Humanitas

/

Însemnări pe marginea Carnetului unui afurisit

Emil Cioran, Carnetul unui afurisit, Stabilirea textului, prefaţă, note şi variante de Constantin Zaharia, Editura Humanitas, 2021

Articolul dedicat lui Cioran pe Wikipedia este în mare suferinţă. Las la o parte afirmaţiile complet gratuite, nesusţinute prin citarea obligatorie a surselor (cum ar fi cele despre implicarea lui Cioran în mişcarea legionară, un capitol sensibil al biografiei sale), cu toate că modul neprofesionist de redactare aduce un imens deserviciu celui mai mare eseist al nostru. Altceva mi-a reţinut atenţia: lista scrierilor româneşti ale lui Cioran nu este adusă la zi, ea oprindu-se la Îndreptar pătimaş, lăsând să se creadă că ar fi ultima sa carte scrisă în limba română. Ceea ce este, desigur, complet fals.

Ca în atâtea alte dăţi, avem de-a face cu o treabă neterminată, ieşită parcă din acel „neant valah” pe care Cioran îl tot invocă cu mult patos. Articolul pare să fi fost abandonat de-a binelea, căci, deşi a trecut un deceniu de la apariţia ineditelor Despre Franţa, Îndreptar pătimaş II şi Razne, nimeni dintre cei care s-au ocupat de el n-a catadicsit să-l actualizeze.

Între timp, pe lângă cele trei inedite menţionate anterior, anul acesta a mai apărut una. Despre existenţa Carnetului unui afurisit, ultimul dintre manuscrisele cioraniene îngropate în arhive, nepublicate încă, ştiau doar câţiva cercetători care au studiat manuscrisele donate de Simone Boué Bibliotecii Literare Jacques Doucet, după moartea lui Cioran. Misterul acestui manuscris este sporit de faptul că nu purta vreun titlu, el fiind pus de editori. Observăm cu acest prilej că, treptat, opera sa postumă tinde s-o egaleze în volum pe cea antumă, iar numărul cărţilor scrise în româneşte pe al celor în franceză. Merită de aceea să ne oprim puţin pentru a arunca o privire asupra ultimelor cărţi ale lui Cioran în limba română, despre a căror existenţă multă vreme nu s-a ştiut nimic.

Scrise în perioada 1941-1946, ele se constituie într-un corpus de texte având o întindere semnificativă (aproximativ 700 de pagini), stând mărturie pentru activitatea destul de susţinută a lui Cioran la Paris, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi imediat după încheierea acestuia. Dintre ele, doar prima parte a Îndreptarului pătimaş a văzut lumina tiparului în anii ’90, înainte de moartea autorului. De aceea s-a crezut multă vreme că aceasta este ultima carte scrisă de Cioran în româneşte, despre existenţa manuscriselor aflate în fondul Doucet având ştiinţă doar câţiva specialişti. Apoi, din senin, au început să apară ineditele: întâi Despre Franţa şi Îndreptar pătimaş II (2011), apoi Razne (2012), iar acum, la mare distanţă în timp, Carnetul unui afurisit.

Despre ordinea în care au fost scrise ştim destul de puţin. Despre Franţa e din anul 1941, manuscrisul fiind datat ca atare. Îndreptar pătimaş II aparţine perioadei 1941-1944, fiind a doua parte a cărţii apărute la Humanitas în 1991. Datarea exactă a celorlalte inedite, Razne şi Carnetul unui afurisit, este dificilă, dacă nu chiar imposibilă: au fost probabil scrise în perioada 1944-1946, în nici un caz mai târziu, cunoscut fiind faptul că în 1946 Cioran a luat decizia să treacă la limba franceză, în cursul acestui an fiind scrisă prima variantă a Tratatului de descompunere[1]. Dacă datarea Raznelor a fost posibilă, cu o oarecare aproximație, în preajma anului 1945 (Constantin Zaharia crede că a fost scrisă în a doua jumătate a anului 1945 – începutul anului 1946), în privința Carnetului unui afurisit nu avem niciun indiciu. Nicolas Cavaillès a avansat în prefaţa ediţiei franceze ipoteza că ar fi fost scrise în preajma anului 1944, bazându-se strict pe o analiză stilistică; din punctul său de vedere, aceste texte par anterioare Raznelor – lucru destul de probabil. Pe de altă parte, Constantin Zaharia, editorul manuscrisului original românesc, e de părere că e vorba de ultima scriere în română a lui Cioran, în ordine cronologică, faptul că el nu i-a mai dat un titlu părându-i-se un argument puternic în acest sens. Oricum ar sta lucrurile, dacă nu punem la socoteală Caietele, avem de-a face cu scrierea sa de cea mai mare întindere, manuscrisul având aproape 300 de pagini.

De ce nu a vorbit Cioran niciodată despre aceste manuscrise? O întrebare fără răspuns. Şi e posibil chiar să fi fost mai multe texte, căci într-o scrisoare de la începutul anului 1947 către Petru Comarnescu, în care evocă momentul luării deciziei de a nu mai scrie în limba română, Cioran relatează că, într-o clipă de exasperare, a aruncat în canal (!) o parte a manuscriselor sale[2]. Cert e că textele sale româneşti au zăcut în uitare decenii întregi, până după moartea autorului lor, când Simone Boué le-a predat bibliotecii Doucet din Paris, unde au fost păstrate alături de manuscrisele altor mari scriitori francezi, ca Guillaume Apollinaire, André Breton, André Gide, Stéphane Mallarmé, André Malraux sau François Mauriac, dar şi cele ale compatrioţilor săi Benjamin Fondane (Fundoianu) şi Gherasim Luca.

Ineditele româneşti ale lui Cioran au avut o soartă oarecum ciudată, apariţia lor fiind împărţită între Franţa (Gallimard, L’Herne) şi România (Humanitas). Prima apărută a fost Despre Franţa, întâi în traducere franceză, la Editura L’Herne, în 2009, sub titlul De la France. În 2011 a apărut şi originalul românesc, la Humanitas, simultan cu a doua parte a Îndreptarului pătimaş (tradusă în acelaşi an în franceză de Gina Puica şi Vincent Piednoir, la Editura L’Herne, după ce, în 1993, apăruse prima parte, sub titlul Bréviaire des vaincus, în traducerea lui Alain Paruit). Apoi, deşi erau probleme cu copyright-ul, în 2012 a ieşit Razne, o premieră românească, cartea fiind tradusă apoi în italiană de Horia Corneliu Cicortaş, sub titlul Divagazioni (Lindau, 2016), iar în franceză, de Nicolas Cavaillès, cu titlul Divagations (Gallimard), de-abia în 2019[3]. În acelaşi an şi tot în traducerea lui Cavaillès, a apărut Fenêtres sur le Rien („Ferestre spre nimic”), titlu care la Humanitas a devenit Carnetul unui afurisit.

CONSTANTIN ZAHARIA

Avem la dispoziţie, aşadar, la mai bine de un sfert de secol de la moartea lui Cioran, întreaga sa operă eseistică. Această întregire, care s-a lăsat mult timp aşteptată, o datorăm lui Constantin Zaharia, un expert în Cioran care trăieşte la Paris, având la activ studii aprofundate la EHESS, sub conducerea lui Gérard Genette, şi un doctorat în Cioran. Din interviurile pe care le-a dat cu prilejul apariţiei Carnetului unui afurisit, aflăm că a primit acces, între anii 2005-2007, la manuscrisele lui Cioran păstrate în arhivele Bibliotecii literare Jacques Doucet şi a copiat de mână toate ineditele româneşti pe care le-a găsit, inclusiv variantele textelor – note, ştersături şi comentarii ale autorului. În cazul Carnetului…, Zaharia afirmă că a transcris aproape 1200 de note, din care în ediţia Humanitas a păstrat cam jumătate[4]. O muncă de chinez bătrân, manuscrisele lui Cioran fiind destul de dificil de descifrat, purtând urmele deselor sale răzgândiri. Sunt convins că în cursul acestui laborios proces de transcriere, care a însemnat practic refacerea întregului proces de creaţie prin care au trecut cele patru texte, Constantin Zaharia a ajuns, în mod aproape borgesian (vezi Pierre Menard, autorul lui Don Quijote), la o înţelegere din interior a universului cioranian, lucru dovedit nu doar de numeroasele articole publicate de către el de-a lungul vremii prin diverse publicaţii din ţară şi din Franţa (să notăm aici prezenţa sa în prestigioasele Critique şi Magazine Littéraire), dar şi de prefeţele savant alcătuite, pe care le-a scris pentru cele patru cărţi editate de el. Acribia cu care au fost redate textele, modul de realizare a ediţiilor de la Humanitas, de un profesionalism fără cusur, fac din profesorul Constantin Zaharia unul dintre cei mai importanţi specialişti în Cioran pe care îi avem la ora actuală. Monsieur, chapeau!


[1] Vezi articolul meu „Offranville, 1946: o despărţire a lui Cioran”, în Familia, nr 11-12/2017.

[2] „L’année dernière, me trouvant à la mer, je m’y amusais à traduire Mallarmé en roumain. Cet exercice a fini par m’exaspérer; il m’a paru trop absurde. Rentré à Paris, j’ai jeté dans les égouts une partie de mes manuscrits.” („Anul trecut, aflându-mă la mare, mă amuzam să traduc Mallarmé în românește. Acest exercițiu a ajuns să mă exaspereze; mi s-a părut prea absurd. Revenit la Paris, am aruncat în canal o parte a manuscriselor mele.”) – Emil Cioran, Opere, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Naţional al Literaturii Române, București, 2012, vol. II, p. 1164. Scrisoarea a apărut pentru prima oară în revista Manuscriptum, anul XXIX, nr. 1-2, 1998, pp. 237-238. 

