„Sindromul impostorului te poate face să vrei mai mult, să tinzi mai sus, să nu fii mulțumit niciodată cu ce ai făcut”

Ascult byron deja de aproape 10 ani, dintre care ultimii 5 au însemnat multe zeci de ore pe repeat. Și, deși am vorbit cu ei într-un interviu, fix în buza declarării stării de urgență din martie 2020 (parcă în altă epocă), în ăștia aproape 5 ani s-au adunat alte curiozități și întrebări. De aceea am revenit la byron, foarte aproape de un concert remarcabil, ce a avut loc pe 9 noiembrie 2024, la Sala Radio din București. Au fost 70 de minute presărate cu vulnerabilitate, revelații muzicale și mai ales voie bună și umor. Sper să vă placă să-l lecturați, cât mi-a plăcut mie să-i ascult și apoi să editez materialul brut. Întâmplarea face ca să finalizez lucrul la interviu tot înainte de un spectacol byron. 8 martie 2025, la Rockstadt din Brașov. Un interval locuit de multe emoții vii.

Andrei Zbîrnea:Într-un dialog mai vechi al nostru spuneați că România va arăta la fel după pandemie. De atunci ați mai lansat un album, Efemeride, în 2023 și acum o să vă întreb altfel: Cum arată lumea byron de după pandemie, la aproape 5 ani de la lockdown și de la precedenta noastră discuție?

Sergiu Mitrofan (clape): România?

Dan Byron (voce și chitară): România e tot pe acolo.

SM: Măcar nu ne mai fugăresc jandarmii călare.

DB: Asta pentru că nu mai ieșim noi la protest.

SM: Nu știu, putem să zicem ceva de faptul că România se află în acest moment lângă Moldova, care tocmai a votat ceva plăcut (Maia Sandu a fost realeasă președinte al Republicii Moldova, n.r.), noi îndreptându-ne către ceva mult mai neplăcut, dar poate că nu e un subiect pe care să-l abordăm.

Laszlo „Döme” Demeter (bas): Da, dar Andrei întreba altceva. Cum arată lumea byron la 5 ani după pandemie.

DB: La noi, lumea Byron arată bine. Adică, albumul nou a fost ca un fel de nou început. Parcă trupa de abia s-a fondat în 2019. Și nu numai că o simțim noi, dar și la concerte e vizibil, pentru că vin foarte mulți oameni tineri. Nu știu cum de vin, că nu sunt de vârsta noastră.

SM: Bine, ei au început să vină deja de la Nouă încoace.

LD: Eu tot timpul glumesc că albumul Nouă este considerat de mulți primul nostru album, deși avem 8 și acum, după logica aceasta, urmează albumul numărul 3, al treilea în limba română. Nu zic de faptul că e în română, ci cred că e cel mai cunoscut album al nostru, Nouă.

AZ: Aproape cea mai cunoscută piesă este Consumatori de vise. Cred că și pe Spotify are cele mai multe ascultări.

DB: În momentul ăsta, a depășit Cu capul în nori, ceea ce nu credeam că e posibil, dar uite că s-a dovedit că e.

SM: Nici măcar nu mai e Cea mai frumoasă zi cea mai ascultată piesă.

DB: Da, da, sau Perfect. (ambele exemple reprezintă coveruri la piesele altor artiști, n.r.)

S-a reîmprospătat publicul după pandemie

AZ:Ce a lăsat bun pandemia în ceea ce privește obiceiul de consum ale celor care plătesc bilete la concerte? Rămân oamenii fideli cântărilor sau mulți dintre ei s-au mutat aproape exclusiv pe platforme de streaming?

DB: Păi pe platforme de streaming erau și înainte, dar nu mi se pare că e o diferență. Adică oamenii ies din casă. A fost un boom atunci, în 2022, când în vara aia toate festivalurile s-au ținut și toată lumea ieșea din casă. Era nebunie peste tot, dar după aia s-a omogenizat cumva. Adică e cam cum era înainte de pandemie, acum.

SM: Doar că prețurile și costurile sunt duble. Dar asta nu știu dacă ține doar de pandemie.

Andrei Ilie (tobe): Cred că a fost momentul în care, fiind foarte puține bilete, automat prețul a crescut. Nu aveai voie să ții concerte decât cu un număr extrem de limitat de oameni. Și, prin urmare, prețul unui bilet a crescut în zona asta de alternative. La un moment dat era cât? 30-50 de lei un bilet, nu? Înainte de pandemie.

SM: Și ca toate celelalte lucruri, n-au mai scăzut înapoi.

DB: Să știi că nu mai țin minte cât era, dar eu cred că era mai sus deja, dinainte de pandemie, la noi cel puțin.

AI: Eu știu că pentru lansarea la albumul Nouă am dat 80 de lei pe bilet. (nu era membru Byron în 2019, n.r.). Probabil că un concert normal de club era undeva pe la 50 de lei, un preț mare. După care au crescut foarte mult prețul biletelor. Cred că s-a văzut că se poate susține industria din astfel de prețuri, pentru că oamenii, într-adevăr, sunt dispuși să plătească pe un spectacol pe care și-l doresc foarte mult. Și după aceea, prețurile nu au mai scăzut.

LD: Ce mai e de adăugat aici, din punctul de vedere al publicului, este că s-a reîmprospătat publicul după pandemie, și nu știu dacă este un fenomen universal, dar am văzut și la alte trupe. Și la Robin and the Backstabbers. Este foarte mult, nu o să zic copii, foarte mult tineret la concert.

DB: Robin and the Backstabbers, să știi că aveau dinainte un public mai tânăr decât al nostru.

