Paradigma feminină a memoriei

Laureată a premiului „Mentor pentru excelență în educație” (2017), Elvira Istrate Groza este un nume consacrat la superlativ. Până acum, în sfera a ceea ce am putea numi învățământul, în general, predarea disciplinei filosofie la clasele de liceu, în particular. Discretă dar nu absentă pe piața ideilor și comentariilor (citiți-i textele de pe Contributors), excelând prin finețe, densitate reflexivă și-un risc antecalculat al speculației, iată că a venit momentul debutului prin carte. Nu unul care să-i consacre neapărat studiile de filosofie la universitatea clujeană și nici impresionantele lecturi de gen ulterioare, ci semnalând o ablație, câtă vreme Ce nu a scris tata în condică are ambiția să transfigureze „povestea unui pădurar ratat”, cum își definește tatăl – lapidar și oarecum frustrant – cea care a avut forța, ambiția și (poate) norocul să-și înnobileze spiritul prin transplantare și altoire (ca să utilizez chiar parabola dezvoltată în carte, pornind de la realitatea banală a unei pepiniere silvice, pentru ca imediat apoi puietul de molid, spre exemplu, să fie asociat destinului de om – ocrotit în copilărie, cizelat în școală, aureolat mai apoi prin studii universitare). Eu însumi, fiind absolvent de liceu silvic, am fost atins de o melancolie tandră, ba chiar ușor amăruie, urmărind cum se constituie din mai nimic o adevărată saga, o poveste a cărei vrajă e folosită de ființa altoită pentru a recupera memoria unor locuri, personaje și secvențialități temporale. Candoarea, inciziile cu un calibru etic semnificativ, bucuriile și tristețile, neputințele retrospective, tablourile ce decupează dintr-un decor colectiv siluete și personaje expresive, remanența cu putere de miraj a tatălui, realitatea geografică și socială a unui sat bistrițean de munte (Leșu), ei bine, toate acestea, dar nu doar acestea, constituie ingredientele fascinante ale epitomului unor vieți „descărcate” prin simțirile, gândurile și fantasmele autoarei. Se simte tensiunea, paginile cărții abia maschează teama de-a nu rata, de-a nu falsifica, prin supralicitare sau printr-o eronată atribuire a accentelor narative, lumea sublimată într-o minte asediată de amintiri – unele realiste, altele aproape halucinatorii.

O banală și plebee Condică de serviciu, document aflat în posesia oricărui pădurar, devine, de fapt se transformă în incipit livresc, instigând spiritul diegetic al Elvirei Istrate Groza și activându-i, până la febrilitate, imaginarul capabil să ducă dincolo, departe, în înalturile rafinate ale unei subiectivități îndelung exersate, notațiile scurte, de o lapidaritate ce indică o instrucție școlară modestă a tatălui, dar salvată prin mobilitate rațională și profil moral întemeiat pe onoare și chiar sacrificiu. Aventura este astfel declanșată. Nimic n-o mai poate opri pe autoare să divagheze, să folosească fiecare capitol al respectivei Condici pentru a realiza temerare și profitabile incursiuni într-un trecut ce-i tonifiază voința de-a ajunge, asemenea unui fenomenolog, la lucrul însuși, la ceea ce ar fi adevărul. Adevărul ei, firește, câtă vreme este singurul adevăr valid, posibil prin mărturisire și-o chinuitoare punere în criză a sinelui. Trebuie că documentul cu pricina a constituit o obsesie, un tăciune incandescent, insinuând frica (poate și spaima), dar și un interes ce-și  motiva așteptările sub posibilitatea unor dezamăgiri ce ar fi compromis totul: „Condica devenea o hartă a locurilor ascunse prin subteranele memoriei mele unde era plin de cotloanele pe unde mă adăpostisem să citesc și, mai ales, să privesc.” (p. 25)

