începutul culturii moderne în impulsionarea și organizarea științelor.
