Pelerinaje de poet

Adrian Popescu nu e doar un mare poet, ci și un mare călător. Unele guri rele – dar numai cele mai rele și iremediabil rele – ar zice că e mai mare călător decît poet, dar nu trebuie luat seama la ele. Adevărul e că toate călătoriile lui Adrian – indiferent pe unde și de ce sînt făcute, fie că e vorba de vreun hagialîc anume programat, fie că e vorba de un „schimb de scriitori” ori de cine știe ce sindrofie poetică – sînt curate pelerinaje. Peste tot pe unde se duce, Adrian se comportă cucernic și înfiorat, ca și cum ar mulțumi Creatorului pentru mirajele expuse înainte-i. În Italia cel puțin n-a rămas metru pătrat de pămînt pe care Adrian să nu-l fi binecuvîntat și călcat. Firește, Italia e privilegiată – a fost chiar din zilele creației – și binecuvîntată „între toate țările de pre pămînt”, dar nici celelalte pe unde ajunge nu sînt scutite de binevoitoarea lui admirație dusă pînă la entuziasm. Un călător predispus la extaze e Adrian. Cu atît mai predispus la ele cînd e vorba de locuri deja consacrate cultural, căci prestanța culturală a locurilor intensifică religios evlavia cu care sînt văzute. Exemplar în acest sens e pelerinajul prin Romagna, „pe urmele lui Dante”, cu care se deschide Și Dante poate fi cenzurat? (Casa cărții de știință, Cluj-Napoca, 2024), o călătorie de maximă pietate culturală. Avînd în spate zilele de „fericit bursier la Perugia”, retrezite aproape în detaliu, pelerinajul de acum e, de fapt, un exercițiu spiritual cu etape marcate de locurile „revizitate”. Adrian nu e, însă, un simplu turist de pioase, ci un călător problematizant, care recitește locurile recitind simultan opera dantescă și făcînd glose pe seama amîndurora. Nu ezită să iasă și în actualitatea dezbaterilor culturale, pornind de la o ediție olandeză a Divinei Comedii în care unele pasaje au fost suprimate pentru a nu „răni” unele sensibilități. Adrian consideră că integritatea operei (nu doar dantești, desigur) e sacră și că noul „curent anticultural și antiumanist” reprezentat de corectitudinea politică e o agresiune prin care „rădăcinile spirituale” ale Europei „sunt retezate cu flexul ideologic”. (Din păcate, sacralitatea integrității a căzut și cînd e vorba de opere literare și cînd e vorba de granițe…). Ideea unor asemenea intervenții „barbare” i se pare de-a dreptul odioasă (să nu uităm, totuși, că există și azi Indexul … cărților interzise, chiar dacă el e acum mai degrabă o operație de PR în folosul autorilor care vor să facă un pic de scandal pe seama dogmelor catolice). Devoțiunea dantescă a lui Adrian reverberează și spre alte devoțiuni (spre Sf. Francisc, bunăoară, inevitabil la Adrian), dar și spre iradianța operei dantești asupra poeziei române. Nu in extenso, ci punctual, oprindu-se asupra lui Blaga la care, oricît de poet „agnostic” ar fi el, se găsesc, „dintre toți poeții români interbelici, ecourile cele mai numeroase”, cu toate că „Blaga are o miză metafizică, nu religioasă, ca Dante”. Dar „puterea de a-și abstractiza emoțiile, de a le intelectualiza, de a face cumva sensibile, metaforice, vii, conceptele” e împărtășită de amîndoi. E aproape bătător la ochi programul lui Adrian de a-i italieniza pe poeții români (nu doar pe Blaga, ci și pe cîțiva din secvența a doua a cărții – Portrete în cărbune). Uneori aceste apropieri îmi par împingeri de la spate, dar cu abnegație. Cum ar fi cea dintre Blaga și Montale (cel mai invocat dintre italieni), a căror viziune, dincolo de „agnosticismul” comun, îi pare aproape omogenă. Adrian dă și un exemplu de întîlnire între cei doi, punînd versul lui Blaga „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină” în corelație cu montalianul „și necazul e că neînțelesul/ e singura rațiune care ne susține”. Adrian e un hermeneut abil, chiar dacă nu și insistent, dar mi se pare că întîlnirea dintre cei doi e aranjată, aici, cam cu forța: „neînțelesul” e doar o parte – o mică parte chiar – din „a lumii taină” (ca să nu mai spun și că la Blaga „lumina” vine din iubire, e forma ei de erosmisteriozitate menită să potențeze iradianța ca atare a tainelor). Dacă s-au întîlnit cumva, cei doi poeți își spun lucruri diferite.

