În 30 decembrie 1989, Gabriel Liiceanu le-a cerut lichelelor un răgaz de rușine. Judecând după urmări, solicitarea le-a depășit posibilitățile. Oamenii aveau treabă: trebuiau să treacă dintr-un regim în altul fără să-și piardă locurile din față, să schimbe vocabularul păstrându-și privilegiile și să transforme uitarea celorlalți într-o nouă formă de autoritate.
„Fiți o vreme stingheri.” Liiceanu îi îndemna pe autorii omagiilor pentru Ceaușescu să lase microfonul, să nu mai folosească vorbele pe care le compromiseseră și să meargă la un părinte căruia îi murise copilul în acel decembrie ca să-i ceară iertare. La finalul textului îi aștepta totuși un pasaj pe care memoria publică a textului o pierde adesea: „Iar dacă veți da curs acestei chemări, veți înceta să fiți lichele și veți primi recunoștința noastră. Vă vom iubi.” Sub asprimea Apelului către lichele se afla, așadar, o neașteptată disponibilitate – disponibilitatea de a-i reprimi printre oameni. Destinatarii trebuiau doar să facă un mic efort: să nu mai fie ceea ce fuseseră.
Volumul Strigoii noștri poate fi citit ca istoria unei invitații căreia aproape nimeni nu i-a dat curs. Cei chemați să se retragă au deprins arta revenirii, iar lor li s-au alăturat, lichelizându-se, alții mai tineri, fără inconvenientul unei biografii comuniste. Pagini scrise la distanță de ani descriu același mecanism: oamenii compromiși reapar, prestigiul le este refăcut, instituțiile îi protejează, iar memoria publică este îndemnată să le admire prezentul fără să le cerceteze trecutul. Tocmai de aceea suntem încă o țară bântuită. Fiindcă nu ne-am despărțit de răul vechi, deoarece instituțiile ocrotesc formele noi ale răului iar repetiția neadevărurilor sfârșește prin a le integra într-o șubredă normalitate.
Strigoiul lui Liiceanu se descurcă admirabil la lumina zilei. Este invitat în studiouri de radio și televiziune și consultat asupra mersului țării. Conduce ministere și trasează destine. În deschiderea cărții, autorul adună sub această denumire întorșii în viața publică după o condamnare, plagiatorii care își continuă cariera ori oamenii pe care compromiterea nu îi oprește să administreze încrederea celorlalți. Cei compromiși își recapătă autoritatea nu pentru că și-au lămurit trecutul, ci pentru că majoritatea am obosit să ni-l mai amintim.
Textul „Strigoii” pornește de la moartea lui Iulian Vlad, ultimul șef al Securității comuniste și de la cercetările lui Mădălin Hodor asupra activității Securității în zilele Revoluției. Liiceanu pune față în față documentele cercetate de istoricul de la CNSAS și omagiile aduse fostului șef al instituției. Îl revoltă disproporția dintre atenția acordată elogiului și tăcerea din jurul dezvăluirilor. Un public care aude mereu povestea „patriotului” și aproape deloc povestea asasinului va sfârși prin a păstra în minte doar prima versiune.
De aici și precizia de bisturiu a titlului. Morții revin prin felul în care viii le machiază amintirea. În „Două centenare”, sărbătorirea lui Constantin Bălăceanu-Stolnici în Aula Academiei Române este așezată lângă destinul și importanța acordată de autorități Monicăi Lovinescu. Aceiași o sută de ani, dar o măsură cu totul diferită a onorurilor. Liiceanu readuce în cadru trecutul de informator al celui celebrat și prețul plătit de cei care au vorbit împotriva dictaturii. Din clipa aceea, ceremonia de la Academie nu mai poate fi privită inocent. Omagiul selectează: scoate în lumină merite necrozate și îi roagă pe cei cu amintiri incomode să nu tulbure festivitatea. Memoria ne ajută să știm pe cine aplaudăm.
În Dragul meu turnător, filosoful coboară și mai adânc, în zona în care supravegherea nu mai venea din partea unui necunoscut, ci din intimitatea încrederii înșelate. Prietenia, conversația, apropierea deveneau materie pentru dosarul de urmărire. O viață era trăită de două ori: o dată de cel urmărit și încă o dată, în secret, de cel care o preda Securității. Uneori, ce-i drept, informatorul avea și calități. Desigur că avea. Tocmai aceste „plusuri” îl făcuseră credibil în fața celui vizat și îi ușuraseră munca.