[3] Despre versiunea franceză am scris la vremea apariţiei, în Familia nr. 11-12/2019 („Ultimul Cioran”).

[4] Interviu în România literară, nr. 22/2021, p. 14. 

Proza ca rest de lume

Ana Blandiana, Soră lume, București, Editura Humanitas, 2021, 432 pag.

Câtă promisiune mai există în amintirile poeților? Dacă toți ar depozita lumea așa cum procedează Ana Blandiana, cu siguranță am trăi într-una mai bună. Aici, în această tensiune meșteșugărească, se insinuează diferența specifică. De aceea, astăzi, poezia Anei Blandiana este fie expediată în zona naivității decadente, fie canonizată într-un neomodernism light

Desigur că putem vorbi astfel despre un soi de mecanică a promisiunii din amintire, pe care scriitoarea a reușit în timp să o perfecționeze ontologic. Deși nu se dezvăluie de la prima lectură, cărțile ei memorialistice pot fi citite (și) ca un laborator la vedere. Deconspirat între tâlc și revelație, el produce mai mult sens decât un studiu teoretic despre arta poetică. N-au lipsit nici amendările ce privesc autenticitatea amintirilor. Chiar dacă, încă din titlu, Fals tratat de manipulare indica monografia patriei, așa cum evenimentele cu rădăcini biografice lăsau să se întrevadă. În Soră lume, de asemenea, titlul învăluie țara prin ceea ce numim, conjunctural, „lume”. Mă întreb ce descoperim în afara patriei dacă nu tot patria? Care devine, inevitabil, una de hârtie? Patria ideală? Sau Patria-nepatrie? Probabil că toate laolaltă. În plus, scriitoarea insistă că textele trebuie citite ca proze scurte. 

Întotdeauna mi-am imaginat că poți fi în lume numai dacă trăiești în afara ei. Tânăra Ana Blandiana călătorește cât alții n-au visat. Mai cu seamă în timpuri interzise – când cei lipsiți de șansă nu vedeau marea, ea traversa oceanele. Urgența unei întrebări de aici crește: de ce s-a mai întors? Când România era un infern în expansiune, de ce ai da paradisul libertății la schimb? Indiferent de răspuns, cred că numai poeții își pot face din condamnare o patrie. 

Pe de altă parte, ce anume revine poeziei dintr-o amintire? Căutând-o în evenimente, extazul și contemplarea poeziei se suprapun în Soră lume cu detalii altădată deturnate, ce admit desfășurări amestecate în perspectivă. De aici – proza. Ana Blandiana pare încredințată că, după ce decupezi poezia din amintire, ceea ce rămâne este proza. Iar cea din urmă este marea nefericire a scriitoarei. Când ne-am revăzut la decernarea „Premiului Ján Smrek”, ea a ținut să-mi reamintească tocmai obscuritatea în care era plasată proza ei. Și e de-nțeles, de vreme ce proza e cealaltă parte a ființei poetice. Nu altfel trebuie citită Soră lume, din care numeroase pagini și-ar găsi locul între povestiri memorabile. 

Mai trebuie să zăbovim asupra unei distincții: în privința „străinătății”. Cuvântul plin înainte de 1989 s-a perimat prin uniformizare după Revoluție, cum e și firesc. Efectul neprevăzut al golirii de conținut este că a crescut sentimentul de înstrăinare tocmai față de ceea ce numim „acasă”. Soră lume este povestea frontierelor din afară transformate în granițe interioare. 

Într-o formă sau alta, tot ce-am spus până acum se regăsește în paginile cărții. De la călătoria fetiței de trei ani la Izbuc până la neliniștile femeii de astăzi, melancolizată de pandemie. Începute ca o colecție de peripeții, călătoriile devin un exercițiu larg de memorialistică trecută în proză. De autoficțiune, în cele din urmă, ce reconstruiește un teritoriu inițiatic din care, odată poezia excavată, proza-ca-rest-de-lume se transformă, paradoxal, în ceva esențial. Mai ales când istoria, cu plăcile ei tectonice, scapă ochiului inițiatic. Pe această fundație a memoriei, regenerată de noile sensuri, se construiește Soră lume

Cine crede sau spune că poeții uită nu înțelege poezia. Nu mă îndoiesc, așadar, că cea mai nefirească situare a poetului, denigratoare, este să spui că el uită. Din volumul Anei Blandiana se vede limpede cum poetul nu reține doar sâmburele realității, detaliile ei sau ceea ce-i hrănește în mod direct animalul inimii, ci decorul, scenografia memoriei prime, lăsată intenționat deoparte la vremea ei. Altfel spus, Ana Blandiana lucrează aici cu două memorii, una prelucrând materialul poetic, iar cealaltă fotografiază balastul aparent al realității. Care e proza însăși. Pentru imaginarul multor poeți așa stau lucrurile, de la Rilke la Arghezi și Dimov, iată, până la Ana Blandiana. 

Întâmplările din Soră lume trec din registrul candorii în hiperactivismul social-politic cu naturalețe, pentru că tâlcul povestirilor se ridică deasupra contextului. Iar reconstituirile au mai mereu compartimente psihologizante, dialoguri spumoase, umor, autoironie și convoacă repere moralizatoare.

O simplă prezență a lui Radu Tudoran dă scenei birocratice senzația că întâlnim un uriaș scos din peștera istoriei, Parisul blocat de proteste și greve pare cel mai familiar loc din lume, chiar fără bani în buzunar, haosul din orașul culturii produce un răsfăț individual. Cea din afară, străina, nu poate reacționa la vraja celor pentru care Lenin, Mao sau El Che trebuie să fie prezențe urgente în Franța, ea trăind în carceralul lor. Ca majoritatea celor implicați dual în evenimentul istoric, ea este convinsă repede că evenimentele din 1989 au fost confiscate, dar nu poate renunța la cuvântul „revoluție”. Ca președintă a PEN România după reînființare, ea luptă cu atacuri sincronizate împotriva țării, destule țintind sensibilități ce căutau efecte devastatoare. Uneori, impresia este că stă sub avalanșă și nu realizează că gestul ei salvează muntele. Adesea, cam așa se întâmplă, însă Ana Blandiana are un simț al umorului care relativizează gravitatea momentului. Scenele au suspansul lor, replicile sunt gândite și par naturale în același timp, farsa și destinul se lasă duse de torentul epic, fie că vorbim despre Europa, Rusia, China, America, despre oceane sau locuri exotice, despre spioni și eroi de-o zi, despre festivaluri poetice și mici întâmplări cu interogații majore. Chiar și când descoperă lipsa actelor și a banilor într-un tren din Italia, scena declanșează o mică revoluție a solidarității. Plăcerea lecturii acestui tom vine și din tehnica evitării tezismelor, deși ele par inevitabile. Ca și din evitarea clasificării răului, deși el gravitează pretutindeni în povestiri, direct sau subliminal.

Mai trebuie precizat că multe texte au ca protagonist cuplul Rusan. Între oceane sau frontiere de sticlă, ca turiști și invitați, cei doi au șansa descoperirii lumii fără să se caute în cercurile infernului. Care, din păcate, nu lipsesc, mai ales în singurătățile orbitoare din ultimele texte ale cărții. Mă întrebam, citind aceste texte, de câtă libertate are nevoie un om? Titlul povestirii cu același nume putea fi titlul cărții. Deși contrariant, titlul-interogație nu poate fi înțeles decât de cei care-au trăit din vreme în vreme în aerul tare al libertății din afara totalitarismului. Pentru că, mai mult decât bucuria călătoriei și senzaționalul mic sau mare din amintiri, răul despre care vorbeam este depășit de frică. Teama de a fi urmărit atunci când ți se permite să pășești în lumea liberă, frica întoarcerii și a plecării, anxietatea de-a ști că nu ești singur. Soră lume lasă în seama subtextului martorii diabolici și evocările pledează pentru extazul de-a fi om în lume. Și că lumea se lărgește mereu, oricât ai cunoaște. De departe, pentru mine, Sora Maria de la Providenza este textul care ar putea sta bine în orice antologie despre înstrăinare, exil, despărțire, credință sau singurătate. Tânăra din Mircești plecată la o abație în Italia se întoarce după decenii la familia despre care nu știe că e tot acasă, la fel ca abația; un drum al întoarcerii – cu mica haltă imprevizibilă la casa Rusan, cu zece neamuri – scoate din tăcere o ființă care încetează să fie un caz al exilului prin credință, voluntar, și devine ea însăși sensul parabolei despre viața care trece dincolo, ca și cum aici nici n-ar fi existat. Multe alte texte pot fi deschideri sau intrigi pentru romane. 

La urma urmelor, ce rămâne este romanul unei vieți. Nu altceva este Soră lume – un alt mod de-a spune vieții soră, iar ficțiunii viață. Dinamice, doldora de vieți și dosare de existență, glosar cultural și jurnal de idei, aceste autoficțiuni supraetajate dezvăluie portretul unei ființe ușor de mulțumit și imposibil de schimbat, care absoarbe lumea pentru a fi ea însăși mai mult în lume. 