Imediat ce e deschisă, condica tatălui, cu notațiile frugale, are efectul unei catalizator. Femeia de acum apucă „să se vadă”, să se distingă în  faldurile grațioase ale unui trecut cristalizat sub forma copilăriei, a tinereții împărtășite cu toți ai locului – părinți, bunici, verișori, unchi și mătuși, consăteni colegi de școală etc. Tocmai aceste „vedenii” confirmă valoarea de talisman sui-generis a condicii, puterea ei de-a destupa căile spre labirintul ființei autentice a celei dispuse să-și ofere sufletul drept cutie de rezonanță a Timpului regăsit. Copila de altădată, devenită școlăriță, studentă, mamă, soție și profesoară – fiica unui tată problematic, suferind de-o ciudată incompletitudine de existență – toate aceste reprezentări disparate ale aceleiași întrupări ajung la armonia interioară doar în măsura în care a fost posibilă căutarea mijlocită de însemnările tatălui (avem, oare, de-a face cu un „roman” livresc?). Cartea este, din această perspectivă, o dare de seamă despre fericirea ca posibilitate a ajungerii, într-un târziu, acasă, ori poate ca reparație pe deplin îndreptățită, câtă vreme, mărturisește fiica, „Viața tatei nu a fost exemplară și nu a fost prin nimic extraordinară. Dimpotrivă, a fost o viață măruntă care a eșuat în momente esențiale.” (p. 11) Dramatic! Iată un handicap de perspectivă transformat în unghi de fugă spre atașament, admirație și iubire.

Oarecum neașteptat, dar nu câtă vreme știm că autoarea are o inserție filosofică dovedită, iar filosofii consideră viața, cu Platon începând, o pregătire pentru moarte, deci cu deplin temei, Elvira Istrate Groza își începe peregrinările minții cu invocarea morții, așa cum îi apărea aceasta în anii copilăriei, când se ruga să nu-i moară bunica, ori, cel puțin să nu-i moară pe rând cei apropiați. Soluția unei bombe atomice i s-a părut a fi, tocmai pentru a evita alunecarea pe rând dincolo, o soluție convenabilă! Mai apoi, când revenea acasă de pe unde o aruncase viața, percepția terifiantă a morții i-a fost îmblânzită de tată: „de câte ori mă întorceam acasă, tata exersa cu mine despărțirea: se prefăcea bucuros spunându-mi, mândru de el, că îmi lasă mie peticul de pământ unde fusese bordeiul bunicilor. Acolo am plantat împreună pruni, vișini și nuci. Imediat adăuga că în mica livadă vor fi, drept bonus, și mormintele. Al lui și al mamei.” (p. 9) Dar cititorul nu are de ce se speria. Cartea de față nu e nici pe departe sumbră, deși se înfățișează, circular, ca o acoladă între un preambul cu titlul Murim, respectiv decesul celui ce constituie reazemul de mai fiecare pagină al narațiunii – tatăl.

Sunt scene care pot fi antologate într-un registru al savurosului, al unui umor rural, cu întâmplări ce ating burlescul, eroii fiind cei din preajmă sau deja duși pe alte tărâmuri. Câteva exemple, urmând să fie descoperite în detaliu de binevenitul cititor: pățania cu ursul domesticit de Mihăilă Neamțu Istrate, vânător iscusit, cel înfiat de Anisia cea stearpă („matricea originară a neamului” Istrate); chestiunea izmenelor ale căror craci au atârnat de crengile unui măr bătrân – întâmplare cu background voluptos!; cei doi frați care au intrat în biserică desculți, taman de Rusaliile din 1940, făcând-o de rușine pe bunica autoarei; salutul neaoș adresat celor ce călătoreau cu mocănița, luat, în fals, drept probă de bunăcuviință; ospățul dintr-o cofetărie bucureșteană, în vara lui 1944, de care s-a bucurat un tânăr flăcău de 14 ani, ce și-a cumpărat cremeș de-o sută de lei. Atrag apoi atenția personajele de coloratură, printre care clientele mamei, pricepută în arta broderiei și sursa principală de venituri pentru familie, al cărei atelier se transformase în „cabinet de psihanaliză, de terapii alternative sau chiar de confesional”, spre disperarea tatălui, deloc afabil cu clientela în discuție: Ana lu’ George și Diecița, acestora alăturându-li-se alte femei, adevărate repere în structura umană a satului – Boiereasca (femeia ce postea pentru alții), Roșoaia („responsabilă” cu vrăji ori descântece), dar și Vărvăruca (capabilă să se fi transformat dintr-o soție bătută și umilită, într-o cucoană remăritată în Banat).