Între 1989 și 2026 catharticului apel la memorie la care a îndemnat Gabriel Liiceanu i s-a contrapus constant un discurs dacă nu al anulării, măcar al suspendării memoriei. Obiecția vine, de regulă, cu un aer de superioritate: nu putem rămâne prizonierii trecutului. În „Procesul lui Ceaușescu”, din Apel către lichele, Liiceanu răspundea încă de pe atunci acestei grabe de a merge înainte. Nu, dictatorul nu epuizase sistemul: în urma lui rămâneau reflexele, complicitățile și beneficiarii. Persistau, cum avea să scrie mai târziu, „fantomele nejudecate și reînviate ale trecutului nostru”. Mai există un mod de a închide discuția despre importanța memoriei împotriva căruia gânditorul se revoltă: distribuirea egală a vinei. În „Despre vină” (tot din Apel către lichele), polemizând cu o intervenție a lui Andrei Pleșu, Liiceanu deosebea tăcerea celui speriat de zelul celui care profita de represiune. Nu toate cedările au aceeași greutate, după cum nu toți cei prinși într-o epocă au făcut aceleași lucruri. Formula „toți am fost vinovați” sfârșește prin a-i exonera tocmai pe cei care au cel mai mult de explicat.
Transferul dinspre deprinderile unui trecut de care societatea românească nu se poate dezbăra și contemporaneitate e de tot vizibil într-unul dintre cele mai neliniștitoare paliere de discuție: cel universitar. Intrăm în Universitate ca să ne dumirim, și tocmai de aceea confuzia produsă sub autoritate academică are un efect aparte. Serialul „Draci peste tot” urmărește felul în care titlul academic se desprinde de munca necesară pentru a-l merita. În „Dansul rectorului”, distanța dintre promisiunea de a lua anumite măsuri și punerea lor în practică îl preocupă mai mult decât retorica indignării: timpul viitor al oricărui verb devine un adăpost comod pentru inacțiunea prezentă. Cazurile abordate nu rezumă, se-nțelege, întregul învățământ, dar îl ating pe orice student care lucrează „pe bune”, arătându-i cât de puțin prețuiește instituția de învățământ propria exigență. Diploma de studii ar trebui să ateste un drum parcurs; în lumea descrisă aici poți fi scutit de drum și ți se poate oferi direct sosirea, împreună cu fotografia oficială și felicitările de rigoare.
Pentru cel care a respirat atmosfera Jurnalului de la Păltiniș, asemenea titluri acordate fără acoperire au un oarece deosebit de trist. Acolo, întâlnirea cu un mentor, cu un magister, te obliga să afli cât nu știi și să te apuci de lucru. (Și în Despre seducție păstrează aceeași miză a formării: cineva te scoate din existența trăită după regula tuturor și îți arată o viață pe cont propriu.) Însă azi impostura compromite chiar încrederea într-o asemenea posibilitate. La ce bun anii de studiu dacă, în cele din urmă, nu-l mai deosebești pe cel care a învățat de cel care „s-a aranjat”?
Frauda cere un vocabular convenabil. „«România educată?» sau «România furată?»” și „Toleranță zero” sunt texte despre promisiuni ajunse să lucreze împotriva propriului înțeles. Liiceanu se întoarce, în 2021, către președintele de atunci al țării în care investise speranță și îi cere socoteală pentru protejarea imposturii. Cuvinte precum integritate și merit nu dispar din comunicate; dimpotrivă, apar atât de des, încât cetățeanului îi revine efortul suplimentar de a afla ce mai înseamnă. Acesta este unul dintre costurile minciunii publice: ne obligă să verificăm până și cuvintele în care ar trebui să ne putem încrede.
Dar de ce ar avea un filozof obligația de a lua atitudine în fața abuzurilor de orice fel? Răspunderea față de ceilalți apare explicit deja într-un interviu din 1991, inclus în Apel către lichele. Cel care vorbește public, spunea Liiceanu, ajunge uneori să exprime speranța altora și primește astfel un mandat pe care trebuie să-l onoreze. Întrebarea lui este directă: „Dacă ceilalți, în număr semnificativ, își pun o speranță în tine, ai oare dreptul să le-o refuzi sau să le-o dezminți?” E aici și una dintre explicațiile perseverenței din Strigoii noștri: autorul se simte dator și față de cei care așteaptă să formuleze limpede cineva nedreptățile pe care ei le trăiesc.