/

Zilele numărate ale lui Făt-Frumos din lacrimă

James Finn Garner, Povești corecte politic de adormit copiii, Traducere de Felicia Mardale, Humanitas, 2019

Corectitudinea politică a prins viteză. Flama sa a trecut repede oceanul, iar bătrânul și înțeleptul continent, conservator sau gauche-ist, după împrejurări și capricii, a adoptat-o sub forma unei ideologii pe fundamente etice, bine furajată de o vinovăție istorică. Vagă și recurentă, vinovăția cu pricina dezvoltă acum metastaze dintre cele mai neverosimile. Un posibil vaccin, ca remediu asupra pandemiei corectitudinii politice, nu este de întrevăzut din bunul motiv că nimeni nu-și propune să-l fabrice. O amplă revizuire a valorilor culturale, o scotocire ba chiar o „percheziționare”, o punere sub anchetă a trecutului în vederea depistării unor corpuri delicte, o curățire a bunurilor simbolice pentru a fi eliminate acele conținuturi suspectate de abuz asupra marginalului și marginalilor de orice fel, iată operațiuni în curs, pe cât de ample, pe atât de stupide, dacă nu de-a dreptul sinistre. Avem indiciile unei cruciade. De data aceasta nu este vizat un Ierusalim întemeietor de religie cristică. Ne mână în luptă obsesia de-a recâștiga o inocență pe care, de altfel, n-am avut-o niciodată și, cu atât mai grav, nu vom avea-o nici în viitorul cu diferite grade de perspectivă. Cartea lui James Finn Garner și-a propus să alarmeze elitele umaniste cu privire la boala postmodernă ce face, pe tăcute, ravagii, aducând în stare de rut vigilența noilor milițieni într-ale spiritului. Cu un sarcasm dus la limită, autorul american desăvârșește operațiunea invocată mai sus, aceea de curățire a bunurilor simbolice, prin supunerea la o revizie capitală a poveștilor păstrate până acum într-un canon intangibil. Numai că acestea, după ce atâtea generații le-a consumat fără să constate că sunt subversive, ba chiar toxice (modele de îndoctrinare rasistă, sexistă etc.), trebuie urgent supuse unei operații de aducere la zi, în conformitate cu noile coduri morale, decapate de zgura unor idei, percepții și eresuri ce ne parazitează mentalul colectiv. O cultură decretată drept reziduală este denunțată vehement ca fiind în contrasens cu Binele, cu Dreptatea și cu Frumosul. Alături de milițieni harnici, procurori și judecători intransigenți se spetesc, punând sub acuzare spiritul non-conform din toate timpurile, sub acuza, atât de bine cunoscută din distopia lui George Orwell, a crimăgânditului. Un riguros și falnic Minister al Adevărului este gata să treacă prin sita noului puritanism sapiențial cam tot ce-a fost cândva altfel decât ne convine astăzi să fi fost, aruncând asupra unui trecut plin cu de toate o anatemă scornită dintr-un justițiarism neo-dogmatic ce frizează imbecilitatea. Or, dacă nici Shakespeare nu trece proba eticismului abnorm, cum ar putea s-o facă notorii sau anonimi făuritori de basme? Povești corecte politic de adormit copiii încearcă, punând la bătaie un sarcasm suculent, să propună o alternativă, să ne salveze, ca umanitate, de o rușine crasă, aceea de-a fi slujit la idoli falși, de-a ne fi lăsat atâta amar de vreme seduși de minți retrograde, încarcerate într-o gândire sabotată de idei preconcepute, de clișee ofensatoare. În sfârșit, copiii de azi și de mâine vor avea acces la basme curate, nevirusate de păcatele și erorile de imaginație ale unor stră-străbunici închistați, sclavi ai unor mentalități pernicioase, cu totul depășite.

Ce face, concret, J. Finn Garner? Ia la rând basmele, pune la bătaie o imaginație debordantă, o ironie fără istov, bine gresată cu sarcasm, astfel încât ceea ce rezultă este un „mănunchi” de texte upgrade-ate conform normelor după care se conduce o lume culturală vindecată sau cel puțin pe cale de-a se lecui de traumele unui trecut incorect, ba chiar ofensator față de căpcăuni, oameni grași, zgripțuroaice, lupi, maștere, pitici, femei privite doar din perspectivă sexuală, în sfârșit, față de ceea ce, din superstiție calpă, a căzut în raza de acțiune a discreditului public. Cam tot ce-a fost legendar e dat la întors, fiind atent îndreptate sau rectificate acele contexte, secvențe și situații față de care cineva s-ar putea simți stingherit. Efectul este unul copleșitor. Cititorul, cunoscător din copilărie a multor basme „modificate epic”, devine complicele unui autor a cărui bătaie de joc este cu atât mai gustată cu cât are talentul unui narator cu vocație expresionistă. Scufița Roșie, Albă-ca-Zăpada, Cenușăreasa, Motanul încălțat, Jack (cel cu vrejul de fasole), Hansel și Gretel, Frumoasa din pădurea adormită, ba chiar și Cei trei purceluși, ca să nu mai vorbim de Moș Crăciun sunt eroi și eroine supuși/ supuse unei revizuiri drastice. Nu mai puțin de 25 de texte compun sumarul unei cărți incitante, capabilă însă să ne dea și frisoane. Corectitudinea politică poate fi luată, iată, în răspăr, ne poate stârni hohote de râs și amuzamente fin ajustate estetic, numai că ea este, de-acum, o doctrină în toată legea, un test de comportament și o grilă de atitudine, făcând ravagii în coteriile academice și elitiste americane, dar și în politică sau mediul de afaceri (dovezi sunt cu duiumul, tot mai multe și tot mai gogonate – una singură poate fi elocventă în numele tuturor, anume pățania lui Andrei Șerban, povestită într-o emisiune televizată, Profesioniștii). Teza realismului socialist ne este atât de bine cunoscută. Întreaga literatură sovietică și din țările-satelit, arta, creația în regimul comunist au fost supuse unui supliciu, criteriul estetic fiind sabordat în favoarea unui puseu propagandistic cu scop strict ideologic. Tocmai pentru că am trăit sau am studiat la ea acasă doctrina culturii de și pentru mase, cu izvoare de inspirație impuse și cu o stilistică sculptată în limbă de lemn, corectitudinea politică ne face să avem percepția a ceva déjà-vu. Adepții autohtoni ai acesteia au dificultăți în a se impune, tocmai din cauza sensibilității de fond, datorită unei experiențe sau mai precis a unei piese de teatru absurd în care am fost personaj colectiv ani buni.

În noile povești, oamenii scunzi sunt „bărbați dezavantajați pe verticală”, supraponderalii sunt, firește, cei „dezavantajați pe orizontală”, impotența este definită drept „întrerupere involuntară a activității falocentrice”, prostul este „persoana subcapitalizată cerebral”, cei șapte pitici devin „cei Șapte Titani Uriași”, o bătrână se califică drept „femeie bine dotată cronologic”, cel bogat este „deloc constrâns de normele pe care le impune o slujbă permanentă”.

Finalurile sunt cu totul schimbate, ba chiar răsturnate cu susul în jos, tocmai pentru a fi compatibile cu noua linie morală. Astfel, basmul Scufița Roșie se termină prin scena de revoltă a bunicuței și a Scufiței împotriva pădurarului venit să le salveze („tehnician de combustibil lemnos”), căruia cea dintâi îi taie capul chiar cu securea acestuia din vina de-a fi prejudecat că femeile nu-și pot ține singure de grijă: „După această grea încercare, Scufița Roșie, Bunicuța și lupul se simțiră uniți de un anume sentiment al cauzei comune. Hotărâră să înființeze un cămin alternativ bazat pe respectul reciproc și pe cooperare, și trăiră împreună fericiți până la adânci bătrânețe” (p. 9). Un deznodământ greu de anticipat are și basmul Cenușăreasa, cea care întruchipa „idealul de tip «păpușă Barbie» al dezirabilității feminine”, îmbrăcată fiind de către Zâna ei bună într-o „rochie mulată, confecționată din mătasea furată de la viermii de mătase creduli” – prințul cade victimă unei încăierări stârnite în plin bal de către masculi rivali, iar femeile, reconciliate ca prin farmec după miezul nopții, grație revenirii Cenușăresei la garderoba cotidiană, zdrențăroasă, devin partenere de afaceri într-o cooperativă de confecții.

După cele 25 de basme și povești reciclate, James Finn Garner ne propune un text de încheiere ce ne poate trimite cu gândul la Mihail Bulgakov și al său roman Maestrul și Margareta. Același imaginar stăpânit de tema intervenției Necurate în treburile lumii de toată mâna, firește, însă, nu gratuit, ci din pricini cu mare încărcătură simbolică. Tema este veche și infatigabilă. Răul primește o lecție din partea unui Bine travestit în straie burlești și sub chipuri spectrale. Colind de Crăciun aduce în prim-plan povestea lui Ebenezer Scrooge, pus să-și descopere într-un mod suprarealist sinele urât, meschin, lipsit total de empatie și respect față de semeni. Totul este pus la cale de trei Spirite ce-l poartă în trecut, îi arată prezentul și-l târăște spre viitor, în cimitir, la propriu-i mormânt. Experimentul dă roade. Aceeași viziune dominată de corectitudinea politică își produce efectul. Ați ghicit! Scrooge va suferi un proces de dializă etică, transformându-se într-o făptură delicată, cvasi-candidă, dedicată Binelui comunitar. Dintre toate textele cuprinse în volum, mi se pare a fi cel mai puțin reușit, tocmai pentru că sar în ochi șabloane și un tezism de care nu a reușit să se ferească, dar având scuza că nu a făcut decât să experimenteze… șablonul corectitudinii politice.

