Unul dintre subiectele fierbinți ale acestui început de primăvară a fost situația mai multor grupuri de copii români surprinse în Dubai în momentul izbucnirii conflictului din Orientul Mijlociu.
După cum era de așteptat, reacțiile n-au întârziat să apară, iar dezbaterea publică s-a împărțit rapid în mai multe tabere: cei care consideră că o astfel de excursie e iresponsabilă în contextul geopolitic actual, cei care cred că prezența copiilor într-o destinație precum Dubai nu reprezintă, în sine, un pericol, și cei care cred că aceștia n-ar fi trebuit să meargă pur și simplu acolo atâta vreme cât n-au vizitat încă Coloana Infinitului de la Târgu Jiu, de pildă. De departe ăștia au fost cei mai enervanți. În mod previzibil, discuția a alunecat spre moralism. O parte a celor care au considerat că e musai ca părerea lor să se facă auzită, printre care și un gazetar foarte vizibil, mereu încruntat și convins că deține adevărul absolut, au susținut că un copil „nu are ce învăța” dintr-o vizită în Dubai și că, prin urmare, n-are ce căuta acolo. Argumentul, pe cât de categoric, e pe atât de superficial.
Hai să fim serioși, un copil poate învăța ceva din orice loc, fie el un muzeu, un oraș străin sau chiar un mall, atâta timp cât adulții care îl însoțesc știu să-i explice ce vede. Dubaiul nu-i doar o vitrină de lux și extravaganță, așa cum îl percep mulți. E un oraș în plină dezvoltare, un exemplu de urbanism modern, un spațiu multicultural, un nod economic și un laborator de arhitectură contemporană. Dacă alegi să privești doar sclipiciul, vei vedea doar sclipici. Dacă alegi să privești dincolo de el, vei găsi și lecții. Problema, însă, nu cred că e dacă elevii învață sau nu ceva anume dintr-o excursie. Excursiile școlare nu sunt, sau n-ar trebui să fie, doar pretexte de lecții suplimentare. Copiii nu-s niște roboți ce trebuie hrăniți constant cu informație. Ei oricum sunt deja sufocați de teme, proiecte, activități extra-școlare și presiuni de tot felul, așa că uneori o excursie e doar o excursie, adică un prilej de relaxare, de socializare și de bucurie. Cei care condamnă astfel de călătorii sunt probabil aceiași care scriu cultură și artă cu majuscule, de parcă orice experiență care nu implică un muzeu sau o operă de artă ar fi lipsită de valoare. Cultura nu-i o înșiruire de cărți sau locuri, iar copiii nu trebuie să bifeze o listă de monumente naționale înainte de-a vedea lumea. Nu există o ordine obligatorie a cunoașterii.
Lăsați-i să respire. Lăsați-i să vadă lumea. Lăsați-i să fie copii. Nu-i mai chinuiți cu noi și noi forme de control ambalat în pretexte educaționale. Uneori, cea mai bună lecție este pur și simplu libertatea de a descoperi.
***
Sunt la a doua lectură a cărții lui Mac Barnett Ușa deschisă, apărută de curând la editura Art, și mi se întărește convingerea că e una dintre cele mai bune cărți de teoria literaturii pentru copii destinate și publicului larg, nu doar specialiștilor (bine, are doar o sută de pagini, așa că nu-i tocmai un efort supraomenesc). Scrisă cu umor și într-un stil accesibil, rezumă perfect niște lucruri esențiale și pune degetul pe rană cu sinceritate maximă. Vă ofer în continuare un citat generos care sper să vă convingă să o citiți: „Didacticismul, care a fost dintotdeauna inamicul unei povești bune, face ravagii în cărțile pentru copii, iar asta din cauza veșnicei noastre insistențe asupra poveștilor care le dau lecții. Însă literatura pentru copii poate să fie un refugiu din calea atitudinii veșnic paternaliste a adulților. Autorul de cărți pentru copii nu are nicio obligație să instruiască sau să explice. Singura noastră datorie e să spunem povești bune. Iar cele mai bune povești pentru copii – la fel ca și cele mai bune povești pentru adulți – spun adevărul despre ce înseamnă să fii om în lumea asta. Dar (și aici e esența întregii situații) a fi copil în lumea asta înseamnă un lucru cu totul diferit față de a fi un adult. Cei mai buni autori pentru copii spun adevărul într-un mod care e ușor de recunoscut și care e autentic pentru copii.
Atunci când celebrăm literatura pentru copii trebuie să evităm capcana utilitarismului. Toate acele pretenții ca literatura să îmbunătățească purtarea copiilor, să le accelereze dezvoltarea emoțională ori să le mărească notele la clasă sfârșesc inevitabil prin a limita aria de cuprindere a literaturii pentru copii. Arta nu are nevoie să fie «utilă».”
Mac Barnett s-a născut în 1982, în California și a absolvit Colegiul Pomona, unde l-a avut ca profesor pe David Foster Wallace. E autorul a peste 60 de cărți pentru copii, fiind tradus în peste 30 de limbi, cu peste 4 milioane de exemplare vândute în întreaga lume. A publicat la editura Arthur: seria Micul spion (Mac sub acoperire, Jaful imposibil, Un meci strict secret), seria Cei Doi Teribili – în colaborare cu Jory John (Cei Doi Teribili, Cei Doi Teribili se întorc, Cei Doi Teribili în sălbăticie, Cei Doi Teribili râd la urmă) și, la editura Vlad și Cartea cu Genius, repovestirea Trolul cu trei iezi.