Adrian nu e doar un poet umblat prin lume, ci și unul umblat prin viața literară. Din experiența acesteia scoate el o suită de portrete omagiale, prilejuite de aniversări sau alte „ocazii”, în care comentariul despre om se împletește cu cel despre operă și cu amintirile relațiilor personale. E o portretistică de mixaj, alunecătoare de pe un portativ pe altul, dar care gravează și cu grație și cu fermitate. Avantajul – unul din pornire – al lui Adrian e perceperea simultană a perioadelor și paradigmelor literare, contemporaneizarea permanentă a celor apuse și a celor plecați. „Percep – zice el – simultan literatura diferitelor perioade”, ceea ce-i face pe toți scriitorii contemporani – între ei, dar și cu Adrian. Portretele sînt „analitice” în principiu, dar liniile trasate în acest fel sînt exaltate prin imersiunea în limbajul omagial metaforic, așa cum se întîmplă în portretul închinat lui Nicolae Manolescu: „din aluat bun a fost frămîntată unicitatea omului, apa necesară plămezii e de izvor montan, făina de casă, tradițională. Drojdia miraculoasă provine de la Călinescu, sarea atică, bineînțeles, de la Cioran.” (Nu știu dacă e chiar „bineînțeles”). E aproape obligatorie senzualizarea frazelor, fie că e vorba de om, fie de poezie – cum e cea a lui Aurel Rău, scrisă cu „un soi de miere groasă”. Dacă partitura de comentariu rezervată operei e mai întinsă, Adrian scoate la iveală observații de care trebuie ținut cont, căci sînt realmente pertinente. (Așa, bunăoară, observația privitoare la cele „două șocuri” prin care a trecut poezia lui Ion Pop – unul al vulnerabilității, celălalt al miraculozității italiene.) Galeria de portrete e destul de diversă iar gravurile sînt, probabil, aranjate în ordinea în care au fost realizate, așa că Doina Cornea ajunge chiar în mijlocul scriitorilor. Grigore Arbore, Petru Poantă, Mircea Zaciu, Dan Cristea, Dorin Tudoran, Virgil Mazilescu, Ioan Alexandru, Eta Boeriu, Mircea Ciobanu, Aurel Gurghianu, Mariana Bojan sînt cei intrați în catalogul prieteniilor lui Adrian (dar și alții, înșirați însă doar într-un pomelnic). Observațiile par făcute toate din intimitate, cu deconspirări care evidențiază o profundă cunoaștere a personalității marcate; Petru Poantă, de pildă, „avea – zice Adrian – o fire pasională, mai degrabă decît una rațională, vreau să spun una de poet, nu de critic” și nu-i de mirare că „va iubi” poezia „ca puțini critici, cu pasiune” și că o „trăia” „ca și cum el ar fi scris-o, o aspira, cu senzualitate”. În totul, portrete „dedicate”, afectuoase ca niște mîngîieri.

Adrian e nu doar poet, ci și publicist activ pe tărîm creștin și creștinesc, așa că a treia secvență a cărții ­– Spiritualia – e consacrată acestor probleme – unele personale, altele generale, strecurate între comentarii de carte sau de evenimente. E partea de confesiune (aproape) directă a cărții, partea ei de manifest existențial.