Un diptic vulnerabil, până la urmă

„Dacă poeții ar fi reclame”, așa cum se întreabă la un moment dat Radu Nițescu în ultimul lui volum apărut la Max Blecher, poezia lui ar fi un panou din centrul orașului care glisează într-un ritm alert secvențe difuz-melancolice coming of age. în inima pustiului, la malul Cișmigiului cam asta e, un exercițiu cinematic efervescent, cu o sensibilitate pentru ritmuri și geometrii ale sensului, în care maturitatea și copilăria se întrec reciproc în imagini fugare, dar esențializate.

E un anume magnetism al plachetei ăsteia care face, de fapt, din poemele lui Radu Nițescu un lung și singular (chiar și singuratic/ însingurat) poem al devenirii, se citesc foarte eficient, adică, și ca un mare text neașteptat care se auto-devorează pe măsură ce se scrie: zic neașteptat pentru că autoironic, versatil și extrem de mobil fusese și-n grigo (2012), Dialectica urșilor (2016) și Satao (2020), dar peste toate astea, el vine aici și cu o doză bună de vulnerabilitate mai asumată ca oricând. Suprapuse peste liniile complicate ale orașului (Radu e, prin excelență, un soi de „trubadur” urban, dar nu în sens cosmopolit, ci mai degrabă un observator low-key ale modulațiilor unui București mereu afectiv-dinamic), cu o efervescență a viziunii mereu activă (nu și una a gesticulației, mi se pare că poemele lui bifează mai degrabă un registru lejer-delicat, neostentativ, prin felul în care își gestionează momentele de introspecție) – a se vedea și organizarea lor calendaristică, după denumirile populare ale lunilor anului, care întreține o oarecare linie difuză a poemelor –, textele acoperă un repertoriu ceva mai serios ca până acum.

Pentru cititorul cât de cât familiarizat cu poezia lui Radu Nițescu, poate fi surprinzător cum ajuns la un soi de prag personal, poetul își permite o atitudine mai preocupată, să-i zic așa (mult spus gravă, pentru că e mereu ceva nonșalant, naiv în poezia lui). Sunt multe lucruri care intră sub umbrela asta discursivă, de la oboseala și „monștrii” vieții de adult, voci din cap și dileme care trasează umbre de neliniște, depresia de zi cu zi și lucrurile care împing zilele mai departe, anxietatea corporate, chiar, la un soi de nostalgie a copilăriei care plutește peste tot și care circumscrie, blând, semnificațiile. E foarte reușită strategia discursivă pe care o aplică în tot proiectul ăsta, de la poeme pur biografice, la locuri de experiment care frizează aproape nonsensul, mici tatonări pseudo-tradiționale, în poemele cu rimă și, în general, unele texte aduse până în punctul verbiajului, al aglomerației. Cu multă autoironie, dar și cu un soi de empatie personală, mai ales față de copilul care a fost și față de procesul de acceptare de sine, se consumă toată dinamica asta a poemelor, care implozează la tot pasul în câteva artificii afective de mare efect, pentru ca mai apoi în final să își dezamorseze cu totul intențiile – o căutare a înțelegerii de sine. Din punctul ăsta, textul de început comunică foarte bine cu cel de final, apropo de marele poem pe care îl scrie Radu Nițescu aici și îi evidențiază foarte concret miza: „ți se spune uneori că nu te poți ascunde de tine./ nu e adevărat./ nu e adevărat, cel puțin o vreme,/ nu e adevărat, cel mult un timp// […] corpul secretă substanțe, mintea secretă secrete,// ține ritmul.”, brumărel vs. „uite, eu cred. uneori în prieteni, alteori în prostii,/ câteodată în mine,/ măcar două zile pe săptămână cred că m-am înșelat,/ mai cred în lucruri pe care nu le pot explica, mai cred/ că poeții slabi zgârie norii, poeții buni zgâlțâie asfalții,/ în farmece,/ descântece,/ în a nu ști mereu ce se petrece,/ în a lăsa din când în când un gând să plece – știu/ că n-o să mă crezi, dar să știi că trece.”, outro.

În orice caz, în inima pustiului, la malul Cișmigiului punctează o geografie unică pe harta poeziei contemporane apărută în ultima vreme (pentru care Radu Nițescu a primit deja Premiul pentru Cartea de Poezie a anului 2025 și probabil că nu va fi ultimul pentru volumul ăsta), un colaj muzical al vocilor din cap la mid thirties extrem de autentic, de neratat.