Viața satului Leșu se desfășura conform unui ritual, tradiția pre-destinând, dacă ar fi să preluăm un concept central al Bisericii protestante, existențele individuale sau cea comunitară. Localitatea izolată, aflată la o distanță de 20 de kilometri de cea mai apropiată așezare, își avea ritmul ei, își inventa propriile repere în raport cu care totul prindea sens, își asuma sărăcia, greutățile cotidiene, încercând, pe de altă parte, să se salveze prin măcar câteva clipe de bucurie și răsfăț (sărbătorile și mirosul îmbătător al colacilor, spre exemplu). Cu totul aparte poate fi înțeles gestul bunicului Mihăilă, cel ce a ținut să achiziționeze de la țiganul Pintea („nomadul melancolic”, conform etichetei puse chiar de autoare) un ceainic roșu, în zi de târg la Rodna. Prețul a fost unul destul de costisitor, câtă vreme Pintea nu-l avea neapărat de vânzare, fiind moștenire de familie. În cele din urmă, în schimbul a trei cași de brânză (hrana familiei pe trei luni), ceainicul roșu a devenit reper al familiei Istrate, asigurând în ambianța rustică o anumită aderență simbolică la ceea ce este peren și transmisibil spre generația următoare. Tocmai acest ceainic roșu, cu gârlici fudul, ca reper identitar, m-a făcut să realizez diferența între Leșu, pe de o parte, și satul în care am copilărit eu, pe de alta.

Poate că satul Elvirei Istrate Groza se poate revendica de la formula blagiană, conform căreia veșnicia s-ar fi născut la țară. O anumită așezare a lucrurilor într-o grilă statornică și recognoscibilă în umanitatea detectabilă în cei care îl populau poate da o anumită coerență, dincolo de metaforă, celebrei ziceri, adesea echivalată cu un blazon. Doar că satul meu, a cărui imagine din copilărie deborda prin violență, printr-o anume vulgaritate intrinsecă, indiscernabilă de retorica fiecărei zile și printr-o brutalitate ce coregrafia gestica consătenilor, acel sat, așadar, invalida orice aparență de veșnicie ce și-ar fi putut instala plămada acolo. Iată o flagrantă diferență de percepție, dar și de amplasament. Sigur, cea aflată în avantaj evident, în sensibila și interminabila discuție privind relația dintre satul românesc și veșnicia tuturora, este doamna Elvira Groza.

Este fascinant mecanismul prin care, amorsând confesiunea și așezând într-un puzzle textul găsit în Condica de serviciu, se obține identitatea tatălui, una „mișcată” vizibil prin intervenția mântuitoare/izbăvitoare a fiicei. Avem de-a face, cred, cu ceea ce am putea numi paradigma feminină a memoriei. Aceasta este secvența de intrare, ea declanșează și tot ea setează trăirile, fiind cheia ce deschide ușa spre „lucrul însuși”. Întreaga poveste se articulează în conformitate cu acest tip de memorie ce mi-a fost sugerat de un text cuprins într-un volum semnat de Gabriel Liiceanu (Filosofia și paradigma feminină a auditoriului, în Cearta cu filosofia, Humanitas, 1992), abordarea vizându-l, în principal, pe Constantin Noica. Peratologicul construiește acolo un discurs în marginea sintagmei invocate în titlul eseului, speculând pe o ipotetică (dar implauzibilă) inadecvare a femeii la gândirea hiperabstractă, specifică metafizicii. Îndrăznesc să cred că paradigma feminină a memoriei este un atu, evitând truculențe de discurs și anihilând fervorile crispate ale lucidității glaciare. Feminitatea are o forță de seducție suficient de mare pentru a lăsa memoria să se desfășoare fără nicio cenzură. Ne-o dovedește Ce nu a scris tata în condică.