Politica ambiguizantă a percepțiilor, conceptualizarea și filtrul cerebral fac din Panou, ultimul volum al lui Andrei Doboș, o sinteză localizată în zona poemului experimental, preocupat de reverberații umane și non-umane (postumane, mai exact). Despre creier, corp și tot spațiul dintre ele a mai scris și altădată, dar tot acest releu fin prizează aici foarte ingenios un soi de criză a sensului care are loc undeva la intersecția dintre corporalitate și spațiul domestic, cel puțin într-o primă fază. Se citește chiar din primele texte, care deschid placheta programatic: „Uneori văd prin panou. Ca prin lumina distorsionată/ de un perete gros de sticlă.// Entitățile de plastic. Sunetul curat. Uleiul crud./ Albastrul cerului.// […] Gândurile îmi seamănă cu zidul gol de cărămidă,/ cu mușcătura gerului.// Gândurile îmi intră în combinații de zi cu zi./ Un pic dureroase, un pic sfioase.// Mintea are parte de coliziuni./ Pasul îmi îngheață în aer./ Mă găsesc pus în imposibilitatea de a păși./ Casete verzi. Conuri picurate de somn./ Tinerețea unei semințe care înțelege piatra.”, Panou, vs. „Când un corp petrece prea mult timp într-o încăpere,/ țesuturile sale încep să fuzioneze cu țesuturile imobiliare./ Degetele de la picioare se înșurubează în parchet ca rizomii/ adâncindu-se într-o parcelă umedă de țărână.”, Țesut. Sensul și implicațiile lui iau calea interogației cognitive contorsionate echivalentă cu o sensibilitate „imobiliară”, bântuită de reflexe locative convulsive, dirijate printr-o intuiție extrem de precisă a modulațiilor poemului.
Între două repere aș plasa toată oscilația asta extrem de cerebrală pe care poemele lui Andrei Doboș o reproduc aproape visceral; odată, observația prizată ca metodă specifică de filtrare a datelor din jur. Discretele reflexe elegiace, rarefiate când sub forma discursului monoton-impersonalizat, când a unor reverii naturist-devitalizate, rima în câteva locuri și, în general, recuperarea formelor clasice prin inserția rondelurilor în cheie ingenuu-ironică (Rondelul zgomotului alb vs. Rondelul ciupercilor culese), tonul artificial-șamanist, rece, prin care poetul pare că își rulează în gol, cu conștiinciozitate, proiecțiile și teoriile științifice, trimit spre ritual empiric. Sunt mici demonstrații teoretice, vezi poemele Cap și piele, sau Fragment și bucată (a căror direcție demonstrativă e evidentă încă din titlu) care ghidează poemele spre mișcări în emergență, amplifică tensiunea și, în tot acest flux bine controlat, se conturează treptat ca niște nuclee poetice tari ale poeziei Panoului, specifice.
Celălalt ar fi o evidentă ecologie metodică, spre care poemele alunecă gradual (inevitabil, aș zice), împreună cu o tendință de esențializare a lucrurilor, de contragere la vegetal/ animal prin conceptualizare – un exercițiu care nu-i iese nimănui așa cum îi iese lui Andrei Doboș: „Sub lichid/ Mâlul e gravid// O subtilă scintilație/ În ecolocație// Curenți neaderenți// Genuni în circumvoluțiuni// Magneziu din reflex// Și un fel de transparență –// Timpul lung se descarcă/ Într-un țipăt de țarcă”, Plancton. Ba chiar printr-o fuziune a materiei pe care poetul o urmărește cu o voluptate încrâncenată: „Capul este ca o stâncă din cenușa soarelui/ Cu mușchi și licheni în creștet/ Îi săpunesc funinginea/ Și când clătesc// Nisipuri curg, de frunzișuri/ Și schije de crenguțe/ Pe gât în joc/ Șuvoiul cu ce s-a strâns între lamele/ Își începe deplasarea, […]”, Dușul. Între ermetism îmblânzit, puseuri lucide și efervescență subtilă eco, poezia lui Andrei Doboș își arată posibilitățile mai mult ca oricând.