*

Marius Aldea se întoarce la poezie după mai bine de zece ani (de la Sinistra, un volum apărut la aceeași Casă de Editură Max Blecher în 2015), dar judecând după interviul de pe blogul Editurii Art, nici n-a plecat niciodată. Maruth e o plachetă care adună, de fapt, texte scrise de-a lungul mai multor ani, din etape diferite, dar interesant e că nu se citește așa. Chiar cu toată senzația de incomod și trunchiat, care vine din felul în care se poziționează în poemele sale, de multe ori trecând cu multă seninătate dincolo de limitele acceptate ale political-corectness-ului, textele din Maruth își asumă o voce unitară în toată harta asta reflexivă pe alocuri alienantă, dar a mișcărilor radicale întotdeauna, pe care o construiesc.

Sigur că prima impresie e că textele astea n-au neapărat un numitor comun, că mizează mai degrabă pe o strategie a divergenței. Marius Aldea mi se pare că, în general, practică o poezie a poziționării hotărâte, una care nu tolerează nuanțe, genul de poezie care îți place sau nu. Iar Maruth e încă o „bucată” contondentă, care pe unele pagini bruiază sensibilitatea eventual pudibondă a cititorului – vezi poemele Țăran, Nimicuri esențiale, Muta (sunt doar câteva exemple), iar în altele vorbește cu o fragilitate aproape asumată despre un moment decisiv din viața sa, acela în care se pregătește să devină tată (zic aproape, pentru că orice moment de introspecție pură, cât de discret, e aproape de fiecare dată contrabalansat de o predispoziție a poetului pentru reflexul ironic-persiflant). Asta e senzația la o lectură rapidă: că Marius Aldea amestecă, uneori aproape stânjenitor, dar mereu cu multă luciditate, lucruri și situații din registre diferite, din care creează mici momente de alienare personală la limita dintre tandru și vulgar. Nu-i deloc ușor să faci asta și îți trebuie un nivel de flexibilitate discursivă pe care poemele lui îl bifează cu brio.

Asta se vede foarte bine încă de la început, Marius Aldea își deschide placheta prin câteva texte „bolovănoase”, în sensul că își fac intrarea abrupt și fără concesii: „mi-am întâlnit sosia pe terasa de la manasia/ bolborosea ceva futu-l în gură cu vocea lui john turturro/ a zis olá și s-a prezentat la două: eu sunt ignațiu de loyola/ a fumat cu ele hașiș când să mă duc să mă piș/ m-a luat din senin un vertij m-am ținut de o plantă/ și-am simțit că prind rădăcini în lume pentru prima dată”, Sosia. Genul ăsta de mobilitate cu care Marius Aldea se mișcă peste tot trimite, de fapt, spre cheia în care poate fi citită poezia lui mai eficient, mișcările astea de ruptură care produc vibrații în volum de la un capăt la altul, felul programatic în care demontează orice convenție (tematică, discursivă etc.) și sare de la o idee la alta, uneori chiar până în pragul nonsensului, cam astea sunt coordonatele poeziei ăsteia. Mereu alunecoase, mobile, ele prizează jocul și experimentul (mai ales în poemele cu rimă) ca pe o soluție de strategie artistică, în frunte cu Maruth, acest personaj misterios care tronează peste tot și toate (discret, totuși). O iubești sau nu, nu prea-i loc de nuanțe aici, în poezia asta reacționară (nu în sens ideologic), abrazivă.

Lui Marius Aldea îi iese o mitologie personală inconfundabilă, rural-urbană (se mișcă bine peste tot și demitizează cu aceeași observație spumoasă ambele spații), alertă, predispusă mereu la bășcălie, dar cu firave, însă notabile, momente de decantare duioasă, iar finalul din Scările cântecul râsul e, din punctul ăsta de vedere, un exemplu excelent pentru schizofrenia asta de care „suferă” poemele lui Marius Aldea și o dovadă concretă că poate fi, când își permite, înduioșător de-a dreptul: „urc aceste scări pentru tine/ băiatul meu/ cândva zeii îmi vor răsplăti efortul/ urc la etajul 7 cu bicicleta în spate/ urc încărcat de cumpărături/ urc cu genunchii făcuți praf/ muntele ăsta// […] acum ești cât un avocado/ în burta mamei tale/ care îți cântă și te mângâie/ și spune glume pentru tine// aud pe casa scării cântecul ei frumos/ aud râsul ei la propriile glume/ transpir și urc la acel râs/ pentru că acolo este dragostea/ și acolo este totul”, Scările cântecul râsul.