LD: Eu țin minte momentul în care am început să observ că sunt foarte mulți copii la concertele noastre: când am avut un concert la Buzău, unde, era Festivalul Marghiloman, și o gașcă de acolo a venit și la concertul ăla din Amfiteatrul Mihai Eminescu (teatru de vara din București, n.r.). A fost un grup de copii. Și acolo am observat că s-a făcut un switch într-un fel sau altul. Nu că au fost mai mulți decât adulții, dar i-am observat. Și de atunci, din ce în ce mai mulți copii.

Îmi vine foarte greu să-mi dau seama că au trecut 18 ani

AZ: 18 ani de Byron, 36 de fotografii. E una dintre postările recente de pe blogul tău, Dan. Și de aici se naște o întrebare pentru toți, deși poate mai mult pentru cei cu state vechi în trupă. Care sunt elementele în acest interval de timp care au contribuit la consistența, coeziunea și creșterea grupului, atât artistic, cât și uman și emoțional?

DB: Da, aia a fost o privire din avion. Adică nici pentru mine nu era atât de clar cum e acum, înainte să scriu articolul. Mi-am dat seama, spre exemplu, că de la un moment dat încoace, am devenit foarte stabili și am fost pentru foarte mulți ani. Am fost aceiași patru oameni, eventual cu un al cincilea care mai venea, mai pleca, dar noi patru eram constanți.

AZ: Dănuț. (Dan Georgescu, fostul chitarist al trupei byron, n.r.)

DB: Mai întâi a fost Costin (fost chitarist Byron, n.r), care era în grupul ăla, care a plecat. După aceea, anul trecut a plecat Dănuț. Altceva, ce să zic? Mie îmi vine foarte greu să-mi dau seama că au trecut 18 ani, dar uitându-mă la fotografii, da, sunt acolo, sunt toate momentele, se justifică, au trecut 18 ani, OK.

SM: În primul rând, cred că e important că nu ne-am oprit. Uite, că tot suntem în domeniu. Iată ce succes imens au acum Dream Theater că s-a întors Mike Portnoy. E foarte ciudat pentru mine. Ei nu s-au oprit niciun moment și cu toate astea, mi se pare că acum creșterea este absolut gigantică. Probabil că dacă noi ne-am întoarce la formula din 2006, n-ar funcționa așa.

Dany Serrano (chitară): Cred că ceea ce diferențiază această trupă de altele și explică longevitatea sa este disponibilitatea absolută a tuturor membrilor de a face ca grupul să funcționeze și de a se asigura că fiecare membru în parte ocupă un loc favorabil în cadrul lui. Un astfel de spirit de echipă se întâlnește foarte rar.  Există trupe în care această dinamică nu este prezentă, iar în acele cazuri, cineva trebuie să facă un pas înapoi sau o piesă a puzzle-ului se schimbă, afectând echilibrul. Cred că acest aspect este esențial și este ceva ce am avut ocazia să experimentez în scurtul timp petrecut în cadrul grupului.

SM: Mai e o chestie aici. Începând cu albumul Nouă, noi am reușit să culegem cumva roadele multor ani de dinainte. Și când ai satisfacția asta, mie mi se pare că altfel privești toată povestea. Aș zice că partea cea mai grea este începutul. Primii 10 ani.

DB: Dar pe bune că prima dată când am simțit eu că am crescut cu adevărat, a fost când am împlinit 10 ani, când am făcut turneul ăla. Și după aceea, s-a simțit o creștere. Poate e doar viziunea mea legată de faptul că împlineam 10 ani.

LD: Eu cred că un element absolut necesar pentru evoluția unei trupe sau longevitatea unei trupe, este chestia asta, cu primii nu știu câți ani, și doza de inconștiență pe care trebuie să o ai. Și încăpățânare. Și încăpățânare, când te bagi în treaba asta, pentru că nu e o chestie ușoară. Și chiar dacă te bagi cu foarte mult entuziasm de tânăr în jocul ăsta, la un moment dat, entuziasmul se duce, pentru că intervine rutina, intervin problemele, intervine tot. Intervine viața și secretul e să păstrezi puțin din entuziasmul de început, să acumulezi foarte multă experiență și să observi ce se întâmplă, că asta mi se pare foarte important. Am învățat foarte multe, s-au așezat foarte multe lucruri, am învățat cum era să mergi la concerte cu două mașini personale, și între timp am ajuns la o formulă în care avem workflow-ul nostru. Ne-am creat un fel propriu de a funcționa. Și asta datorită anilor de inconștiență. Am bifat toate greșelile posibile.

Așa nu-urile

SM: Deci avem „așa nu-urile”, le-am bifat pe toate.

AZ: Și colegii noi au cules roadele acestor „așa nu-uri” și profită acum de bucuriile prezentului, nu?

LD: Sperăm că se bucură.

AI: Uneori e o chestie pe care simți că ai primit-o nemeritat, cumva. Deși, să zicem că „așa nu-urile”, eu venind în trupă în 2021, mi-am învățat și eu „așa nu-urile” separat de ei. Adică fiecare are partea lui de rodaj, dar învățăturile sunt cam aceleași, chiar dacă ele s-au dobândit pe căi separate. Însă, într-adevăr, pare că membrii noi culeg roadele unei munci care a fost depusă înainte ca ei să vină. Pe de altă parte, e o contribuție care, să sperăm, că face acele roade să înflorească și mai frumos decât au făcut-o până în momentul respectiv.

AZ:Ce s-a schimbat în obiceiurile voastre de audiție de când faceți rubrica byronii ascultă? Cât de mult contează ca trupa preferată sau una dintre trupele preferate să vină către fani cu genul acesta de produs? Pentru că în general, multe dintre trupe nu vorbesc decât despre sine, despre ce sunt ei, cum se promovează. Adică, în România cel puțin, nu cunosc să existe un produs similar și să fie realizat cu persistență.

