Țipătul și pustiul de sine

Sufletul lumii nu face excepție. Și cartea de față excelează prin profunzime și mai ales prin atașamentul autorului față de proiectul său spiritual. Ca și atunci când se referă la artă, la educație, la sexualitate sau la politică, și de data aceasta, când abordează chestiunea relației dintre om și Dumnezeu, Roger Scruton impresionează prin capacitatea de a-și pune gândurile într-un tablou sau pe o scenă, astfel încât cititorul să fie părtașul unui spectacol prin care gândul își pune singur la încercare limitele. Nu o face într-un orizont al opțiunilor oarbe, ci, așa cum spuneam, dovedește un anume atașament, o asumare doctrinară explicită – cea conservatoare (cei ce doresc să se dumirească întru totul, sunt invitați să citească Foloasele pesimismului și pericolul falsei speranțe, Humanitas, 2022).

Dacă ar fi să indicăm un punct de pornire pentru Sufletul lumii, atunci acesta ar putea fi găsit în partea finală a unei fraze mai lungi care aduce în discuție consecințele ipotezei că lumea noastră vie (Lebenswelt) s-ar putea dispensa de tot ceea ce constituie transcendentalul, inclusiv ideea de Dumnezeu și cea de credință. În această situație, spune Roger Scruton, dacă teoria evoluționistă, a adaptării omului la mediu și la necesitățile obiective ale traiului cotidian, ar constitui singura miză a umanului și a fundamentelor generative ale omenirii, ei bine, într-o asemenea împrejurare, noi, cu toții, „nu suntem cu adevărat acasă”. Tot ceea ce întreprinde filosoful englez este epopeicul efort de-a ajunge, de-a identifica acel loc, acel ceva ce ne face să ne simțim acasă. Dar efortul acesta nu este nimic altceva decât ambiția unui erudit conservator (ca mentalitate) de-a reinstala într-o lume secularizată posibilitatea asumării lui Dumnezeu, nu ca existență neapărat, ci măcar ca un ecou târziu (dar încă nu tardiv) al tradițiilor, miturilor fondatoare și trăirilor conectate intim la transcendent. Trebuie să admitem că tentativa cu pricina este una stânjenitoare, delicată, poate, într-un context al fulminanței scientiste, al încrederii absolute în tehnologism și al împrejurării în care fericirea ar fi posibilă astăzi doar ca trai lesnicios, sedat de confortul oferit cu generozitate de puzderia device-urilor. Percepția publică este aceea că Dumnezeu a ajuns un „concept” fastidios, cu totul depășit, ba chiar supărător, în contrasens cu strădaniile noastre aureolate de izbânzile științei și cutezanțele cercetărilor multidisciplinare. A-l iubi, insistă autorul, „înseamnă să iubești o absență, iar această absență ne devine prezentă în Cristos, persoana a cărei ființă este și o negare de sine” (p. 101-102). În Parabolele lui Isus, Andrei Pleșu propune ceva similar atunci când evocă impaciența creaturii de a-și întâlni Creatorul: „Dumnezeu este absența care devine prezență prin așteptarea ta. /…/ Prin așteptare, ești, într-un anumit sens, creatorul Creatorului tău”. 