Lectura basmelor în formulă remix induce un gând ce te trimite spre o altă distopie celebră, veche de 90 de ani. Este vorba de Minunata lume nouă.

O extra-realitate imaginată de Aldous Huxley, în care copiii prind viață printr-o tehnologie bazată pe eprubete și principiul benzii rulante, în numele unei inginerii ce plasează supunerea și colectivismul ca premise ale fericirii, iar oamenii maturi dezvoltă rute ale destinului atent programate, pe niveluri de competență și putere. Poveștile corecte politic… propuse în cartea de față pot constitui un codicil perfect coerent, deductibil logic din spiritul societății imaginate de scriitorul și eseistul englez. Titlul cărții, dacă ar fi fost să apară în acord cu fantasma lui A. Huxley, ar putea fi Minunatele povești corect politic de adormit copiii din minunata lume nouă. În plus, o altă trimitere, ca sugestie, ar fi spre povestea lui Amos Oz, Deodată în adâncul pădurii, și aceasta propunând ceva cu totul straniu, respectiv un blestem ce bântuie un sat (din cauza Răului din oameni), eventuala dezlegare putând veni doar prin implicarea unei fetițe și-a unui băiețel.

Din citatele oferite ne putem da lesne seama că James Finn Garner ne-a întins, cu bună știință, o cursă. Cartea sa nu este pentru adormit copiii, ci, poate, pentru a trezi dintr-un vis devenit coșmar oamenii maturi. Să-i dăm, așadar, o șansă lui Făt-Frumos din lacrimă, până nu ne pomenim cu lacrima interzisă. Motivația va fi simplă și persuasivă – să mai terminăm cu acest derapaj umed al slăbiciunilor subumane, al împrejurărilor sentimentaloide, umilitoare. Mult mai corect ar fi să ne afișăm fericirea robustă, alături de Făt-Frumos din zâmbet!

/

1001 de nopți

La începutul lunii martie, fundația care administrează opera scriitorului pentru copii Dr. Seuss a anunțat că a oprit de la publicare un număr de șase cărți ale acestuia, pe motiv că ar conține portretizări ofensatoare ale unor rase și populații. Asta se întâmpla într-o zi de marți. Joi, nouă din zece titluri aflate în topul de bestselleruri al site-ului Amazon.com îi aparțineau, ați ghicit, lui Seuss. Iar dacă în 2020 veniturile obținute de pe urma vânzării drepturilor asupra cărților lui Seuss se situau în jurul sumei de 33 de milioane de dolari, e ușor de intuit că acestea vor exploda până la sfârșitul anului.

Unde ne oprim? Există o limită rezonabilă până la care putem interveni asupra unei opere literare? Este, până la urmă, etic să modificăm felul în care generații întregi au acces la ceea ce înseamnă istorie?

Nu e vorba de cărțile care l-au făcut celebru pe scriitorul american, ci de unele mai puțin vizibile/vandabile. Evident că scandalul care s-a declanșat imediat le-a scos din uitare, iar prețul volumelor existente deja pe piață a crescut enorm, creându-se astfel un efect Barbra Streisand ca la carte. Pentru cine nu știe, ăsta e numele fenomenului care apare atunci când, încercând să ascunzi sau să îndepărtezi informații care probabil ar fi trecut neobservate – în cazul nostru, presupusul rasism al scrierilor –, le transformi fără să vrei într-o problemă de toată frumusețea. E un rezultat ironic, dacă ne gândim că un gest izvorât dintr-o corectitudine politică absolut necesară a activat, practic, un mecanism al pieței, creând efectul opus.

Unde ne oprim? Există o limită rezonabilă până la care putem interveni asupra unei opere literare? Este, până la urmă, etic să modificăm felul în care generații întregi au acces la ceea ce înseamnă istorie? Cred că niște disclaimere ar fi ultra-suficiente și ar funcționa ca o tragere de mânecă deopotrivă a cititorului tânăr și a adultului care cumpără cartea sau supervizează lectura, mai ales că în România avem o tradiție de decenii în sensul ăsta. Înainte de 1989, numeroase cărți îi avertizau pe cititori, în prefețe, cu privire la ideile neconforme cu linia ideologică a partidului sau cu morala vremii, pentru ca aceștia să nu aibă dubii legate de felul cum ar trebui să le priceapă. Din fericire, nimeni nu mi-a cerut încă părerea, ceea ce e perfect. Nu mi-ar plăcea să-mi asum responsabilitatea pentru eventuala mutilare a fibrei morale a generații întregi de puștani debusolați.


1001 de nopți, Basme arabe istorisit de Eusebiu Camilar, cu ilustrații de Ana Alfianu, 2019-2020

Cartea pe care v-o prezint azi poate ridica și ea probleme, mai ales că, fiind scrisă în urmă cu multe sute de ani, e susceptibilă a deranja cam pe toată lumea. Istoria celor 1001 de nopți e una spectaculoasă, dar n-o să vă plictisesc cu ea. Pentru asta există Wikipedia și autori serioși. Mi se pare pur și simplu de vis să poți descoperi la prima mână universul fabulos populat de personaje precum Aladin și lampa lui, Sindbad Marinarul sau Ali Baba și cei patruzeci de hoți, care sunt atât de adânc înrădăcinate în mentalul colectiv, că par să locuiască acolo dintotdeauna. Ei bine, nu, ele au prins viață în această colecție impresionantă de povestiri țesute laolaltă de magia diverșilor autori care le-au compilat în decursul a câteva secole.

Prezenta ediție e o repovestire pentru cei mici a basmelor arabe și îi aparține scriitorului Eusebiu Camilar, fiind destinată copiilor de peste 10 ani. E o ediție care arată splendid.

Prezenta ediție e o repovestire pentru cei mici a basmelor arabe și îi aparține scriitorului Eusebiu Camilar, fiind destinată copiilor de peste 10 ani. E o ediție care arată splendid: două volume hardcover masive, cu semne de carte textile, la care atenția pentru detaliu a mers până la alegerea unei texturi speciale a cartonului copertei, creând senzațiile tactile unice pentru cei îndrăgostiți de cartea ca obiect. Ilustratoarea Ana Alfianu a făcut o treabă grozavă și sunt absolut convins că desenele și letrinele ei, pe care le-aș fi preferat mai numeroase, vor popula imaginarul unei noi generații de cititori.

Nu doar că e una dintre cărțile mele preferate din toate timpurile, dar m-a și marcat într-o manieră ale cărei urmări nu le-am deslușit pe de-a întregul nici până în ziua de azi. Îmi aduc aminte de uimirea cu care descopeream o lume care, dincolo de frumusețea indiscutabilă a poveștilor, era împănată de fragmente de un erotism discret pe care nu știam încă să-l procesez. E bine de știut că am crescut cu traducerea lui H. Grămescu apărută în Colecția bpt a Editurii Minerva, care conține descrieri mai grafice, deși învelite în metafore misterioase, gândite parcă pentru a stârni polemici printre părinții exagerat de protectori. Ediția apărută la Editura Humanitas filtrează mai adânc episoadele respective și face din poveștile Șeherezadei o lectură nu doar potrivită copiilor, ci chiar destinată acestora.

Deși nu cred în lecturile obligatorii, dacă aș crede, asta ar intra clar în top zece. E cartea pe care o s-o las aruncată ca din întâmplare prin casă peste câțiva ani, când va mai crește fiul meu. Cu tot cu disclaimer, sigur, ca să n-avem discuții.

/

Rusia – între vechiul şi noul imperialism

Edward Lucas, Joc dublu. Spionii, minciunile şi mistificările Rusiei în Occident, Editura Humanitas, 2018

Edward Lucas este un excelent jurnalist, analist și un neobosit observator al realităților din Europa de Est. În calitate de corespondent al The Economist, a radiografiat acest spațiu începând din 1986. Ultima lui carte se numește Joc dublu. Spionii, minciunile și mistificările Rusiei în Occident, apărută la editura Humanitas în 2018. Ea analizează într-un mod foarte articulat cum Rusia (URSS) din 1991 reușește să se reinventeze, hibridizând vechile obiceiuri și practici de tip KGB cu noua paradigmă social-media, precum și cu noi operațiuni menite a recâștiga teren geopolitic. Dacă până în 1991, URSS și structurile de securitate erau conduse de partid, noua securitate va prelua puterea după venirea lui Putin, controlând total politicul și restul societății. O reţetă, după unele voci, care ar fi găsit teren fertil şi în România sau fostul spaţiu de influenţă sovietic. De asemenea, folosirea tribunalelor şi a justiţiei împotriva duşmanilor este la ordinea zilei.

Memoria și simbolurile sovietice au rămas în noul ADN rusesc. De altfel, conform unor statistici, Stalin rămâne una din personalităţile cele mai populare ale Rusiei. Stabilitatea, autoritarismul, victoria din cel de-al Doilea Război Mondial şi afirmarea ca superputere mondială au contribuit la consolidarea simbolului stalinist.