AI: Te contrazic. Într-adevăr, să zicem că în general trupele vin mai rar, vorbesc despre trupele din afară, trupele vin mai rar către fani cu astfel de playlist-uri referitoare la ce ascultă. Steven Wilson e un exemplu. Într-adevăr, el nu a transformat playlist-ul din Spotify într-o discuție lunară. El realizează la finalul fiecărui an un playlist mare de 40 de piese, cu tot ce l-a impresionat din release-urile din acel an. Astfel de playlist-uri fac și Mike Portnoy, și Tony Levin. 

LD: Și eu fac, din 2017.

AI: Da, și Döme, care este Tony Levin al trupei.

AZ: Unde le putem asculta?

LD: Am website – absurdcus.com, iar din 2017 se regăsește acolo o listă cu 10 sau mai multe albume care mi-au plăcut în anul respectiv.

AI: Ce urma să spun, este că dacă te uiți la conturile de Instagram individuale ale majorității muzicienilor din circuitele internaționale, o să vezi că ei vorbesc frecvent despre cât de mult se admiră reciproc. Într-adevăr, în România se întâmplă mai puțin.

AZ: Mai ales o chestie atât de asumată, posibil realizată în baza unui plan editorial.

DB: Am mai auzit perspectiva. De exemplu, într-o noapte am fost la Andrei Partoș, la emisiunea Psihologul muzical de la radio. Și când mă duc la Partoș, mă duc cu CD-ul și trag pe el ce îmi doresc, și ascultăm în cele câteva ore pe care le petrecem împreună. Și într-o ediție, am ales să merg cu muzică românească, ce îmi place mie din muzica românească. Și Partoș a rămas cu gura căscată, a spus că el n-a mai văzut ceva similar, că nimeni nu vine din muzica românească să recomandă altă muzică românească. Nu înțeleg abordarea. Suntem toți în aceeași barcă până la urmă. Oricât de mult ne-am considera concurență, cu cât mai buni sunt ceilalți, cu atât mai buni avem și noi șansa să devenim, ca să-i depășim. Fără concurență, ar fi imposibilă evoluția.

Albume înregistrate deja în sala de repetiții?

AZ:  Ce trupe românești de după 2020 ați descoperit, și care dintre ele au confirmat în acești deja cinci scurși?

LD: Mock Surprise au scos o piesă nouă recent. Și ce m-a impresionat și mai tare: a scos basistul o singură piesă, cu el cântând la voce și chitară și orchestrație. Trupa se cheamă Mock Surprise, denumire inspirată de o melodie a trupei Porcupine Tree, mai exact Anesthetize. Acum sunt studenți, sunt originari din Oradea și s-au mutat la Cluj, la facultate. Eu l-am întâlnit pe basist la un concurs de bas, eu fiind în juriu, și a câștigat locul întâi, acum trei ani.

DB: Dimitri’s Bats, dar ei există dinainte de pandemie, nu sunt ceva nou. Eu am fost la două concerte ale lor anul ăsta și m-aș mai duce de vreo două ori. A fost foarte mișto. Și sunt pe cu totul alt film decât noi, adică n-au nicio legătură, dar tocmai asta e mișto.

DS: Pentru mine, Dora Gaitanovici.

DB: Din vocile noi, mie mi se pare una dintre cele mai bune, dacă nu cea mai bună.

AI: Missed Call mai sunt niște băieți foarte mișto din Iași, care au cântat la un moment dat la un festival în Vaslui și i-am cunoscut acolo. Sunt foarte talentați.

DB: Amphitrio, în zona jazz.

SM: Formula nouă de la The Groovy Bastards.

AI: Da, care e veche, de fapt. Alt nume, Marquis Noir, cred că e în zona de jazz.

DS: Claro Que No îmi place. (râde; e cealaltă trupa în care mai cântă Dany Serrano, care interpretează hungry alt-rock, conform pagini lor de Instagram, n.r.)

LD: Recent, eu îl mai urmăresc pe Cojo. E un artist, l-aș pune la hip-hop. A fost la Românii au talent sau un alt show asemănător. Făcea stand-up cu rime sau ceva de genul, și urmează să scoată album, care e produs de iRonic Distors, un tip care e regizor și muzician, iar clipurile și primele două sau trei piese pe care le-a scos sunt brutale.  În sensul că mesajul din piesă e total altceva față de ce te-ai aștepta de la un artist hip-hop. E venit foarte dinăuntru.

AI: Satoshi a mai apărut după 2020.

LD: Plus proiectul Laurei Benedek, 7th SENSE. Tot jazz, tinerei, așa.

DB: Sunt foarte multe nume care apar. Sunt mult mai multe ca altădată. Și cele mai multe dintre ele scot și albume.

AZ: Ca să scoți un album trebuie să ai o bază financiară, pentru că implică anumite costuri.

DB: Nu mai trebuie. E mult mai ieftin decât înainte și poți să o faci inteligent, adică poți să o faci în sala de repetiții. Nu e nicio problemă.

AZ:Poți să înregistrezi tot produsul direct în sala de repetiții?

DB: Da. Sunt foarte multe albume care apar așa. Studiourile sunt scumpe, evident, dar nu trebuie neapărat să ajungi în studio ca să scoți albume. De altfel, noi avem niște albume făcute acasă, solo. Chiar în 2017 am lansat în două luni fiecare câte un album.

Înveți să trăiești cu sindromul impostorului

AZ: Care este ideea din spatele conceptului Sindromul impostorului în patru acte, proiect foarte relevant pentru voi în 2024?

DB: Pentru orice ființă vie trebuie să existe un motoraș. Și cred că acest motoraș ne reprezintă. Pentru că sindromul impostorului te poate face să vrei mai mult, să tinzi mai sus, să faci mai bine, să nu fii mulțumit niciodată cu ce ai făcut.

