Viața ca o întrecere cu propriul trecut. Educația și exersarea răbdării, cu limitele și încercările de fiecare zi, dar mai ales cu lentoarea zilelor de vacanță… prietenie de conivență, familii distante, profesori rigizi, blazoane de respectat – într-un campus pustiit în preajma sărbătorilor de iarnă, numai Știucă și câțiva elevi rămân la internat din motive diferite. În The Holdovers, David Hemingson, scenaristul filmului, integrează propria experiență ca elev căminist în Hartford și relația cu unchiul său, iar Alexander Payne pleacă de la ideea din Merlusse (1935) de Marcel Pagnol, restituind povestea unui profesor exigent, dar empatic, odată ce cunoaște, la rândul său, istoria de viață a unuia dintre elevii-problemă care nu are unde să se ducă în vacanța de iarnă. Profesorul de istorie Paul Hunham ilustrează un profil didactic al contrastelor: mucalit și interesat mai degrabă să studieze ceea ce îi face plăcere, sever, dar dornic să le transmită propriilor elevi din cunoștințele sale, intelectual rasat, însă incapabil să se implice în viața cetății, protejat de pereții groși ai colegiului la care predă deja de decenii (de altfel, directorul liceului îi fusese cândva elev – și nu era unul dintre cei mai străluciți, după cum el însuși afirmă), Știucă (așa cum este poreclit de colegii de cancelarie din cauza mirosului neplăcut, dar și din pricina stilului versatil și a privirii ciudate, generate de „ochiul leneș” – truc menit să dea mai multă autenticitate personajului) descoperă, de-a lungul câtorva zile, prietenia, dar și suferința celor mai tineri, propria vulnerabilitate și pandantul său, propria neputință. Stăpânește ironia și are o intuiție care îi deschide multiple ferestre spre lumea spre care privește.
The Holdovers este a doua colaborare dintre regizorul Alexander Payne și actorul Paul Giamatti după Sideways (2004). Filmul lui Payne a primit 5 nominalizări la Oscar, iar Da’Vine Joy Randalph a primit distincția pentru cea mai bună actriță în rol secundar. Paul Giamatti este absolvent de Yale (în 1994), asemenea actriței Da’Vine Joy Randolph, care o interpretează pe Mary Lamb, bucătăreasa liceului-internat ce și-a pierdut fiul în războiul din Vietnam și care rămâne în continuare să le gătească celor înstăriți care nu pot ajunge de Crăciun la familiile lor. Deși cei puțini rămași de-a lungul vacanței de iarnă se reunesc în sala de mese, portretizarea fiecărui personaj nu restituie nicio bucurie, iar imaginea nu este nicidecum a unei reuniuni de familie, ci, mai degrabă, omagierea singurătății absolute.
Dominic Sessa (la primul său rol într-un lungmetraj) îl interpretează pe Angus Tully, un tânăr de 16-17 ani, care rămâne la internat, fiindcă propria mamă, odată recăsătorită, nu îl mai vrea în preajmă. Dotat cu inteligență nativă și cu o intuiție nebănuită, de fiecare dată când are ocazia, Angus Tully îi forțează mâna profesorului Hunham, însă în ecuația inedită a zilelor lungi de iarnă, fiecare descoperă în celălalt valoarea prieteniei și bucuria de a împărtăși.
Multe scene au fost filmate la colegiul Fairhaven din Massachusetts, în vacanța din februarie 2022, iar furtuna de zăpadă este reală. Alte scene sunt filmate la Deerfield, mai ales cadrele largi și interioarele.
Ca o anecdotă, în scena în care Angus trebuie să sune acasă, actorul Dominic Sessa nu a știut să folosească telefonul analogic, cu disc.
Multe dintre spusele profesorului Hunham au ceva apoftegmatic, ca de vademecum, păstrându-și forța oraculară și îmbogățindu-se cu înțelepciunea celui care a trăit și a văzut multe și care a înțeles că totul este deșertăciune, că e o legătură strânsă între trecut și prezent: „Nu e nimic nou în experiența umană. Fiecare generație crede că a inventat desfrâul, suferința sau rebeliunea, dar fiecare impuls și poftă a omului, de la dezgust la ce e sublim sunt prezente peste tot în jur. Așadar, înainte de a respinge ceva ca fiind plictisitor sau irelevant, amintește-ți că, dacă vrei cu adevărat să înțelegi trecutul sau să te înțelegi pe tine însuți, trebuie să începi cu trecutul. Istoria nu este pur și simplu studiul trecutului. Este o explicație a prezentului.”
Dincolo de dialogurile vii, firești, de explicațiile docte ale profesorului Hunham, regăsim o complicitate calină în reprezentările suferinței, ale simplității umane. Merită văzut The Holdovers, în regia lui Alexander Payne, nu doar pentru umorul fin, pentru cercetarea atentă a relației dintre profesor și elevi, ci mai cu seamă pentru bucuria de a vedea un basm al devenii, al sincerității și al prieteniei. Mi-a amintit întrucâtva de filmul lui Christophe Barratier, Les Choristes, fiindcă și în producția germano-franco-elvețiană din 2004 era vorba tot despre o mână de băieți cu tot felul de probleme de integrare, aflați într-o înfundătură a vieții – de altfel, ce era Fond de l’Étang? –, iar farmecul pe care îl emană profesorul, mentor și prieten, deopotrivă, este la fel de magnetic și în The Holdovers, și în Les Choristes.