Noua securitate rusească, sau „noua nobilime” cum o numește Andrei Soldatov, sintagmă preluată și de Lucas, este cea care dă tonul în Federația Rusă. Colapsul URSS în 1991, o „mare tragedie” cum o numește Putin, a fost cenușa din care a renăscut noul imperialism rusesc. Observăm cum noua elită din Rusia, sau „oligarhia dominată de securitate”, deși în război și cu o antipatie puternică față de Occident, nu ezită să-și trimită copiii la Oxford sau Harvard, să facă shopping în cele mai tari magazine din vest, în general trăind ca vesticii. Aparent nu există nicio contradicţie între modul de viaţă occidental şi dilema naţionalismului rus.

Autorul face o comparaţie interesantă între SVR (serviciul de informaţii externe) şi GRU (serviciul de informaţii al armatei). Elita ofiţerilor din SVR provine preponderent din mediul urban, educat, în general din pepinierele familiilor bune, conectate la sistem, în timp ce ofiţerii GRU vin din medii marginale, familii simple, mai de la ţară. „Munca murdară”, execuţiile duşmanilor Rusiei sunt lăsate în mâna GRU. Fostul lider cecen Jokar Dudayev, ucis în timp ce efectua o convorbire telefonică, fostul preşedinte cecen Zelimkhan Yandarbiyev, lichidat în Qatar, sunt opera în principal a GRU. Antrenarea şi dotarea cu armament a forţelor din Abhazia şi Osetia de Sud a fost făcută tot de GRU. Chiar şi execuţia lui Litvinenko ar fi fost opera celor de la GRU.

Mai mult, ziare britanice extrem de faimoase precum The Independent sau London Evening Sdandard sunt în mâinile unor ruşi, primul fiind deţinut de fiul unui fost ofiţer KGB, iar cel de-al doilea chiar de un oficial sovietic ataşat rezidenţei din Londra. Media este utilizată din plin pentru a promova interesele Kremlinului.

Aflăm cam ce talente speciale trebuie să aibă oamenii care aspiră la o carieră într-un astfel de domeniu. Persoane cu un farmec aparte, inteligente, manipulatoare, unde morala este doar un alt cuvânt din dicţionar, psihologi de mare calibru, capabili să flateze, să mintă, să urmărească în mod extrem de disciplinat nişte scopuri cât se poate de concrete, şi în general persoane cât se poate de şterse ca apariţie socială. Mitul eroului de tip Hollywood este spulberat fără drept de apel. Un spion adevărat aduce mai degrabă cu un corporatist-hipster şters din Pipera sau cu o fată plictisită de la HR, decât cu un Daniel Craig într-un Rolls Royce gonind prin Caraibe. Oameni care nu se feresc în niciun chip să folosească orice le permite imaginaţia pentru a obţine ceva. Psihopatie de manual, amestecată cu eficienţa corporatistă folosită în scopuri geopolitice. Deşi sună simplist, arta spionajului presupune enorm de multă disciplină şi rutină, rezistenţă la stres, muncă asiduă, camuflare perfectă şi mai ales răbdare. Aşteptarea care poate să dureze foarte mulţi ani până când nişte stele se aliniază şi formează contextul dorit pentru a se acţiona. Ţinta principală fiind omul, se urmăreşte în principal folosirea acestuia pentru a obţine informaţii. Nu este neglijat nimic: vulnerabilităţi financiare sau emoţionale, ego, şantaj, ideologie sau spiritul de aventură, pentru toate există reţete sau proceduri.â

Tineri asistenţi de origine rusă sau din fostul spaţiu sovietic lucrează în instiţutii precum Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, OSCE sau prin alte birouri ale birocraţiei bruxeleze. Foşti doctoranzi, cercetători, tineri, frumoşi, extrem de talentaţi, curajoşi dar şi extrem de ambiţioşi intră pe posturi de consilieri personali, urcând cu grijă, răbdare şi tact treptele profesionale şi acţionând chirurgical acolo unde este nevoie.

Este documentat cazul unui parlamentar britanic, pe nume Mike Hancock, membru în comisia de apărare a Camerei Comunelor, căsătorit, care se va îndrăgosti de o rusoaică cu 40 de ani mai tânără, care întreţinea legături sistematice cu un oficial din serviciile secrete ruseşti ataşat Ambasadei Rusiei din Londra. Diaspora rusească este un alt pivot, conform cărţii lui Lucas, pe care oficialii din serviciile ruseşti se bazează la nevoie. Cu atât mai mult cu cât cetăţeni ruşi din diaspora mai au familii acasă…

Spionii pot fi ataşati ambasadelor, în acest caz beneficiind şi de imunitate diplomatică sau pot activa separat de ambasadă – în acest caz vorbim de oameni extrem de bine pregătiţi, denumiţi în jargon „fantome” şi care nu beneficiază de imunitate diplomatică, aşa numiţii ilegali. Ilegalii sunt cei care vor fi pregătiţi extrem de mult timp, se integrează perfect în spaţiul în care lucrează, pot fura indentităţi ale unor persoane decedate şi pot sta ani sau zeci de ani fără să spioneze.

Un capitol total nou al acestei industrii speciale este tendinţa de a-i transparentiza pe spioni. Vorbim de o nouă generaţie de tinere talente cu profiluri pe Facebook, Linkedin sau Instagram. Petreceri fabuloase la Monaco, Londra, iahturi şi noduri sociale dintre cele mai diverse. Din acest amalgam exotic a făcut parte şi spioana Anna Chapman, o adevărată party girl cu relaţii dintre cele mai alese, care ajunge în Statele Unite via Londra. Din spionaj, Chapman ajunge în politică şi ulterior în televiziune, fiind prinsă la un moment dat datorită defectării unui oficial rus. Cartea enumeră câteva episoade de succes ale spionajului rusesc, cu detalii extrem de interesante, foarte asemănătoare cu ce se întâmplă în serialul „The Americans”. De exemplu, aflăm cum un estonian cu aspect de birocrat modest, de unchi inofensiv, a dat cea mai gravă lovitură împotriva NATO. Este considerat cel mai prolific spion împotriva organizației nord-atlantice.

Aplicând cu talent o altoire între securitate, sistem și practici interlope, birocrație și politic, sistemul de securitate a reușit să atingă niște succese clare și măsurabile. Vestul a fost lăsat în offside, într-o naivitate și o lipsă de răspuns pe măsură. Înșelătoria, cinismul, realpolitik-ul imoral, suplețea serviciilor de securitate rusești, disciplina și un curaj total au reușit să rejoace cartea geopolitică în favoarea Moscovei. Autorul subliniază apatia Vestului, în special serviciile de intelligence anglo-americane, care sunt dominate de naivitate, incompetență și o necunoaștere reală a spațiului estic. Vesticii ar fi faimoșii „idioți utili”, expresia celebră atribuită lui Lenin. Rusia este „statul mafiot” sau „statul pirat”, conform autorului. „Noua nobilime” joacă activ pe plan intern, utilizând metode de contracarare și control total asupra justiției, economiei și societății. De asemenea, ea a format o alianță cu Biserica Ortodoxă Rusă. Realități care pot părea SF în Vest, dar nu în Estul Europei.

Uniunea Europeană este prezentată și ea ca o alcătuire slabă, cu o birocrație incompetentă și dezbinată. În timp ce serviciile de intelligence vestice au o abordare ce ţine de obiective imediate, în funcţie de un decident politic – mereu altul, Rusia are obiective pe termen lung, nefiind nevoită să dea explicaţii pentru bugete, strategii sau metode niciunui decident în afară de Preşedinte, sau persoanelor apropiate acestuia. Se pare că spionajul rus are o eficienţă şi o inventivitate mult mai mare decât în timpul Războiului Rece. Edward Lucas plusează şi susţine că puterea şi capacitatea noului spionaj rus este la un nivel mult peste ce poate visa CIA. Moscova cunoaşte Vestul mult mai bine decât Vestul se cunoaşte pe sine.

Rămâne ca cei interesați de subiect, și mai ales decidenții să citească cu atenție această carte inedită, extrem de interesantă şi bine articulată.

Ultimul Cioran: „Carnetul unui afurisit”

„Cum autorul nu a dat niciun titlu acestui manuscris deținut de Biblioteca Literară Jacques Doucet din Paris, am convenit, de comun acord cu editorul, să fie intitulat Carnetul unui afurisit, pornind de la un fragment care se prezintă ca o filă desprinsă dintr-un ansamblu numit ca atare”, spune Constantin Zaharia, îngrijitorul ediţiei.

Aşteptat cu nerăbdare de cunoscători, Carnetul unui afurisit apare în sfârşit la Editura Humanitas. În 2019, fusese editat în Franţa, la Gallimard, în traducerea lui Nicolas Cavaillès, cu titlul Fenêtre sur le Rien. Este ultimul dintre manuscrisele inedite ale lui Cioran, predate după moartea sa Bibliotecii Literare Jacques Doucet de către Simone Boué, partenera sa de-o viaţă. Anterior au apărut Despre Franţa, Îndreptar Pătimaş II şi Razne.

Scrise în jurul anului 1945, aceste fragmente cioraniene se înscriu în linia textelor din Razne, fiind dominate de lipsa de orizont, de tristețe și resemnare, surprinzând doar prin frecvenţa referirilor la dragoste – şi acestea plasate însă sub zodia amară a decepţiei.

Cioran pare să fi ajuns într-o fundătură existenţială, din care nu întrevede nicio ieşire, fapt consemnat şi în acest fragment: „Acel ce a plecat cândva la cucerirea lumii, nu ştie c-o să se oprească undeva-n Apus, frânt sub adevărurile poeziei şi-ale dragostei. Din mândria veche şi din setea de răsturnări nu i-au rămas puteri decât spre-a lâncezi-n versurile altora şi-n iubita lui. Sistemul ambiţiilor s-a sfărâmat; visul s-a decolorat; speranţele s-au pierdut în naufragiul sarcasmului. Din erou al propriei vieţi – haimana tristă. Aici ajung începuturile de soartă?”