LD: Sau din ce știm, să te împedice să faci lucruri.

AZ: Și atunci vine continuarea întrebării: cum scapă un artist sau chiar un om obișnuit de sindromul impostorului?

DB: Nu scapă. Face cât de bine poate ca să îi se pară că se apropie de adevăr cât de cât.

AZ: Deci, practic, nu este nicio cale de ieșire.

DB: Dar nici nu trebuie să fie.

LD: Înveți să trăiești cu sindromul impostorului.

AZ: Cu piesa În infern, byron arată din nou o apetență pentru prog rock și chiar metal. Veți mai explora această zonă în viitor sau a fost doar un experiment?

DB: Nu ne-am propus niciodată nimic. Nici la În infern nu ne-am propus nimic, așa a ieșit.

AZ: Că spuneți la un moment dat că vreți să aduceți piesa la un nivel la care să poată fi înregistrată, că avea o altă formă la început.

DB: Da, în momentul în care te apuci să construiești un album, acesta se modifică până ajunge la ceva care să te satisfacă, să fii mulțumit, să-ți creeze un feeling, de fapt.

LD: Piesa inițială era ceva mai mellow.

DB: Erau doar o chitară și o voce. Și dacă nu erați voi, nu ieșea niciodată piesa respectivă.

LD: Prima dată când am ascultat schița, era ca și cum cineva cânta la un fel de cocktail, la mare. Îmi transmitea o stare de resemnare. Așa am simțit eu schița. Era o asemănare și cu Monstrul de sub pat, că și acest cântec era o schiță cu o chitară acustică. Și mă întrebam dacă nu se poate impinge către ceva mai întunecat. Mă refer la piesa În infern.

DB: Gluma supremă e că ambele sunt scrise în aceeași săptămână, la diferență de vreo două zile. Eram super-anxios și încercam să scap. Parcă e ultima din seria de dinainte de pandemie.

AZ: Deci ai mai avut un puseu creativ după albumul Nouă? Ai mai scris două piese?

DB: Nu, am scris zece. M-am ambiționat să fac un challenge, pe care l-am mai făcut o data ulterior. Am scris zece piese în februarie 2020. Atunci nu mi-am dat seama că poate fi o problemă, dar e clar că presiunea pe care am pus-o pe mine, să creez neapărat, nu mi-a făcut prea bine. Și uite că am ajuns la niște stări inconfortabile și la frustări, de fapt. Într-un fel, am încercat să defulez muzical.

AZ:Și ai mai repeta și a treia oară experiența?

DB: N-aș mai repeta-o. Ce era de știut, cred că am aflat, și nu văd de ce m-aș grăbi să scriu ceva repede. Adică, nu mai e nicio grabă acum, avem opt albume, avem material să ne punem și în cap. La începutul anului am scris vreo șase piese, dar în timp, în vreo trei luni (2024, n.r).

AZ: Au legătură între ele sau sunt disparate?

DB: Nu mi-am propus niciodată să aibă vreo legătură. Adică ele au legătură pentru că sunt scrise într-o perioadă. Și automat ești același în perioada respectivă și te gândești mai mult sau mai puțin la aceleași lucruri sau la chestiuni învecinate.

Ascult începuturi și încerc să-mi închipui cum ar fi să debuteze albumul așa

AZ: Cât de importantă este structura pentru albumele voastre? Cel puțin, eu am simțit o țesătură fină, vizibilă și la Nouă și la Efemeride. Totuși, mi s-a părut la fel de important că fiecare piesă se poate alipi la câte o stare a ascultătorului, funcționând atât individual, cât și ca întreg. Cât de mult lucrați la structură sau ea vine organic la un moment dat?

DB: Vine după ce lucrăm la album. Adică de obicei facem playlist-ul la final. Și ne străduim să aibă o coerență. Și probabil că de aceea se poate asculta și ca un întreg.

SM: În general, Dan petrece foarte mult timp la final, ascultând de foarte multe ori lucrurile în diverse combinații și văzând între ce există potriviri. După care, eventual, ne gândim la o poveste care ar putea să le lege. Dar, până la urmă, vreau să văd cum se lipesc din punct de vedere muzical. Apoi, conceptul reiese din playlist-ul pe care l-am făcut. Eu zic că e cam păcăleală așa.

DB: Gluma supremă e că Efemeride a avut o variantă în care începea cu În Infern. Și a făcut Dănuț finalul acela apoteotic și nu mai mergea ca primă piesă. Și era păcat să renunțăm, pentru că suna foarte mișto. Și atunci am spus că rămâne de final, n-are cum să fie altfel. Dar e foarte simplu, că în momentul în care asculți piesele se întâmplă ceva. Eu, spre exemplu, ascult începuturi și încerc să-mi închipui cum ar fi să debuteze albumul așa. Și la un moment dat, parcă îmi sună ceva și îmi spun că ar fi fain să înceapă cu bucata asta.

Mie mi-a sunat foarte bine cu partea aia foarte ciudată, nesigură. Plus că a fost discuția noastră, gluma noastră cu peștele ud peste ceafă. Știi, care vine la Cine sunt eu să mă opun?, prima melodie de pe disc. În momentul în care intră toba și distorsul, efectiv, ți-a dat-o!

SM: Primele trei piese și ultima sunt cele mai importante, spune teoria.

DB: Eu mă străduiesc pe tot parcursul să fie interesant.

SM: Da, te străduiești tu, dar întrebarea este cât se poate menține atenția. Bine, în momentul de față, noi suntem copiii unei perioade, unei epoci care a cam apus. Și tu, la fel.

AZ:De acord. Asta era următoarea întrebare.

SM: Ascultăm albume.