Numai că scriitorul nu primește, odată cu această misiune, un certificat de inocență. În dialogul cu Dan-Liviu Boeriu (dialogurile la care mă refer sunt strânse în A doua viață a cărților mele), Liiceanu insistă asupra răspunderii celor care lucrează cu idei: intelectualii sunt la originea construcțiilor care au mutilat vieți. Observația continuă distincția dintre „cărți-venin” și „cărți-antiviperin” din O idee care ne-a sucit mințile. Cultura nu garantează bunătatea celui cultivat. O idee frumos articulată poate pune la dispoziția cruzimii justificarea de care avea nevoie. Cel care scrie trebuie să se întrebe ce anume autorizează propriile cuvinte, în cine lovesc și pe cine ajută să nu mai răspundă pentru ceea ce face.
Paginile despre Alexandra Furnea schimbă cadența volumului. Liiceanu citește Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars cu sentimentul că experiența relatată îi modifică înțelegerea cuvintelor viață și moarte. Supraviețuitoarea de la Colectiv exprimă ceea ce formula unei știri nu poate cuprinde. Pentru cei mai mulți, evenimentul a trecut. Pentru ea, urmările lui continuă în fiecare zi. A asculta presupune să acceptăm această nepotrivire dintre calendarul nostru și timpul celui rănit. În revenirea din 2025, „Din nou despre Alexandra Furnea și trecutul nejudecat”, în centrul discuției se află de această dată „trădarea instituțională”. Instituțiile de la care victima așteaptă ajutor își apără propriile imagini, iar cel vulnerabil rămâne singur tocmai când crezuse că va fi protejat. Sintagma, preluată de la Alexandra Furnea, clarifică în retrospectivă și alte pagini ale cărții. O universitate care acoperă impostura îi trădează pe cei care au încredere în ea. Un stat care își ascunde abuzurile prelungește neputința victimelor. Între situații există diferențe pe care nu le putem șterge, dar legătura ne ajută să vedem cum prestigiul instituției poate fi invocat pentru a justifica abandonarea oamenilor în slujba cărora ea ar trebui să funcționeze.
În În singurătatea minții mele, întâlnirea cu vocea Alexandrei Furnea la televizor este precedată de o scenă măruntă, dar revelatoare pentru cititorul publicisticii lui Liiceanu. La un magazin, cineva îl întreabă pe filozof dacă vom fi împinși în război. Liiceanu îl liniștește, apoi își dă seama cât de puțin știe și își acoperă nesiguranța cu o considerație despre imprevizibilul viitorului. „Ies din magazin detestându-mă”, notează. Prestigiul îl distribuise în rolul înțeleptului, iar el acceptase pentru câteva clipe să-l joace. După această însemnare vine vocea supraviețuitoarei și recunoașterea unei lecții de etică primite de la ea. Există o rudă discretă a scenei în Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Abia sosit în România, Mario Vargas Llosa este întrebat ce s-a schimbat în România de la ultima lui vizită. Răspunsul lui rămâne impecabil: nu poate spune, fiindcă se află încă la aeroport. O asemenea rezervă ar merita păstrată lângă orice invitație de a ne pronunța. În paginile despre Furnea, Liiceanu recunoaște insuficiența propriei experiențe, iar vocea lui câștigă și mai multă încredere tocmai din clipa în care încetează să ocupe întreaga scenă.
Prefața la Strigoii noștri conține o replică a lui Alexandru Dragomir care împiedică încheierea în dezgust a cărții: „Dar e și țara mea, nu doar a lor!” Insistența asupra acestui „și” merită remarcată. Puterea se poate afla, pentru o vreme, în mâinile unor oameni pe care îi disprețuiești. România e însă spațiul spiritual în care te-ai format, ai iubit și ai muncit. Ceea ce ai pus din tine în el nu poate fi confiscat politic, administrativ ori sentimental prin ocuparea unei funcții. Plecând de la Dragomir, Liiceanu găsește o justificare a întregii sale încăpățânări civice. Aici ar trebui amintite și textele din Declarație de iubire. Țara nu se rezumă la cercul prietenilor, dar învățăm, iubind câțiva oameni, să ne pese de ceva ce ne depășește și pe noi, dar trece și dincolo de acest cerc fără de care „ne-am pierde, ne-am rătăci pur și simplu în viață”. Ajunge acolo unde întâlnim, cu vorba lui Liiceanu, „temeiul”. Patriotismul – iubirea de țară – care reies din Strigoii noștri (pentru că putem vorbi despre patriotism în textele, atitudinile și încrâncenările lui Gabriel Liiceanu) începe cu asemenea atașamente, continuând să se exprime în toate declarațiile publice din 1989 încoace. Așa că e normal să ajungă și la întrebarea: ce ar însemna, totuși, să trăim ceva mai bine? Portretul lui Ilie Bolojan, din „Oare poate fi clonat Bolojan?” (septembrie 2025), răspunde printr-o speranță administrativă. După importanța cifrelor și a bunei guvernări, Liiceanu caută omul din spatele lor. Admirația este declarată, puținătatea întâlnirilor personale, de asemenea. Tocmai de aceea textul merită citit ca o investiție de încredere făcută într-un anumit moment, cu riscurile ei, nicidecum ca o garanție perpetuă.