Aceste rânduri vor fi dezminţite peste doar câţiva ani: în 1949, apărea la Gallimard Précis de décomposition, prima carte scrisă de Cioran în franceză, cu care îşi va descumpăni contemporanii, suficient de uimiţi încât să-l încununeze cu laurii Premiului Rivarol.

/

Tot înainte

Gata, am ajuns la Hera, hotelul cel mare. N-am mai fost niciodată atât de departe, n-am îndrăznit nicicând să mă furișez pe lângă ghivecele cimentate-n trotuar, numai salvii și, mai încolo, și niște flori galbene, să trec pe lângă vila unu și-apoi, ca și cum m-aș duce să iau apă minerală, s-o țin drept înainte până-n fața intrării.

— Am ajuns la nouă sute, îmi șoptesc. Și-acest nouă sute-i Hera lângă care tocmai oprește Arman cu trăsura lui plină de turiști. A pus ca niște lavițe-n ea și le-a învelit în păretare cum nu se poate mai frumoase. Lasă câțiva aici, pe ceilalți îi duce la șase sute, adică la al doilea hotel, al ugesereului, cu numai șase sute de camere.

„Sunt a patra din cei doisprezece copii ai unei «mame eroine». O vreme am crezut că toate greutățile prin care-am trecut în copilărie m-au făcut mai puternică. Dar azi știu că tăietura făcută în scoarța copacului tânăr nu poate decât să crească, oricât ne-am lupta să schimbăm asta. Și crește.“ — Ioana NICOLAIE

Grupul de domni coboară, acceleratul de 12 l-a adus, își apucă valizele din același material cu al primului meu ghiozdan și începe să urce treptele. Ce aer proaspăt, ce bucurie, ce hotel nemaivăzut, ce etaje cu balcoane moderne și cât de frumos scrie deasupra: Hera. Trec pe lângă mine, uite și-o fetiță, ce-i cu coronița, a, bravo, am și uitat că azi e 15 iunie. Iar doamna aceea cu pantaloni crem și miros de săpun adevărat mi-a zâmbit larg.

M-am ținut după ea, că niciodată nu cred c-aș fi îndrăznit să împing singură ușa. Dar acum, mihaelă sau carmină, nu și elenă, că ea nici mențiune n-a luat, iată-mă în cea mai plină de lumină încăpere în care-am intrat vreodată. Grupul s-a dus către recepție, acolo îi primește o domnișoară cu păr ondulat, le dă niște hârtii și le întinde creioane pentru completat. Dinspre restaurant se-aud glasuri. E vremea prânzului, domnii și doamnele și-au lăsat sticlele-n camere, coboară acum liberi, o să-și ia prânzul, escalop de vițel, scrie pe o tăbliță, și eu nici nu știu ce-i escalopul. Iar vițelul nu e decât de crescut și cel mult de predat la abator când se face animal mare.

De ce mai pierd vremea? Fac încă un pas, cât de tare sună sandalele astea pe marmură. Doar să nu le vadă nimeni, nici șosetele mele albe, nou-nouțe, să nu atragă privirea, că nu se putea să n-am tocmai la premiere haine curate, și centura cu stemă, cât de mult îmi place împletirea de grâne. Le desenez uneori, pe caiet, când nu vede tovarășa. Apoi, dacă-i cu creionul, șterg foaia. Dacă e cu stiloul, o rup, și caietul rămâne tot mai berc. Ai grijă, zice Viorel, că n-are nimeni bani de caiete, te descurci până-n ultima zi, scrii și pe dosul copertei, poate și pe caietul de curat, doar că pe partea cealaltă.

Dar acum îmi umplu pieptul de aer și pășesc cu siguranță de pionier, de viitor om al muncii sau de gestionară. Eu când cresc, cel mai mult așa vrea să fiu, ca mătușa din Măgura, gestionară. Să mă aplec spre galantar, să iau lopățica, să răscolesc prin bomboanele tari de-acolo, să nu le pot lua din prima și să le sparg cu un cuțit lat, ca de tăiat oase. Și-apoi să pun în cornetul de hârtie, făcut din foaia gălbuie, ca pentru două sute de grame de bomboane.  

Suntem în ultimul deceniu de comunism, cu strangulările și iluziile lui. Continuând saga familiei pe care cititorul o știe deja din Pelinul negru și Cartea Reghinei, Ioana Nicolaie ne spune în acest nou roman povestea Arseniei. Copilul trăiește sub o dublă presiune, a discursului oficial absurd și a lumii patriarhale în care s-a născut, și se luptă să-și găsească un drum în viață. Întâmplările prin care trece, cu aura lor de poezie și fantastic la-nceput, cu greutățile tot mai mari pe măsură ce crește, se înfășoară pe întrebarea cu răspuns greu de lămurit: ce-o așteaptă mai departe, în viață, ce-o să se facă ea când va fi mare? Femeie de serviciu la blocurile gri din oraș, fotograf, sportivă, gestionară, profesoară?

— Țineți, doamna Bulța! aș zice și i-aș întinde mamei dulciurile. Nu vreau niciun ban pe ele, sunt pentru copii.

— Dacă azi e ziua ta, băiețaș, ia și de la mine câteva, aș continua și-aș mai adăuga o lopățică, de-ar da bucuria pe dinafară.

(…)

— Trage, îmi strigă cineva. Îl văd cu coada ochiului, e chiar paznicul. Îl ascult, clanța nu opune rezistență, ușa se deschide ușor. Iar ce văd înăuntru îmi taie răsuflarea. Un covoraș, roșu, de catifea, abia așteaptă să pun piciorul pe el. Iar pereții nu-s doar de lemn, cum m-am gândit, ci au din loc în loc tapet verde ca de mătase. Iar acolo, în dreapta, văd șirul de la 1 la 9. Pe care s-apăs? Cel mai de sus, căci vreau să zbor, să simt cum mi se zguduie-n stomac fiecare etaj, să cadă trei în doi, și șapte-n șase, să urc, nu ca săgeata, cum crezusem mai înainte, ci altfel, ca și cum aș fi mers la scăldat, într-o apă un pic mai rece, și-aș fi luat în piept câte un val. 9, pe butonul cu 9 apăs. Iar acolo, sus, când mă opresc și-aș putea să ies, niște pietre încep să se bată-n inimă. Nu, e prea multă lumină aici, deasupra lumii unde, eu, Bulța Arsenia, uite că fusesem în stare s-ajung. E prea lăptos aerul, mai mult ca sigur te sufoci dacă începe să-ți pătrundă în piept. Așa că nu-l las, mă întorc, apăs din nou, la întâmplare, 5 sau 3, nu contează.

Roman psihologic, empatic și bine dozat la nivelul emoției, desfășurat în același decor mitic și în același timp cât se poate de realist al unui orășel din Nord, Tot înainte este o mărturie puternică despre monstruozitatea comunismului românesc, care a frânt milioane de vieți, visuri și destine.

— Gata, mi-a zis la sfârșit paznicul, ajunge. Și m-a privit aspru. Dar eu am înțeles că mustrarea era doar de ochii domnilor care se supăraseră, ce era cu liftul acesta, cine-l tot plimba de colo, colo de nu mai cobora? Cât și-au săltat ei bagajele și s-au îmbulzit înăuntru, paznicul le-a ținut ușa. Nu te uita înapoi, Arsenia, mi-am șoptit, fugi, deși nu mai puteam de bucurie. Când să ies din sala cea mare, paznicul m-a ajuns din urmă.

— Să nu mai vii, da! Nu pot lăsa toți copiii să se plimbe cu liftul. Cum te cheamă?

— Bulța Arsenia.

— Bravo, Bulța, ai luat premiul I, se vede. Dacă n-ai grijă mai mare de coroniță, îți pierzi florile până acasă. Nu vrei s-o pui în ghiozdan?

— Nu!

O țin în mână, cum am făcut și până acum, îmi pare rău dacă a căzut un pic de măceș acolo, pe marmură, o legasem eu cu ață, că doar singură o împletisem, însă unele flori tot au început să se desprindă.


Citiți aici un scurt interviu cu Ioana Nicolaie despre viitorul său roman.

„Arsenia este cea care-mi preia mie amintirile, n-a fost nevoie să ficționalizez prea mult”

Pregătești, la Humanitas, o nouă carte. Un nou roman în siajul Pelinului negru și al Cărții Reghinei, intitulat Tot înainte. Lucrul care le leagă pe toate e imaginea unui rural atemporal, măcinat de inegalități, nedreptate și dezechilibre sociale, perfect pliat pe destinul problematic al personajelor tale. E scrisul unor astfel de romane un exercițiu cathartic? Îți propui să încerci o reconciliere cu un trecut tulbure sau e mai degrabă o evocare nostalgică și netrucată a unei lumi în descompunere? Cu alte cuvinte, tu alegi tema sau tema te-a ales pe tine de la bun început?