AZ: Mai ascultă oamenii nou-veniți în fanbase-ul byron albume? Asta ar fi o întrebare. Nu e neapărat obligatoriu să răspundeți, dar mi-a venit în minte.

DB: Își cumpără viniluri, sper că le și ascultă.

AI: Nu cred că experiența mai e aceeași, de a sta efectiv să asculți activ cap-coadă un album. Dar probabil că o parte din fanii byron au totuși o formă, nu chiar atât de superficială cât presupune un single la care dai play pe streaming și pe care l-ai uitat în secunda doi.

SM : Uite, ieri Dan îmi povestea o chestie simpatică, că avea la un moment dat un disc pe care îl făcuse cineva, care nu avea pauze între piese.

DB: Passion al lui Peter Gabriel. Era CD și nu avea niciun fel de pauze, îl ascultai cap-coadă sau deloc.

SM: Poate fi o idee foarte bună sau foarte proastă în același timp.

DB: Bine, acum eu am mai făcut AudioClubul acela, unde vine lumea și ascultă un disc cap-coadă.

Are deja cinci ediția (șase la momentul publicării interviului, n.r.). Și mergem, ascultăm un disc în cele mai bune condiții, și după aceea, stăm de vorbă. Despre disc, despre muzica pe care o ascultăm acasă, despre ce ne place, despre albume, despre foarte multe. Ultima oară am ascultat pe niște boxe care costă cât apartamentul în care stau.

Pericolul ca AI-ul să înlocuiască muzicienii este real

AZ: Da, e o întrebare bună: dacă oamenii mai ascultă albume. Pentru că știu multe trupe din zona alternative din România care lansează mai mult piese decât să închege albume.

DB: Și noi am început să adoptăm strategia asta, adică lansăm multe piese înainte să lansăm albumul, dar lansăm albumul la un moment dat. Și la Nouă și la Efemeride s-a întâmplat lucrul ăsta, am lansat multe single-uri înainte.

AZ: Cum credeți că va arăta muzica următorilor 5-10 ani? Am văzut o postare de-ale tale, Dan, în care vorbeai despre AI sau am citit un interviu, și am în vedere interacțiunea artiștilor cu inteligența artificială. Vom mai distinge oare în următorii 10 ani între un produs uman și unul 100% făcut de o mașinărie de inteligență artificială?

DB:  Nu știu ce să-ți răspund. Probabil că nu o să distingem, probabil că nu o să ne prindem. Dar până la urmă, dacă AI-ul nu poate să se urce și pe scenă și să țină un concert, n-am făcut nimic.

AZ:  Apăruse la un moment dat moda hologramelor. Venise și în România DIO, holograma lui DIO la Arenele Romane.

DS: Când se întâmplă așa ceva, pierzi complet orice conexiune umană. Știm că poți face show-uri cu holograme, că există backtrack-uri în unele melodii, deși într-un număr mic, dar chiar și așa, pericolul ca AI-ul să înlocuiască muzicienii este real. În anumite privințe, tehnologia ar putea ajunge într-un punct în care diferențierea devine imposibilă. Da, unele locuri de muncă ar putea fi afectate, însă, în esență, AI-ul nu creează, ci imită ceea ce există deja. Pentru a împinge limitele și a explora teritorii noi, e nevoie în continuare de acel element uman. Așa cum spune Dan, fie că vorbim despre holograme sau de un concert într-un club sau un show de mare amploare, cum este cel al ABBA sau al altor artiști, nu cred că se exclud reciproc. Sunt experiențe diferite, potrivite pentru contexte diferite. La fel cum există teatru și cinema, există spectacole cu holograme și spectacole live, unde poți vedea artiștii pe scenă și distinge dacă interpretează live sau folosesc backtrack-uri.

Mai există însă un alt aspect: faptul că oamenii pot auzi mici greșeli sau imperfecțiuni face totul mai autentic, mai captivant, pentru că astfel îți dai seama că în spate se află o persoană reală. De fiecare dată când interpretezi o piesă, știi că nu va fi perfect, va suna diferit de fiecare dată. Acesta este un detaliu pe care backtrack-urile și AI-ul nu îl pot reproduce. Oricât ai încerca, acel element esențial de conexiune umană nu poate fi replicat, pentru că, în final, încă există oameni reali care fac asta cu adevărat, acolo, pe scenă.

AI: A ieșit ultimul documentar al lui Bruce Springsteen pe Disney+, în care el chiar asta zicea, că oamenii dau niște bani să vadă un show întâmplându-se live. Acest lucru presupune cu siguranță mici greșeli, un număr controlat de greșeli care trebuie să se întâmple. Pe de altă parte, există și o discuție mult mai interesantă decât asta. Pare-se că orice dialog legat de muzică sau de produse creative tinde să ajungă la un moment dat sub incidența AI-ului.

Există acest interviu al lui Rick Beato cu Ted Gioia. În interviul respectiv, Ted Gioia, care a studiat diverse aspecte legate de viitorul muzicii și al AI-ului, spunea că ar trebui ca oamenii să-și facă griji în legătură cu lucruri care sunt programabile, 100% programabile. Adică, acelea sunt primele care vor fi replicate de AI, și primele care se pot învăța cel mai ușor de către inteligența artificială, pentru că sunt programabile. Implică un algoritm care poate învăța orice, oricât de stufos ar fi. Și în contextul în care ceea ce este programabil, replicabil, o să fie extrem de ușor de realizat de AI, practic, o să fie un preț mult mai mare pus pe creativitatea umană.