Sfidând trendul, Sufletul lumii propune o lectură celui dispus să adaste în zona demult abandonată a spiritului religios, spirit condamnat cu totul la rizibil și amendat copios de elitele ce definesc credința drept un paseism retardat. Cei ce clamează până la răgușire „Voi progresul și nimic alt decât progresul” nu are rost să-și irosească timpul citind o carte ce li se va părea plictisitoare, chiar indigestă. Căci lumea lui Roger Scruton este una ce refuză reducționismul pozitivist, în acord cu care tot ce există este vizibil și strict natural, că nimic nu ne depășește capacitatea de analiză și de punere în schemă logică. Dimpotrivă, trăim în lume într-o modalitate ce depășește capacitatea explicativă a științei. Rămâne un rest. Ceva nu poate și măsurat și cartografiat, iar acel ceva este perceput cât se poate de subtil de către eseist, printr-o trimitere la o pictură celebră – zâmbetul Monei Lisa nu poate fi descifrat prin analiza chimică a pigmenților utilizați de artist, ci stăruie doar în percepția aproape extaziată a privitorului, drept pentru care realitatea lumii trăite își are originea în substanța aparentă și-n simulacrul zâmbetului femeii de pe pânză, ce nu încetează să ne intrige. E limpede, fără pigmenți, zâmbetul nu ar fi fost cu putință să ajungă până la noi, dar fără capacitatea noastră de-a ne lăsa seduși de frumusețe și de mister, utilizarea acelui pigment ar fi fost cu totul zadarnică. Concluzia vine firesc „Pentru că suntem subiecți, lumea se uită înapoi la noi cu o privire întrebătoare, iar noi răspundem organizând-o și conceptualizând-o în alte moduri decât cele promovate de știință” (p. 183).

O anumită limpezime a ideilor expuse, arta argumentării și înlănțuirea gândurilor într-o ramă speculativă capabilă să atragă atenția, mai precis să nu stârnească un eventual căscat, sunt toate ingrediente ce dau un specific acestei cărți, fără însă a ieși din tiparul gânditorului și profesorului, atât de bine cunoscut și verificat cu asupra de măsură, un veritabil brand livresc, o marcă înregistrată.

Nu suntem în fața unui gest stupid, anume acela de a respinge știința, de a dezavua civilizația, de a propune revenirea la o lume de dinainte de tehnologie. Roger Scruton nu are astfel de porniri, ci e perfect conștient de mizele vremurilor noastre. Numai că nu e dispus să se oprească acolo unde știința ne duce cu temeritate și-o neasemuită vanitate. Până la urmă, capitolul final (În căutarea lui Dumnezeu) readuce discuția acolo unde a început, precizând că avem în față o carte despre „subiecții conștienți de sine și de lumea lor”, adică o lume aflată „în spatele negocierilor noastre zilnice”, nestrivită de banalitate și de acel derizoriu care dă sens deșertăciunii, neresemnată de starea sa de obiectualitate, ci mereu răzvrătită în numele unei subiectivități ce se caută, probându-și mereu tentația spre sacru, spre absolutul aflat, spune autorul, între creație și distrugere. Parabolic, lumea vizată, cea care contează cu adevărat, nu este aceea a contractelor, a înțelegerilor parafate prin lege, ci una a legămintelor, nu a tranzacțiilor, ci a jurămintelor. Sugestia este una puternică, trimițând spre realitățile veterotestamentare și spre relația aproape fizică dintre Creator și creatură, o relație prin care sacrul este instituit ca realitate ascunsă, ritualică, discretă, dar plăsmuitoare de sens pentru viața altminteri absurdă a unei ființe destinată, inexorabil, morții. Prin invocarea riturilor de trecere, a tabuurilor sau a transgresiunilor, a discuției în jurul noțiunii de sacer și prin precizarea încărcăturii magice din actul sacrificial, Roger Scruton îl aduce în orizontul discursului său pe René Girard (Violența și sacrul) și argumentează în plus în favoarea a ceva aflat dincolo de cunoașterea pozitivă, această marotă și gloriolă a modernității. De asemenea, apropierea de filosofia lui Lucian Blaga este limpede afișată atunci când formulează condiția de existență a credinței, câtă vreme aceasta „ne învață să trăim cu mistere, fără a încerca să le elucidăm, pentru că elucidându-le putem ajunge să ștergem chipul lumii” (p. 250). Un chip cât o corolă de minuni.