Dacă la vârste mici trăim toți în singurul timp paradisiac al vieților noastre, atunci în fiecare rai personal se va găsi cu totul altceva. Camera unui apartament de bloc, cu mobilele ei, cu îngustimile ei poate fi Edenul, așa cum pentru mine Edenul a fost cândva un deal abrupt pe care-l vedeam prin ochiurile ferestrelor, un soare gigantic, un cer numai din stele. Dar și părinții, dar și frații, cei unsprezece, ce-au reușit să pătrundă încetul cu încetul în lume. Că istoria cea mare trecea prin sită istoriile noastre mici nu puteam ști atunci. Nu cred că se cade să știe nici personajele mele, e păcat să picuri în literatură otrava tezismului. Dacă-n Pelinul negru vocea e a Agustinei, fetița născută-n anul Cernobîlului, iar în Cartea Reghinei vorbește o mamă ireală, cu un trup de o mie de kilograme, în Tot înainte punctul de vedere este al Arseniei. Ea este al patrulea copil al familiei Bulța și, de data asta, povestea condensează experiențe din ultimul deceniu de comunism. Cum erau copiii atunci, ce erau șoimii patriei, cum deveneai pionier, cum erau practicile agricole, dar Pregătirea pentru Apărarea Patriei și câte și mai câte. Arsenia este cea care-mi preia mie amintirile, n-a fost nevoie să ficționalizez prea mult, privind acel trecut prin ocheanul prezentului, el chiar ține de irealitate. E drept că n-a fost deloc simplu să mă întorc în acea irealitate și să scot la lumină povestea.

Dacă-n Pelinul negru vocea e a Agustinei, fetița născută-n anul Cernobîlului, iar în Cartea Reghinei vorbește o mamă ireală, cu un trup de o mie de kilograme, în Tot înainte punctul de vedere este al Arseniei.

Am impresia câteodată că scrii, de fapt, un bildungsroman, doar că volumele care îl compun nu respectă întocmai cronologia evenimentelor. Ai început cu O pasăre pe sârmă, un foarte tonic roman al studentului provincial parașutat într-un București nouăzecist neprietenos și delirant, după care ai „regresat” în timp și te-ai cufundat în feeria nordului transilvan, ca și cum ai vrea să recuperezi cu rapiditate fiecare etapă a devenirii tale. Tentația biografiei a fost cea care te-a împins către proză?

În poezie, am vorbit mai mult despre biografism și autenticitate. În proză, m-am ferit încă de la început de „autoficțiune”, era în vogă în deceniul trecut, așa că-n primul meu roman, O pasăre pe sârmă, narațiunea e la persoana a III-a, cu mult indirect liber, cu tot felul de artificii narative care nu știu dacă au fost, până la urmă, de partea întregului. Porțiuni întregi din roman au și-un fel de ritm interior, experimentam adică, azi n-aș mai face la fel. Șira spinării sau, altfel, ideea principală e bine să se vadă într-un roman. Spre nordul meu m-am întors întâi în două volume de versuri, apoi, după ce viața s-a așezat zdravăn pe mine – cu greul, cu boala, cu maternitatea, cu depresia, cu lupta, dar mai ales cu lipsa cronică de timp –, am decis că nu mai puteam amâna, trebuia să-mi scriu romanele. Nu-mi vine să cred c-am reușit să le duc la bun sfârșit pe trei dintre ele, nu înțeleg cum de-am ajuns să fac o ispravă ca asta. Acum, cu Tot înainte, e mai riscant, nu, nu practic vreun tradiționalism filtrat postmodern, doar adaug încă un strat la o poveste ceva mai mare. De aceea, viitoarea mea carte de proză, dacă voi reuși s-o scot la lumină, va fi dintr-o cu totul altă zonă. Nordul mai poate să aștepte, căci de-adevăratelea, uman, nu literar, oricum nu mă voi putea desprinde de el niciodată.

Ce așteptări ai de la acest nou Tot înainte? Cu ce speri să rămână cititorii după lectura romanului? Și, mai ales, cu ce sentimente te-ai așezat la masa de scris pentru acest nou roman, după ce Cartea Reghinei a stârnit un asemenea val de apreciere?

Nu toți copiii unui grup, ca să nu zic de cei ai unei familii, sunt la fel: unul ia ochii ușor, altul e retractil, altul evită să vorbească despre el, unul primește mereu aplauze etc. În parabola lui Kafka cu cei 11 fii, dincolo de faptul că ea se referă la niște figuri proeminente ale literaturii, e vorba de un tată care-și descrie copiii, arătându-le mai curând defectele decât calitățile. Ei bine, acest părinte e limpede că nu-l place până la capăt pe niciunul, deși e mândru de ansamblul pe care ei îl formează. Dacă un cititor se apropie de cărțile mele, când avalanșa titlurilor noi e răsunătoare, nu pot decât să mă consider norocoasă. Dacă Tot înainte i se va părea, prin comparație, mai pisăloagă sau, prin cine știe ce șansă, mai strălucitoare decât restul cărților mele, nu e atât de important. Important e cum așază Arsenia propria oglindă de-a lungul drumului pe care, oricât se luptă ea să fie altfel, i-a fost de la început dat să pășească.


Citiți aici un fragment din romanul Tot înainte, aflat în curs de apariție la Editura Humanitas.

„Imaginea mea favorită e și cea mai puțin concretă dintre ele”

Când ne întoarcem cu lectura la texte proprii mai vechi, avem de regulă tendința să intervenim cu modificări. Tu ai reușit să te abții, pregătind acest volum pentru o nouă ediție? Dacă da, de ce?

A fost nevoie de ceva timp și de o conjunctură favorabilă pentru ca Marile bucurii și marile tristeți să se constituie în volum. Câteva proze au fost publicate în 2009-2010, una în Poesis Internațional, altele în EgoPhobia și FdL, dar pe atunci nu era vorba de o colecție, ci de un proiect. Prima dată au apărut în volum în 2013, așa că până atunci s-au sedimentat aproape de la sine, nu am mai avut de ce să mă întorc cu modificări nici după mai mulți ani. Pentru noua ediție, am avut grijă să scap de greșelile inerente de editare, am rearanjat niște aliniate, într-o proză am refăcut fraza de final, în alta am corectat un nume de familie. Au mai fost câteva concordanțe verbale și cam atât. Nu am simțit nevoia să schimb nimic de fond, bune, rele, oricum ar fi privite azi.

Volumul conține proze inedite. Le-ai scris special pentru această ediție, cu gândul la această ediție, sau ele s-au adunat de-a lungul timpului, cumva în siajul colecției inițiale din 2013?

Proiectul Marile bucurii și marile tristeți s-a oprit pentru moment atunci când a intrat la tipar, asta înseamnă că am lăsat pe dinafară unele proze neterminate, fragmente sau schițe. Una dintre intenții se numea „Așa o să crească iarba pe noi”, o proză-scenă în care niște băieți fumează o țigară și găsesc o pasăre moartă, paginile acelea au devenit o nuvelă, iar după câțiva ani, microromanul de la Humanitas. Ar fi fost fain să o includ la reeditare, doar că n-aveam cum, ea n-a fost niciodată o proză scurtă, ci o nuvelă, cu mai multe centre de greutate, dar fără twisturile necesare prozei scurte. Din alt motiv nu am inclus „Fructe necoapte”, care n-a ieșit niciodată ca proză, ci ca scenariu, iar scenariul a devenit scurt metraj în 2019. Noile proze vin în continuarea discursului „minimalist”, dar nu se cantonează în acel perimetru, ci îl continuă. E un bun punct de plecare pentru alt volum. Le-am scris în „siaj”, dar n-a fost o idee conștientizată, cam pe aici e locul meu în scris, mi-e natural să scriu așa.

Care ți se pare ție, ca autor, cea mai de impact imagine din prozele cuprinse în Marile bucurii și marile tristeți?

Fiecare proză din volum derulează o imagine pe fundal – o roată care se învârte în noroi, acolo unde e o relație înțepenită între tată și fiu, un fluture de noapte captiv într-o cameră de hotel, acolo unde dorința carnală trebuie ascunsă, sau bufetul vechi, demontat de doi frați vitregi, care nu mai au mai nimic în comun etc. Imaginile apar fulgurant și nu au valoare simbolică, se împletesc cu celelalte în firul narativ, așa că pot să treacă neobservate. N-au valoare premonitorie ca în Decalogul, ci de radiografiere a stării de fapt. Să zicem că e un tribut pentru Kieslowśki, dar eu nu sunt regizor, eu trebuie să lucrez altfel cu imaginile, ca un fel de fotografii-document peste care se așterne textul. De aceea imaginea mea favorită e și cea mai puțin concretă dintre ele, un spațiu-timp din „Pe repede-înapoi, acasă”, scena în care trecătorul vede în dreptul ferestrei o femeie care se piaptănă la oglindă, femeia va fi singură toată vara, cum va fi și el, dar vara o să treacă și odată cu ea și frumusețea. Scena, deși periferică, îmi place și pentru că se întâmplă pe o strada cu case vechi, unde am copilărit, un drum pe care l-am bătut apoi în adolescență, și am surprins acest moment într-o noapte toropită de căldură, înainte să plec în București.


Citiți aici un fragment din povestirea „Într-o zi doar praful”, din volumul Marile bucurii și marile tristeți, în curs de apariție la Editura Humanitas, în colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani coordonată de Andreea Răsuceanu

/

Într-o zi doar praful

La bar și‑a proptit coatele în tejghea și‑a cerut o cola zero și un suc de fructe. Bruneta cu tatuaj s‑a urnit cu greu din scaun, a scos sticlele din frigider și i le‑a pus în față.

— Atât?