Să scrii Nichita mai bine decât Nichita e o performanță

DB: Sau, ca să cităm din Noga Erez. A scos Noga Erez album nou anul acesta, o artistă israeliană. Și în mijlocul albumului ei apare un joc de tipul „Hai, întoarce vinilul! Aa, ești pe streaming. Stai!” Oricum, niște poante de felul acesta. Și, la sfârșit, spune „Dacă cumva asculti după 2040, să știi că produsul ăsta e făcut de oameni reali. Yuck!” Faza asta, de fapt, e inspirată din Minunata lume nouă a lui Huxley, unde copiii care erau născuți pe bune erau depreciați, în contextul în care toți ceilalți erau clone. Și era scârbos.

AZ: Da, și eu cred că o să reziste în continuare muzica omenească, ca să-i spunem așa, dar va fi la fel ca în literatură, unde au apărut autori de poezie, adică mașinării care imită anumite stiluri și dacă nu cunoști foarte bine stilul acelui autor, nu poți să-ți dai seama neapărat cine a scris textul. Ceea ce e înfricoșător puțin.

DB: Bine, acum, Mircea Cărtărescu, în Levantul îi imită pe toți poeții români de prestigiu și pe alocuri e mai bun decât ei. Dar, să scrii Nichita mai bine decât Nichita e o performanță. Acum nu știu dacă mașinăria poate să o facă.

AZ: Să ne întoarcem puțin la byron. Cum a fost experiența Byron Duo de la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași? (FILIT 2024, n.r)

DB: Deocamdată, am încercat să acoperim și locurile care ne-au rămas mici, că sunt tot felul de locuri în care am mai cântat de-a lungul anilor. În unelele n-am cântat până acum, cum ar fi la FILIT, dar la Daily Pub, în Galați, am tot cântat de-a lungul anilor, numai că în momentul de față e prea mic pentru cât de mult spațiu avem noi nevoie. Și atunci mergem câte doi, că suntem prieteni cu proprietarul și ne place acolo. Nu se pune problema că n-am vrea să fim acolo. Vrem, dar nu se mai poate cu o grămadă de angarale.

SM: Și nu în ultimul rând, e o experiență interesantă, pentru mine cel puțin.

DB: Ne-am distrat la FILIT într-un mare fel.

SM: Provocarea stă în faptul că trebuie să organizezi puțin altfel piesele. Și mai ales, să interpretăm piese pe care nu le cântăm în mod obișnuit.

AZ: Ce ați cântat? Ce nu cântați în mod obișnuit, de exemplu?

SM: Tot felul. Cântam jumătate din playlist.

DB: Îți dai seama că noi doi fiind de la început, le știm pe toate.

AZ: Și acum, schimbăm puțin registrul într-unul mai grav. Cât de mult influențează conflictele armate și războaiele de pe glob căutările voastre artistice recente? Care ar fi balanța ideală între social, politic și estetic în viziunea voastră artistică?

DB:  Deocamdată, nu ne-au influențat atât de mult. Pentru moment, sunt în afara granițelor noastre.

SM: Deocamdată, noi suntem broasca în cazanul care se tot încălzește. Noi suntem, de fapt, influențați de ce s-a întâmplat. În primul rând, prin prisma creșterilor, costurilor și implicit a prețurilor biletelor. Faptul că nu vorbim despre asta, e altă poveste. Nu suntem o trupă de protest. Nu suntem Luna Amară, de exemplu. Și încercăm să fim și destul de apolitici, deși avem niște partizanate extrem de clare.

DB: Sau mai degrabă, încercăm să nu comentăm.

Nu prea avem piese de dragoste, deși sunt elemente inserate peste tot

AZ: Ce temă sau teme nu sunteți deocamdată pregătiți să abordați în muzica voastră?

DB: Cred că tema cel mai puțin abordată este cea clasică, cu iubi, iubi și love, love. Nu prea avem piese de dragoste, deși sunt elemente inserate peste tot, pentru că ne afectează viețile vrând, nevrând. Dar nu sunt fățiș.

SM: Nici fizică cuantică (râde, n.r.).

DB: Avem o piesă despre chimie, dacă vă puteți închipui. Nu știți că există. Nici nu o să te prinzi, pentru că nu spun nimic despre chimie. Dar este despre chimie. Se numește Running in Circles.

LD: Mie mi se pare că muzica, de fapt nu muzica neapărat, ci mai degrabă versurile, sunt de reflecție. Dacă ar fi să încadrez muzica noastră într-o categorie, e aceea a muzicii care te invită să gândești, să reflectezi. Pur și simplu, să-ți folosești creierul. Nu te îndrumăm într-o direcție anume, dar te ajutăm sa descoperi. Sau e prea pretențios spus?

SM: Cred ca te provocăm.

LD: Un fel de catalizator pentru gândit. Abordăm și aspecte socio-politico-economice, dar nu e nimic pe față. Mi mi se pare că piesa Nouă este socio-politico-economică.

DB: Este, dar nu e pe față. Nu dăm nume.

LD: Te face să te gândești la anumite situații din țară, din contextul tău social și economic. Și eu am o teorie că succesul pieselor sau albumelor se datorează în proporție de 95% contextului. Mai degrabă, succesul artiștilor și succesul muzicii de fapt ține foarte mult de context. De exemplu, Phoenix. Phoenix, dacă nu prindea un anume moment, nu cred că acum ar fi avut o asemenea anvergură.

AZ: Te referi la plecarea din țară?

LD: Nu, la cum exista trupa, pur și simplu.

DB: La perioada respectivă. Sfârșit de anii ‘60, început de anii ‘70.

LD: Era o mare foame pentru muzică, o mare foame pentru rebeliune, pentru cultură.

DB: Foame pentru un alt fel de muzică. Muzică exista, dar erau Festivalul de la Mamaia și altele asemenea.

LD: Da. Și așa a apărut contextul oportun la timpul și locul potrivit. Și mi se pare că Nouă a avut contextul potrivit ca album. Adică, ai pus un marker în timeline.