Din majoritatea textelor reiese dorința filosofului ca viața publică să nu îi (să nu ne) consume întreaga viață privată. Fie-vă milă de noi și alte texte civile dă glas tocmai oboselii de a fi mobilizat fără încetare. În România. O iubire din care se poate muri, Liiceanu explică de ce, orice meserie am avea, aceasta nu ne scutește de rolul de cetățean. Puterea este delegată, într-adevăr, dar tocmai de aceea ea trebuie supravegheată. Revine asupra acestei obligații într-un interviu acordat Melaniei Cincea în ianuarie 2025. A cere explicații pentru folosirea banilor și a mandatului unui politician nu este o extravaganță intelectuală ci face parte din întreținerea libertății de care vrem, pe bună dreptate, să ne bucurăm.
Filosoful nu propune soluții definitive, nu promite vindecarea totală a societății sau a individului. Gândesc, citind această însumare de texte, la Despre limită, la libertatea exercitată în condiții pe care nu le-am ales, și la Tragicul, la raportul dintre conștiință și limitele ei. Fără să facem din aceste apropieri explicația întregii atitudini civice, rămâne o legătură de reținut: nu stăpânim rezultatul, dar putem face lucrul care merită făcut. Putem cere adevărul despre o crimă chiar dacă știm că nu vom reuși să-l impunem. E rostul cultural și civic pe care îl dă autorul volumului Strigoii noștri.
„Poți, de fapt, să nu fii contemporan?”, întreabă Liiceanu în „Vorbe-n vânt”. Dacă ți-ai recâștigat libertatea de exprimare, nu devine o obligație să gândești cu glas tare? Răspunderea scrisului civic include, pentru el, refuzul tăcerii devenite alegere. O intervenție fără rezultat imediat nu este neapărat inutilă. Poate i-a dat altcuiva curajul să se revolte. Poate a împiedicat o minciună să rămână singura versiune disponibilă.
Dincolo de strigoii societății noastre, Gabriel Liiceanu mizează pe „despotmolitorii tăcuți”. Sunt cei care pun umărul fără să facă din gest o ceremonie a propriei importanțe. Liiceanu crede că țara e plină de ei. Titlul volumului ne pregătește să-i căutăm pe strigoi; lectura ne lasă și obligația de a-i vedea pe oamenii care lucrează, care spun adevărul când le-ar fi mai comod să tacă și care nu-și abandonează semenii. De ei depinde ca speranța din Apel către lichele să nu se închidă definitiv.
Liiceanu a trecut mereu din spațiul deschis al ideilor în încăperea sufocantă a vieții publice. Libertatea câștigată în 1989 nu i-a îngăduit să considere tăcerea o alegere personală. Filozofia cere răgaz, însă cetatea a avut proasta deprindere de a nu i-l oferi. Din această nepotrivire s-a născut, din fericire, o bună parte a scrisului său.
Dictatura și lunga ei posteritate i-au dat destule prilejuri să învețe resemnarea, iar atacurile nedrepte împotriva lui ar fi putut face retragerea ispititoare. A rămas însă un om care se lasă și azi tulburat de lucruri pe care alții au ajuns să le suporte. Și-a expus public speranțele, de multe ori dezmințite, fără să ajungă la concluzia comodă că, societatea dezamăgindu-l, nu mai are nimic de apărat. În Strigoii noștri, omul ideilor și protestatarul converg spre aceeași disciplină spirituală: cine a cunoscut libertatea gândirii nu acceptă să trăiască tăcut într-o lume în care minciuna dictează regulile. De aceea, statornicia în filozofie nu încheie niciodată socoteala cu viața publică. Din bibliotecă se vede uneori mai departe decât până la ușă. Altfel spus, răul poate deține puterea, dar nu trebuie să dobândească, odată cu aceasta, și fireștenia.
