Devine clasică următoarea situație: copiii plecați în alte țări, părinții singuri bolnavi, vecinii binevoitori, străinii plătiți ca să aibă grijă de ei… Iată o temă extrem de actuală, fierbinte, dureroasă. Simona Mihuțiu, reputat medic oncolog din Oradea, a abordat o asemenea problemă în piesa Speranța nu urcă niciodată cu liftul.
Oradea, 12 ianuarie, 2025. Văd piesa la Teatrul Regina Maria, sala Transilvania. Regia: Toni Nica. O mare provocare la debutul său regizoral: să creeze un univers viabil, veridic, cu oameni și androizi. Simona Mihuțiu scrie literatură de câțiva ani. Romanul Fereastră spre mâine din 2019, o poveste de dragoste copleșitoare, a avut mult succes în rândul tinerilor.
Înainte de începerea spectacolului te întâmpină un interior cald, familial: pat, covor, veioză, televizor, bibliotecă. Scenografia convingătoare a Oanei Cernea își propune un contrast izbitor cu suferința umană. A doamnei Mia, bolnava îngrijită de Vetuța, care vorbește țărănește și stârnește un umor necesar pentru o contrapondere ce elimină o posibilă tentă lacrimogenă. În acest rol, actrița Adela Lazăr convinge pe deplin, într-o interpretare empatică. Revelația rămâne Mirela Niță Lupu, care o interpretează pe Mia. Excelente zvâcniri robotice, un rictus versatil, mișcări chinuite, dureri adesea cenzurate. Din pat ajunge în scaunul cu rotile, apoi în fotoliu. O adevărată aventură a senectuții tragice. Omul: evoluție și involuție. Pentru că Vetuța nu se mai poate ocupa de ea, pentru că fiul absent trăiește undeva departe, Mia va fi îngrijită de doi androizi, programați special pentru o asemenea misiune (joacă Georgia Căprărin și David Constantinescu – roluri grele, insolite, asumate cu un talent rafinat). Gândirea lor e analitică, relaționarea devine rigidă, obositoare, umilitoare. Empatia e înlăturată de o înstrăinare bruscă. Omul bolnav e tratat mecanic, fără căldură, aruncat într-o solitudine de coșmar. Ca să colaborezi cu Centrul robotic înseamnă să ajungi pe planeta Kafka. Mereu se aude: „Firma noastră… generația noastră nu poate fi corectată”. E perfecțiunea însăși. Androizii repetă papagalicește truisme obositoare, definiții plate. Cum să înțeleagă ei expresia „lăsați-o baltă!”, decât cu „lăsați o baltă”, astfel aruncând apă pe jos?! Oricum, vom decela până la urmă un fel de reconciliere a celor două lumi. Pot fi, oare, umanizați cei doi roboți?
Să zicem că ai un copil și poate ești prea protector. Sau indiferent, permisiv, posesiv, anxios. Oricum, pe un drum eronat al educației. Uiți ce ziceau ugandezii, că un copil e ca vița-de-vie: dacă nu e educat, ți se va urca în cap. Ori ești prea perfecționist și sufoci copilul. Ce mai contează? Eșecul a survenit, ființa e pierdută. Atunci te consolezi și apelezi la inteligența artificială? Înlocuiești copilul cu un robot. Dramaturgul englez Thomas Eccleshare a scris în 2018 pe această temă un text sustenabil, absolut necesar, cu situații recognoscibile – Instrucțiuni pentru asamblare corectă, preocupat de ideea de… a programa pe cineva. Cumperi produsul, asamblezi, mânuiești telecomanda. Înlocuiești copilul ratat cu un robot care se supune, te ascultă. Cât timp? De la demolarea umană se va ajunge la altă eroziune inevitabilă.
Revenind la spectacolul nostru, consider că spre final s-a produs un fel de diluare, spre explicativ și lacrimogen, însă avem de-a face cu o piesă de o stringentă actualitate universală, iar regizorul reușește să asigure o dinamică emoțională solidă, într-un spectacol bine articulat, impozant.