DB: De aceea, a apărut albumul atunci. Până la urmă, noi asta făceam, ieșeam la proteste și vorbeam despre lucruri mai puțin plăcute.

LD: Probabil că asta e motivul pentru care rezonează sau a rezonat atât de mult cu publicul. Era un sentiment colectiv pe care l-ai împins în față.

AZ: Acum o întrebare special pentru fiecare dintre voi. Încep cu Andrei. Cum merg lecțiile de tobe pe care le văd pe TikTok? Cum crezi că a crescut proiectul tău între timp?

AI: E un cont care a fost înăbușit, cu ghilimele de rigoare, de activitatea concertistică a restului anului. Și cred că în momentul în care am început partea a doua a turneului Cadou din 2024, am postat din ce în ce mai puțin, pentru că clipurile respective, într-adevăr, sunt faine de făcut, numai că realitatea e că sunt foarte, foarte consumatoare de timp. Și, pe de altă parte, activitatea de content creator, pentru mine cel puțin, interferează destul de mult cu zona creativă în care sunt mult mai angrenat. Adică, sunt mult mai legat de concertele noastre și de ceea ce presupune activitatea concertistică în general, de a asculta lucruri noi, de a descoperi muzici noi, așa că proiectul cu lecțiile pe TikTok este stagnant pentru moment. Însă, asta este doar o latură mică din ceea ce presupune activitatea mea în paralel ca instructor. Iar asta a mers constant, de la începutul anului până în prezent. Am câțiva elevi și numărul continuă să crească. Elevi au tot venit către mine și am tot predat atât online, cât și fizic.

Când o trupă pe care o urmăresc scoate un album, mă aștept să vină cu elemente noi

AZ: Și care e motivația lor principală? Vor să-și facă trupe sau vor doar să descopere ceva despre ei?

AI: Majoritatea caută să își cânte piesele preferate la un instrument care îi gâdilă. Unii dintre ei vor să și cânte în anumite contexte, să își facă o trupă cu colegii de liceu sau să cânte la anumite evenimente care sunt semnificative pentru viața lor. În familie, de exemplu. Sau pur și simplu, vor să-și consolideze o pasiune. Dar în principal, le place instrumentul, îi atrage, învață lucruri despre ei studiindu-l, și, după aceea, vor ca acea parte de muzică pe care o admiră, o îndrăgesc, care face parte din soundtrack-ul vieții lor, vor să o cântă la instrument. Asta este principala lor motivației. E un real succes pentru ei, atunci când le reușește. Și mai ales, când reușesc să cânte bine.

AZ: Voiam să te întreb, Dan, de BookClub, că n-am avut timp să ajung și eu. Care e atmosfera la cele mai recente BookClub-uri? Am văzut că ai avut în discuție o carte care atacă problema conflictului israeliano-palestinian, acel roman grafic, Palestine de Joe Sacco.

DB: Cartea a apărut în anii ’90 și nu e tocmai o carte obișnuită, e un comic book. Mi s-a părut că e o problemă de care ne ferim. Mie nu-mi plac subiectele pe care le ocolim, le evităm în discuție, pentru că orice subiect, oricât de greu de discutat ar fi, trebuie atins. Și asta facem și cu muzica, și asta am făcut și cu BookClub-ul. Adică, hai să vorbim despre Palestina! De ce să nu vorbim? Și mi s-a părut fain să propun comic book-ul ăsta. Bine, îți spun de dinainte că l-am citit anterior să-l propun la BookClub, pentru că am vrut să mă asigur că nu e nimic părtinitor. Și este excelent, adică îl recomand oricui. Înțelegi mult mai bine problemele din acel spațiul geografic. Omul respectiv se duce în Fâșia Gaza și în West Bank și stă cu oamenii de acolo și vorbește cu ei, el fiind foarte sceptic în primă fază. Adică, tratând totul foarte în glumă la început. Atmosfera a fost mai efervescentă, pentru că subiectul e fierbinte.

AZ: S-au creat polarizări?

DB: Nu. Oamenii au vorbit și s-au completat între ei cu tot felul de informații și perspective. Până la urmă, s-a vorbit despre carte, dar s-a vorbit foarte mult și despre ce se întâmplă acum. Da, trebuie să vorbim despre asta. Adică, oricât de greu ar fi de purtat o conversație despre aceste conflicte, și oricât de greu ar fi să îți păstrezi echilibru într-o asemenea conversație.

AZ: Döme, pe tine vreau să te întreb cum ți s-a părut cel mai recent album Leprous. Știu că avem o pasiune comună pentru ei.

LD: Da. Cred că Malina și Pitfalls sunt preferatele mele de până acum de la Leprous. Mi-a plăcut și Aphelion. Eu nu pot să fac un ranking al albumelor, cum se întâmplă pe internet, în termeni de the „best album’’ sau the „worst album’’, sau categorizări de tipul „from best to worst’’ la Radiohead. Cred că ține foarte mult și de starea în care asculti un album. Mie mi-a intrat destul de bine acum. Poate depinde în mare parte de cum îți intră prima dată, cum crește și cum îți place pe termen lung.  Adică pot să fac trei feluri de categorisiri. Probabil, mi-a intrat destul de bine Melodies of Atonement (2024)  pentru că mă regăseam într-o stare de așteptare. Nu mai știu care era primul single, dar în piesa respectivă apărea un element nou, care suna a sequencer. Suna a sisntetizator, dar de fapt era un slide de chitară. Silently Walking Alone e numele melodiei.

