Cine nu ar deschide pe negândite un cadou frumos ambalat și pe care scrie, la expeditor, Université Paris XIII? Mai cu seamă când toate celelalte cadouri de sub bradul electoral au hârtia deja serios zdrențuită, lăsând să se vadă nume precum Crin Antonescu, individ ce tratează politica drept un hobby de lux între două perioade de retragere monahală în cafenelele belgiene, ori George Simion, politician ce pare construit integral din adrenalină, scandal și livestreamuri. Așa l-am ales, mai bine de jumătate dintre noi, pe Nicușor Dan, cu bucuria evlavioasă că am dat o lovitură nu doar mișcării suveraniste, ci și modului iohannic de a face politică la Cotroceni.
Dacă România ar fi avut nevoie de un administrator de arhivă într-un oraș abandonat, probabil că am fi ales impecabil. Pentru un astfel de post, Nicușor Dan ar fi omul perfect: liniștit, tehnic, atent la proceduri și aproape alergic la conflict. Numai că funcția de președinte nu e despre a ține praful departe de dosare. E despre asumare, decizie și capacitatea de a intra în luptă atunci când contextul o cere. Însă actualul președinte pare construit psihologic pentru a evita confruntarea până în punctul în care neutralitatea devine complicitate pasivă. Are reflexul birocratului care calculează infinit costurile politice înainte să spună ceva clar. În loc să inspire autoritate, transmite permanent senzația de om care cere voie să existe în propria funcție. Această obsesie pentru „echilibru” și „neutralitate” a devenit rapid un paravan convenabil pentru lipsa de curaj politic. În teorie, neutralitatea sună elegant. În practică, la Nicușor Dan, ea seamănă mai degrabă cu o formă sofisticată de evitare a responsabilității. Când toată lumea așteaptă o poziție fermă, el oferă o formulare tehnocrată, rece, fără sânge, fără miză și fără consecințe.
Relația sa cu PSD spune aproape tot despre această filosofie politică bazată pe supraviețuirea prudentă. În loc să fie un contrapunct real la reflexele vechiului sistem politic, Nicușor Dan pare preocupat înainte de toate să nu irite PSD. Tocmai de aceea varianta sprijinirii lui Sorin Grindeanu pare mult mai confortabilă pentru Nicușor Dan. Grindeanu are profilul perfect al politicianului elastic: suficient de prezent încât să ocupe funcția, dar suficient de moale încât să nu eclipseze pe nimeni. Nu domină scena, nu inspiră forță, nu creează senzația că ar putea deveni centrul real al puterii. Plus că apropierea de Grindeanu transmite și un mesaj clar: marile structuri de putere nu au de ce să se simtă amenințate. Pentru un lider nesigur pe propria autoritate, precum Nicușor Dan, un astfel de partener e ideal. Nu ridică standardul, nu creează comparații incomode și nu produce anxietatea că altcineva ar putea părea mai prezidențiabil decât însuși președintele. Mai grav este că această prudență excesivă produce impresia unui lider care nu conduce cu adevărat nimic. El reacționează, gestionează, temperează, explică. Dar rareori domină scena sau schimbă jocul. Pare permanent în defensivă, ca și cum ar încerca să treacă spre un al doilea mandat fără scandaluri mari și fără confruntări decisive. Un președinte al echilibrelor fragile. Nicușor Dan nu este genul de politician care vrea să schimbe radical sistemul. Pare mai degrabă genul care vrea să fie acceptat de el. Să nu deranjeze prea tare. Să fie tolerat de toată lumea. Și poate că exact asta îi irită pe mulți: sentimentul că, în momentele în care ar fi nevoie de un lider care să riște ceva, România are de fapt un președinte care confundă permanent precauția cu virtuțile de stat.
Așa a ajuns să prefere pierderea respectului propriului electorat decât să nască un disconfort real în tabăra celor care controlează încă mecanismele grele ale statului.
Iar aici apare inevitabil comparația: dezicerea de Bolojan prin această așa-zisă neutralitate a fost percepută de mulți drept încă o demonstrație de oportunism defensiv. În loc să se asocieze clar cu un model de administrație energică și reformatoare, a ales terenul călduț al ambiguității convenabile, al anxietății politice ridicată la rang de strategie. E aproape hilar felul în care Nicușor Dan încearcă să pară deasupra conflictului. În realitate, politică fără conflict nu există. Orice reformă serioasă înseamnă să lovești interese, să-ți creezi adversari, să îți asumi costuri. Numai Nicușor Dan crede (sau se preface) că poți conduce România ca pe un grup de lucru academic în care toată lumea își spune calm părerea și pleacă mulțumită acasă. La căderea guvernului nu i-a rostit numele lui Bolojan, nu i-a dat măcar un telefon după. Nici vorbă. Pur și simplu a răsuflat ușurat. A uitat total de momentele preelectorale în care se chinuia să fie percepuți ca un tandem. I s-a mai tăiat respirația, e drept, când a aflat că nici PNL, nici USR, nu vor mai negocia cu PSD pentru un nou guvern. Iar stafia lui Ilie Bolojan îl bântuie și mai tare de atunci. Dar ne-a promis un guvern într-un „termen rezonabil”. Dar la actualul președinte termenul rezonabil e mai lung decât vindecarea de cancer. Să ne amintim cât i-a luat până să își numească propriii consilieri, sau cum, rezonabili și noi, așteptăm încă numirile de la SRI și SIE.
E drept, nici Ilie Bolojan nu este genul de politician pe care îți vine să-l iei în brațe când îl întâlnești. Bănui că e greu de suportat și e și mai greu să te adaptezi la ritmul și încăpățânările lui, mai ales atunci când sunt încăpățânări bune. Nici nu mai știi, la ritmul lui de lucru, dacă e vorba de o disciplină de fier sau de brutalitate administrativă. Are reflexul omului care intră într-o instituție și începe imediat să reorganizeze, să forțeze rezultate fără prea multă răbdare pentru sensibilități sau orgolii. Duritatea lui vine tocmai din obsesia pentru eficiență. Nu pare interesat să fie iubit. În jurul lui plutește constant senzația că toleranța pentru incompetență este aproape zero. De aici și imaginea de politician rece, rigid și extrem de greu de întors dintr-o decizie odată ce și-a fixat direcția. Dar tocmai această încăpățânare aproape nemiloasă i-a construit reputația de om care produce rezultate într-o țară în care mulți politicieni excelează doar la explicații și scuze.
Și-atunci, cum să se simtă bine Nicușor Dan într-o asemenea alianță? Cum să susțină un om cu acest profil politic? Cum să-și protejeze slăbiciunea frumos ambalată pe care scrie Université Paris XIII? Ilie Bolojan l-a iritat exact acolo unde doare cel mai tare un politician: în zona autorității și a relevanței. Bolojan a început să transmită imaginea omului care decide, care conduce și care produce efecte concrete. Adică exact genul de comportament care îl face pe Nicușor Dan să pară și mai ezitant, și mai pierdut în propriile analize interminabile. Într-un fel, comparația l-a învins înainte să existe o confruntare directă.
Pentru că liderii slabi rareori se tem de adversari. Se tem mai ales de aliații care arată un profil de lider mult mai clar conturat decât al lor.