*
În aceeași linie, însă cu rezultate ușor diferite, revine și Vlad Moldovan cu NOS – „New Old Stock”, acest volum ce rulează la foc continuu poeme care construiesc un ceremonial deloc subtil al spiritualizării. Diferența vine mai ales din felul în care înțelege să reconstituie realitatea disipată din jur, printr-o tatonare aș zice aproape perversă a limitelor sensurilor și printr-un discurs care are ceva dintr-o farsă cinică a eșecului lingvistic. Departe de calmul mai degrabă ritualic din poemele lui Andrei Doboș, cele de aici sunt seduse de o retorică a pierderii identității și a proiecțiilor ironic-demitizante ce vizează, și aici, o reconciliere corp/minte în cheie eco-rurală.
E evidentă, de la bun început, latura performativă a poemelor, din care emoția pare că-i epurată cu totul, sau, în orice caz, pusă sub adăpostul verbiajului incandescent, prin texte care iau naștere la intersecția dintre reflecție aluvionară și detaliu abstractizat și care încearcă recuperarea unor peisaje și geografii afective care frizează abstractul: „sătuce ieșite din pietre și soare/ în care am agățat plătică/ sistemul deplasează/ sistemul încasează/ apoi nu mai ajung, prin coronament, să urmez frontul/ semnele sosesc via [lună crestată]/ supus! oferă vedenii/ oprește-ți podoabe, însuflețire;/ câte puteri cunoscătorului?// pe faleza cu pietriș/ ți-am întins mâna deposedat,/ am închinat spre regatul lui Avidya/ lucrurile mă împânziseră de-o fire argintată/ dar tot prin Ea/ dinspre Padiș, fracționar,/ orice surată pe Criș/ îmi trasa cu zboruri/ câte un dram de paradis.”, Votiv subscript. Incantatoriu și obscur, peisajul are, la Vlad Moldovan, ceva din rigoarea unui descântec ironic-naiv. Trase pe ritmuri alchimice, imaginile cultivă programatic un spectacol vizual în care miza ecologică (Pay Glovo), reverberațiile naturist-elegiace (18000 de IU), meditațiile agricultural-muzicale (Moldomnulea) se succed rapid, ca mediatoare ale non-sensului și dau o formă de discursivitate ermetică ce funcționează prin mobilitate în tot esoterismul ei.
Nu lipsesc, tot ca „mostre” ale gesticulației greu perceptibile din poezia lui Vlad Moldovan, referințele subtile la proiecte mai vechi („Stai lasă problema expresiei și/ Mai spune odată:/ În viața asta ce ai cunoscut/ O bală/ Când disparsul/ Te-a împresurat/ Ce ai decis?”, Pădu-Gel, vs. „Nu încerca să te blank-uiești/ Să vină orice poate, voiești/ O dospire matinală/ Sub pătura de lichen, seminală.”, ezosun), dar cele mai la îndemână argumente în favoarea unei astfel de metamorfoze vizionare continue din NOS sunt de găsit în textele care duc miza volumului undeva în pragul unei disoluții vegetale: „sunt vecinul înecat în lumină mânioasă/ artist al morții de regulă din ’80/ duc o plasă de pere/ în mine paște paraiso/ dezaproprieri/ sub urme vegetale/ o sumedenie de raze nepovestibile./ renunț și amplific”, Copac intern, vs. „pășind înstrăinat/ în jungla prezentului/ iradiind conștiență/ și trasmutări/ alienaje translucide ale vieții/ încercănat de sample/ în albia foii/ vizualizez/ gloria ploii”, Samplat 34, vs. „Pe favela miriștii/ owing little/ crawing less/ în ultimii ani am fost:/ – păzitor paranoid al liniștii/ am ținut jurnale de afecte/ fascinat de misterul ce mijește în oricare;/ făuritor de pace – nici pe departe;/ terminator al disoluției ce doar în mine zace.”, Amnezic. Prin astfel de reflecții existențiale bine ascunse în spatele fervorii ideatice, incandescența poemelor din NOS, care altfel, cum spuneam, trăiesc în și pentru experiment, cristalizează o filieră minimalistă, distilează poemul eco sub forma unor reverii aproape sobre, mai departe de tehnică și ceva mai aproape de viziune gravă.