Atunci când o trupă pe care o urmăresc scoate un album, mă aștept să vină cu elemente noi. Mi se pare că la Leprous apar elemente vechi care se repetă, dar în general, la ei se regăsesc foarte multe elemente și sunt sortiți să se repete. Nu îmi dau seama de unde ar putea scoate atât de multe lucruri absolut nemaiauzite. Dar până în momentul de față, cred că albumul nou e după Pitfalls imediat în ordinea preferințelor. Dar este cel mai cinematic album, dacă ar fi să pun o etichetă pe album. Mi se pare cel mai cinematic album de până acum. Dar mai vedem, poți să mă întrebi peste trei luni sau șase.

Am fost încurajat să îmi aduc propria identitate în trupă, prin stilul meu de a cânta și de a face lucrurile

AZ: Cum te-ai acomodat în byron și care e cel mai mare câștig de până acum?

DS: Până acum, totul a fost foarte bine. Am avut un interviu acum câteva săptămâni în care am fost întrebați ce înseamnă sindromul impostorului pentru fiecare dintre noi. Am spus atunci că, de fiecare dată când mă alătur unei trupe sau unui nou proiect, simt că sunt încă în audiție, în primele șase luni. Iar în cazul byron, acest sentiment a fost amplificat de faptul că eram deja fan al trupei înainte să mă alătur. Urmăream byron încă dinainte de lansarea albumului Nouă și cunoșteam piesele de mulți ani. Știam că va veni cu o responsabilitate foarte mare faptul de a mă alătura trupei byron. În același timp, această presiune venea mai ales din partea mea, pentru că toți membrii trupei m-au primit foarte bine. Un lucru care a făcut tranziția mult mai ușoară la început a fost faptul că nimeni nu se aștepta să reproduc identic ceea ce făcea Dănuț în byron.

Am fost încurajat să îmi aduc propria identitate în trupă, prin stilul meu de a cânta și de a face lucrurile. Desigur, încerc mereu să păstrez elementele esențiale ale pieselor, astfel încât fanii să le regăsească așa cum le cunosc. Și acest lucru vine și din faptul că am fost fan înainte să fac parte din trupă. Cel mai mare câștig pentru mine până acum este faptul că simt că am crescut enorm ca muzician. Modul în care funcționează trupa nu lasă loc de stagnare, nu rămânem blocați într-un singur tipar. De când m-am alăturat, am schimbat setlistul de nenumărate ori: de la un turneu la altul, de la festivaluri la concerte individuale. Dacă revenim într-un oraș după doar câteva luni, schimbăm complet setlistul. Apoi sunt concertele simfonice, cele cu cvartet de coarde. Mereu apare ceva nou. Asta m-a obligat să învăț multe piese într-un timp scurt și să ies din zona mea de confort, adaptându-mi stilul de a cânta. Simt că, la finalul lui 2024, sunt un muzician mult mai bun decât eram înainte să mă alătur trupei.

AZ: Ai dat audiție pentru ca să intri în Byron?

DS: Da, am dat audiție.

SM: A avut competiție.

AZ: Ca la Dream Theater după plecarea lui Mike Portnoy?

LD: Da, doar că nu am filmat un documentar despre asta. A fost mai degrabă ca atunci când Metallica își căuta un basist, doar că noi nu i-am oferit un milion de dolari când a intrat în trupă.

AZ: Pe tine, Sergiu, te-am lăsat la urmă. Am o întrebare la care probabil nu o să răspunzi și mai am încă una, pentru că așa se face. Prima întrebare era când mai cântați cu Awake? (trupa tribute Dream Theater din România, care a activat un număr de ani, n.r.)

SM: Awake a cam murit, cred.

AZ: Mă așteptam într-un fel.

SM: Adevărul este că nici nu prea am mai avea timp, de fapt. Observăm cât de greu este să ne întâlnim noi, cei care suntem în aceeași trupă, să facem niște repetiții sau o ședință. E mai complicat decât ne-am aștepta. Și atunci mi se pare extrem de greu să ai încă o trupă. Eu nu știu cum fac băieții ăștia. Mi se pare incredibil.

AZ: Cum se împacă la tine pasiunea pentru muzică cu cea pentru arta vizuală?

SM: Da, mă ocup destul de des de grafică. În ultima vreme, m-am apucat de chestii din hârtie. Am făcut mai multe coperți de album. O să apară.  O să mă laud cu ele la momentul potrivit. Acum nu pot să spun nimic. Dar într-adevăr, grafica mă pasionează și fac foarte des și foarte mult. Bănuiesc că mă ajută să nu mă apuc de Sudoku. Trebuie să-mi mențin creierul în formă cât de cât, având în vedere că avem și noi o vârstă.

AZ: Nu că Sudoku ar fi ceva rău (râde, n.r.)

SM: Nicidecum. Prefer să tai cu bisturiul fâșii de hârtie sub o lupă, stând cocârjat. Fiecare cu ciudățeniile lui, bănuiesc. Așa că, atât timp cât nu mai trebuie să învăț cele 400 de milioane de note din piesele Dream Theater, am timp să decupez.

AZ: Acum deja ți-ai creat o fereastră de timp pe care nu o aveai înainte.

SM: De fapt, sunt surprins. Deși, teoretic, avem mai puține concerte acum, mi se pare că avem și mai puțin timp. Nu știu cum se întâmplă. E fascinant. Da, da, e o chestie de vârstă, exact. Uite, de exemplu, ieri am petrecut aproape 11 ore pe drumul dintre Cluj și București. Probabil că acolo se duce timpul și nu ne dăm seama. Așa, într-o letargie cataleptică, așteptând să vină autostrăzile pe care nu le vom mai prinde.

AZ: Și metroul de la Cluj.

SM: Și metroul de la Cluj. Fie-i țărâna ușoară! Literalmente.

Interviu și editare de Andrei Zbîrnea

Transcript de Anastasia Tache

4 noiembrie 2024, București