În Partidul Național Liberal se desfășoară în aceste luni un spectacol care, privit de aproape, seamănă cu o banală râcă de partid, dar care, privit de la distanță, capătă consistența unei rupturi: partidul pare – teoretic – unit, responsabil, angajat într-o guvernare dificilă, realitatea este însă mai puțin elegantă – se conturează tot mai clar două PNL-uri. Prima tabără este compusă din lideri actuali, dar și din figuri ale vechii gărzi liberale, oameni care au redescoperit brusc virtuțile criticii interne odată cu instalarea lui Ilie Bolojan în fruntea partidului. Această tabără are un discurs surprinzător de apropiat de cel al PSD. Criticile sunt similare ca vocabular și aproape identice ca direcție: rigiditate, lipsă de dialog, reforme prea dure, incapacitatea de a înțelege realitatea politică. PSD a formulat aceste reproșuri fără ambiguități. Este interesant că exact aceleași formule apar, uneori textual, și în interiorul PNL. Ceea ce, pentru cine încearcă să priceapă, produce o impresie curioasă: aceea că linia de demarcație dintre criticii lui Bolojan din PNL și criticii lui Bolojan din PSD devine tot mai greu de identificat.
Venirea lui Ilie Bolojan în fruntea PNL a schimbat echilibrele interne ale partidului mai brutal decât au anticipat mulți dintre liderii lui. Reorganizarea conducerii, marginalizarea unor centre vechi de putere și impunerea unei discipline mai dure au produs inevitabil resentimente. Așa s-a format nucleul criticilor interni: un amestec de lideri activi, politicieni marginalizați și reprezentanți ai vechii gărzi care nu au acceptat niciodată pe deplin schimbarea de stil. Dacă prima tabără este vocală, cea de-a doua se remarcă printr-un fenomen mult mai rar în politică: discreția. Există în PNL lideri care îl susțin pe Ilie Bolojan. Dar intervențiile lor publice sunt rare, prudente și aproape niciodată polemice. Este o susținere cu jumătate de gură și urmată, de obicei, de o retragere rapidă în tăcere. În politică tăcerea nu este niciodată neutră. Tăcerea este, de regulă, o formă de prudență. O variantă a fricii.
Ilie Bolojan pare să înțeleagă foarte bine această situație. Într-o declarație recentă, premierul recunoștea indirect costul politic al reformelor: „Da, eu aduc veștile proaste. Dar ce să fac? Nu avem altă soluție”, spunea premierul într-un interviu acordat HotNews. Această frază conține poate cea mai clară descriere a poziției sale actuale. Reformele administrative și fiscale pe care le susține sunt nepopulare. Ele produc costuri politice imediate și beneficii îndepărtate. În astfel de situații, instinctul de conservare al unui partid devine foarte puternic. Partidele preferă stabilitatea prezentului unui viitor incert.
Miturile politice funcționează prin simplificare. Realitatea complexă a unei situații este redusă la o poveste ușor de repetat. În cazul PNL, povestea care începe să circule este simplă: Bolojan ar fi un lider eficient, dar prea rigid; un administrator bun, dar un politician dificil; un reformator util, dar incomod. Este o formulă elegantă pentru o concluzie mult mai banală: reformele deranjează. Iar reformatorii devin, inevitabil, ținte.
Dacă presiunea politică ar duce la schimbarea lui Ilie Bolojan – nu doar din funcția de prim-ministru, ci și din cea de președinte al PNL –, efectele ar depăși cu mult destinul unui singur lider. În primul rând, ar însemna victoria definitivă a taberei care preferă acomodarea cu PSD în locul confruntării politice cu acesta. În al doilea rând, ar transmite un semnal foarte clar în interiorul partidului: tentativa de disciplinare administrativă și financiară a PNL a fost un simplu experiment cu final previzibil. Și, poate cel mai important, ar consolida o regulă veche a politicii românești: reformele sunt acceptate doar până când încep să schimbe cu adevărat lucrurile. Din acel moment devin incomode.
Descifrată cu un ochi ironic, situația PNL are o logică aproape hilară: un partid care a intrat la guvernare promițând reformă ajunge să se certe, în interior, pe tema reformelor. Premierul este atacat simultan de adversari și de colegii săi. Altfel spus, miturile funcționează numai atunci când realitatea nu vorbește prea tare. Iar în PNL, realitatea începe să ridice vocea. Deocamdată există, încă, un singur partid. Dar tot mai mulți par să locuiască deja în două.
