/

Panică sau realitate?

369 vizualizări
Citiți în 8 de minute

De fiecare dată când cineva zice că literatura îi transformă pe copii în fataliști simt că mi se face rău. Copiii nu-s niște bureți care absorb fiecare cuvânt trist ca pe o lovitură mortală. Literatura le oferă context, empatie și oportunitatea să gândească critic. Să se opună. Dacă vrei să crești oameni pregătiți pentru viață, trebuie să-i lași să vadă că lumea nu e perfectă, că există peste tot nedreptăți și dificultăți, și că totuși poți găsi soluții. Reducerea literaturii la o luptă dintre pesimism și optimism mi se pare infantilizare pură: copiii știu să discute, să judece și să-și facă propria părere.

Am citit de curând un material în care se susținea că textele literare din manualele românești sunt de-a dreptul periculoase pentru că nu au un ton pozitiv. Pur și simplu nu pot achiesa (scuze, de mult îmi doream să folosesc acest cuvânt într-un text) la această idee. Cultura și istoria sunt complexe. Ar fi absurd să le prezentăm copiilor o realitate sterilizată, fără conflicte, drame sau obstacole. Serios! Literatura există tocmai pentru a-i învăța pe cititori cum să navigheze printre emoții, cum să facă alegeri înțelepte și cum să ajungă la empatie. Altfel am scrie textele direct cu inteligența artificială, ca să eliminăm orice fel de probleme și dubii. Copiii înțeleg, critică și învață din aceste texte. Nu-i vorba de fatalism. Dacă ar fi atât de ușor să omori speranța prin cărți, am fi pierdut generații întregi de elevi și oameni. Și să fim serioși: nimeni nu se așteaptă ca un copil de clasa a V-a să trăiască drama ca un adult. Dar literatura îi învață că problemele există, că unii oameni fac rău și că viața nu vine cu instrucțiuni de folosire. Și exact asta e frumusețea: copiii pot discuta, analiza și găsi soluții. A-i proteja excesiv, a filtra orice text, e mult mai dăunător. Le subestimăm capacitatea de a procesa și de a se adapta.

Mai mult, panica asta generalizată ignoră rolul real al profesorilor și al familiei. Elevii nu sunt expuși la textele din manuale ca la un experiment chimic. Profesorii discută, explică, fac legături cu realitatea și îi ajută pe copii să extragă lecții constructive. Sigur, nu toți profesorii fac asta și nu toți părinții stau să le explice celor mici cum stă treaba. Însă un text nu e fatalist la modul absolut dacă e pus în context, iar copilului i se oferă instrumente să-l înțeleagă.

Așa că nu literatura sau manualele omoară speranța. Realitatea însăși o face. De asemenea, sărăcia și lipsa de sprijin emoțional din partea adulților. E suficient să privim pentru câteva secunde în jur sau la știri ca să ne lămurim. Iar textele literare nu sunt bombe emoționale, ci resurse de empatie, reflecție și gândire critică, desigur, dacă are cine le prezenta și folosi astfel. A le reduce la traumă și fatalism e nu doar inutil și simplist, ci și o subestimare a inteligenței copiilor.

***

Șoarecele și crocodilul sunt prieteni vechi. Genul ăla de prieteni care își spun glume proaste, se ajută la nevoie și uneori își mai pierd maracas-urile. Mai ales crocodilul, care are un adevărat talent de a rătăci lucruri. Când își dă seama că nu-și mai găsește zdrăngănelele și începe să bănuiască că le-ar fi înghițit din greșeală, șoricelul îi sare imediat în ajutor. La propriu, adică direct în stomac. Fără cască, fără lanternă, doar cu mult curaj și o prietenie solidă. Doar că burta crocodilului e un mic oraș subteran: aglomerat, ciudat și plin de surprize. Pe măsură ce caută maracas-urile și întâlnește suspect de multă lume cunoscută, șoricelului îi trece prin cap o idee neliniștitoare: dacă crocodilul nu îi e tocmai prieten? Dacă l-a mâncat intenționat? Imposibil. Sau… poate că nu? Ideea asta pune stăpânire pe el, iar căutarea se transformă într-o aventură despre încredere, frică și ce faci când îndoiala îți bate la ușă. Ca să aflați finalul, trebuie să ajungeți până la capătul poveștii și al crocodilului. Vă promit că merită.

Îndoiala, de Silvia Borando și Alberto Lot, e o poveste isteață, amuzantă și neașteptat de profundă, perfectă pentru 2-8 ani, care ne vorbește despre prietenie, încredere și micile suspiciuni pe care cu toții le avem din când în când. E bună pentru copii și foarte bună pentru adulții care susțin că nu mai au îndoieli. Premiată internațional (The White Ravens în 2023, Ibby Honour List, Italia, în 2023), ilustrată cu umor și ritm într-un stil minimalist, ușor digestibil pentru cei mici (pun intended), cartea îmi aduce aminte de câteva dintre poveștile copilăriei mele. Traducerea în română a apărut la Editura Povestela Ofir și poartă semnătura lui Florin Bican și a Jessicăi Andreoli.

Alex Moldovan s-a născut în 1977 la Cluj, unde locuiește și acum. E pasionat de literatura pentru copii, de jazz și e voluntar la o asociaţie pentru protecţia animalelor. A terminat Filozofia, a tradus peste treizeci de cărţi și a fost librar. După ani, a simţit din nou nevoia să scrie și și-a făcut un blog. I-a spus Bicicleta galbenă. În 2016 a publicat la Editura Arthur primul său roman pentru copii, Olguţa și un bunic de milioane. Băiețelul care se putea mușca de nas e primul său album ilustrat.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cartea pentru copii”