Sufletul lumii nu este un pariu al autorului cu o temă gândită pe îndelete, urzită exclusiv la masa de scris, iar mai apoi transpusă în text. Cartea are o istorie prealabilă. Inițial, Roger Scruton a susținut, în anul 2011, mai multe conferințe la Facultatea de Studii Teologice a Universității din Cambridge, acestea constituind „materialul” cuprins între copertele volumului de față. De aici, inevitabile urmări nu doar stilistice, respectiv o anumită notă de colocvialitate, o structură a discursului ce trădează oralitatea, ci și de conținut. Autorul mizează pe o anume captatio, pe seducerea unei audiențe, înainte de seducerea eventualului cititor. O anumită limpezime a ideilor expuse, arta argumentării și înlănțuirea gândurilor într-o ramă speculativă capabilă să atragă atenția, mai precis să nu stârnească un eventual căscat, sunt toate ingrediente ce dau un specific acestei cărți, fără însă a ieși din tiparul gânditorului și profesorului, atât de bine cunoscut și verificat cu asupra de măsură, un veritabil brand livresc, o marcă înregistrată. Intarsiile ce induc sugestia oralității nu atenuează tensiunea reflexivă a expunerii, nu superficializează abordarea unei teme cu care s-au confruntat cele mai luminate minți din toate timpurile – lumea și componenta ei divină, omul și transcendentul, posibilitatea de existență a lui Dumnezeu dincolo de lumea ce nu îl conține și de timpul ce nu îl cuprinde. În plus, filosoful englez are de înfruntat și inactualitatea unui subiect aruncat de multă vreme la coșul cu deșeuri al preocupărilor preaomenești. După spusa lui Nietzsche, omenirea își trăiește cu exultanță decadența. A gândi la ideea de Dumnezeu, chiar nu mai rentează deloc! Lumea nu mai pare să aibă un suflet, pentru că nu i-ar mai folosi la ceva. Alte cele ne muncesc gândurile și intențiile…

Pornit în cercetările sale, evident, fără a sconta pe rezultate menită să-l readucă pe Dumnezeu în orizontul preocupărilor noastre, eseistul propune un ghid referențial. Astfel, unul dintre conceptele utilizate este cel de intenționalitate, recoltat din filosofia lui Brentano, mai apoi reformulat ca intenționalitate extinsă, adică desfășurat la scara vieții umane ca relație dintre Eu și Tu, fundamentală în tentativa de a descifra misterul existenței de tip uman, un mister în care poate fi detectată prezența ca absență a divinului. Un alt concept este cel de dualism cognitiv (raportul explicație-înțelegere), practic în jurul acestuia desfășurându-se întregul expozeu conotat de gândul incomensurabilității. Știința, biologismul evolutiv, teoria adaptaționistă sunt toate aspecte care explică lumea noastră, dar nu o pot epuiza și nu-i pot da o înțelegere plauzibilă decât acceptând ideea transcendentului. Doar apelând la transcendent se poate împlini o doctrină coerentă privind umanitatea, altfel totul rămânând la nivelul unor semnificații ce nu mai apucă să coaguleze un sens. În sfârșit, saltul de la individ la persoană și elaborarea unei filosofii cu iz personalist, ce ni-i poate aduce în memorie pe Nikolai Berdiaev sau pe Emmanuel Mounier, completează tabloul conceptual. Persoana este cea care are atributele maximale ale ființei: „Lumea umană, ordonată de conștientizarea la persoana întâi, iese din ordinea naturii, rămânând incomensurabilă în raport cu ea” (p. 108). Chipul persoanei este locul în care „sinele și carnea se contopesc”, iar zâmbetul, sărutul, privirea, poate și lacrima, dau sens deplin unei perspective umane ce nu se consumă în reducționismul teoriilor evoluționiste. Din această perspectivă, fraza finală închide un discurs față de care poți fi sceptic, dar pe care nu-l poți sfida: „Viața în rugăciune ne salvează de la cădere și ne pregătește pentru o moarte pe care o putem înțelege ca răscumpărare, pentru că ne unește cu sufletul lumii” (p. 266). E limpede că sună ca un țipăt în pustiu. În pustiul din noi.