Nu i‑a mai răspuns, a întors capul după Mia. Fetița a fugit la leagăne, s‑a suit singură într‑unul și a început să se legene așa cum o învățase el, cu picioarele în față pe înainte și cu spatele aplecat când revenea înapoi, dar cât a măturat cu privirea locul, distanța de la bar la locul de joacă s‑a lărgit dintr‑odată și el a rămas cu sticlele în mână, pe podeaua de sub prelată și și‑a dat seama că nu mai avea ce să facă decât să se ducă la ei la masă. Diminețile, până să se trezească fetița, avea câteva minute de liniște, zăcea cu privirea pe lucruri, umbrele frunzelor de plopi proiectate pe geamul mat de la baie, în lumina crudă a zorilor. Se ducea la bucătărie și punea apa în ibric, apoi învârtea flacăra aragazului până prindea o nuanță galben‑portocalie, ca să grăbească bulele de aer de pe peretele de smalț, deși știa de la maică‑sa, din copilărie, că dacă te uiți în ibric când aștepți, apa n‑o să fiarbă niciodată.

Acum cel mai mult aștepta zilele când fetița stătea la el. Trăgea cu ochiul prin deschizătura ușii la picioarele ei mici, care ieșeau de sub cearșaful mototolit.

Într‑o zi n‑o să mai fie nimic din toate lucrurile astea, o să rămână lumina și lucrurile abandonate, apa, pietrele, buruienile pe care nimeni n‑o să le mai împiedice să crească, fierul pe care oamenii l‑au scos din pământ și l‑au făcut drugi, traverse și piese, garniturile de la Gaspeco o să ruginească pe șine, cât timp o să plouă, o să plouă, apoi o să fie iarăși lumină, praful o să scânteieze în soare. Buteliile de la stația de încărcare o să stea goale, unele lângă altele, lângă reductoarele de sudură. Oxigen, argon, azot, acetilenă, dioxid de carbon, toate degeaba. Blocurile astea o să rămână la marginea orașului, dar măcinate de umezeală, bătute de vânt, cu cercevelele căzute, fără acoperișuri. O să stea în picioare stâlpii de rezistență și plăcile de ciment, dar atât.

Seara îi citea dintr‑o carte și îi explica fetiței cum fusese viața în Univers înainte să apară oamenii. Liniște, soare, apă, pietre. Și praf.

— Nu era nici un om?

— Nimeni.

— Și crabul Perfil?

— Crabul Perfil era, dar murea de plictiseală.

Ajutată de altă fetiță mai mare, Mia s‑a dat jos din leagăn și au fugit amândouă până la trambuline, unde au început să se hârjonească. Fetița cea mare i‑a ridicat maioul și și‑a lipit buzele de burtica ei, apoi a început să‑și fluture buzele și când sufla aerul cu putere din obraji, Mia chicotea de plăcere.

Dintr‑odată băieții au izbucnit în râs, n‑a auzit ce ziseseră, dar au râs cu toții tare și apoi și‑au vârât iarăși capetele în telefoane. A venit un val de vânt dinspre râu și a scuturat faldurile umbrelei de soare.

S‑a pus pe un scaun, parcă îl aștepta, era gol și stătea acolo ca să se așeze el.

Nici înainte să plece din oraș nu prea mai ieșea cu ei, a mers bine până la vârsta de undițe și de fotbal, pe urmă nu prea mai aveau ce să‑și zică. Ăștia n‑au făcut decât liceul, ei au plecat primii în Anglia, când nici nu se pleca așa de ușor, câștigau bani în construcții și îi făceau praf acasă. Robi, Sebi și Crețu’ au avut ceva probleme pe acolo. S‑au combinat cu fete tot din zonă, fetele care stăteau în colanți și șlapi pe treptele de la Alimentara și spărgeau semințe. Pe câte una care bălăngănea sticla de cola și punga de Fornetti o vedea pe urmă împingând căruciorul pe alei, dacă nimerise într‑o combinație proastă și nu putuse să plece.

I‑a fost frică să nu se rupă scaunul cu el, așa de tare a pârâit, dar nici atunci n‑a zis nici unul nimic. Stătea cu spatele la râu și cu fața spre locul de joacă.

Mai încolo era o râpă, apoi câmpul deschis, pe care pășteau niște oi, iazul și trestiile.

Într‑un târziu Sebi a mormăit ceva peste masă.

— Bate FCSB‑ul?

Nici ceau, nici nimic, dar a înțeles că întrebarea îl privea pe el. Nu s‑a mai mai uitat la meciuri de când au retrogradat, nu mai știa care retrogradare, au picat de mai multe ori, dar la un moment dat i s‑a tăiat. Cu atât mai puțin îi păsa ce făcea FCSB cu o altă echipă de inițiale. Nici pe ei nu îi mai interesa fotbalul ca pe vremuri, dar puneau la pariuri. A tăcut și a luat o gură mare din sticla de cola. Cealaltă, de suc, se aburise pe masă și mici broboane de apă se scurgeau pe forma ei cilindrică.

— 1 la pauză, 2 la final, a zis Crețu’.

Sebi a plescăit din limbă, cum ai face la cai, să‑i potolești.

A văzut‑o pe blondă cum apare din spate, de la bucătărie, avea niște blugi tăiați deasupra coapselor și picioarele fără ciorapi băgate în ghete. Când sălta peste smocurile de iarbă i se scuturau țâțele în maioul roșu. S‑a uitat fix la el, ca și prima dată. Atunci crezuse că îl știa de undeva, dar nu era o fată din zonă, sigur stătea în sat, avea pielea aspră, ca fetele de la țară. De fiecare dată rămânea cu privirea adânc înfiptă în el, și când mâinile îi umblau pe sub tejghea să spele o cană sau să prepare o cafea, și când strângea de pe mese.

Într‑o seară a stat singur la o masă și a băut bere, o urmărea și el cu privirea. Pe atunci de‑abia dăduseră drumul la terasă, se făcea întuneric și răcoare devreme. Nici ea nu umbla așa despuiată ca acum. Nu mai rămăseseră decât el și ea, care își făcea de lucru pe la bar. Lumina albă a neonului îi decojea pielea aspră de pe ceafă și de pe brațe. S‑a auzit marfarul care trăgea cisternele la Gaspeco. Atunci și‑a făcut curaj și s‑a dus la ea, nu i‑a zis nimic, ea își spăla mâinile în chiuvetă. S‑a întors și l‑a privit mirată, ca și cum îl știa dintotdeauna și ideea lui era complet aiurea.

Nu s‑a speriat, și‑a șters mâinile în prosop și l‑a trântit ghemotoc pe spălător.

— Acum nu, i‑a zis și el n‑a comentat, măcar s‑o fi întrebat când.

După ce‑a urcat pe pod, s‑a hotărât să coboare. Luna era jos, aproape de apă, și în depărtare se vedeau ghemurile de vapori din turnurile de la CET. Aerul mirosea rece și iute, ca un lemn care începe să putrezească. Nu mai fusese pe bune cu vreo tipă de când se născuse fetița, ba chiar dinainte, probabil că atunci când o făcuseră fusese ultima dată ca lumea. A coborât panta înapoi, printre tufe, cu mâinile în buzunare. Blonda strângea cartoanele de pizza și le îndesa în coșul de gunoi. Deasupra picioarelor strâmbe, curul ei bombat.

— Nu ți‑am plătit, i‑a zis.

Blonda s‑a îndreptat de spate și s‑a uitat iarăși la el, cu aceeași figură, pe care parcă o punea pe repeat. Ca și cum în fiecare secundă uita ce fusese mai devreme și o lua de la capăt. Doar ochii brun‑verzui aveau legătură cu el sau cu ceva dintre ei, dar privirea părea închisă într‑o carcasă rece, ca într‑o butelie, și el nu dibuia robinetul de unde să degajeze presiunea. Atunci a renunțat. I‑a pus banii pe pult și a plecat.

Acum tipa a făcut aceeași schemă. Tibi a tras cu ochiul la ceilalți să vadă dacă știau ceva sau măcar dacă se prindeau și ei de jocul ei, dar nimic, tot cu fețele în ecrane, prăvăliți în scaunele de lemn.

Blonda a debarasat masa și a luat‑o înapoi peste peticele de iarbă, cu bucile ei care ieșeau din blugii tăiați și tremurau deasupra coapselor.

Ca prin somn Crețu’ a întins mâna peste masă, a apucat cola lui și în timp ce‑și dădea capul pe spate, odată cu sticla în care lichidul se legăna pe gât în jos, i‑a aruncat o privire pe sub pleoapele întredeschise. A pocnit sticla de masă și a râgâit cu fața înapoi, în telefon.

— Ești la stație acum?

Tibi a simțit un nod în gât. A dat și el gata restul lui de cola și s‑a gândit că a uitat să‑i spună blondei să‑i mai aducă una. Acum stătea ca un prost cu sticla goală între palme.

— Îl mai ajut pe tata, a zis.

— Ce face nea Mitică?

— Bine, a mormăit el, ca de obicei.

Pe taică‑său îl respectau, le făcuse sănii și skate‑uri în copilărie, îl salutau când îl vedeau seara la stație, înainte să se suie în coaja lui de Nissan și să se întoarcă la Utvin.

Pe el însă trebuia să‑l aștepte o glumă proastă. O să zică ceva de butelii, apoi o să se înțeleagă că el s‑a umflat ca o butelie, și iarăși și‑a simțit corpul moale și gras, imposibil să‑l ridice de pe scaun.

A căutat‑o din priviri pe Mia, ca și cum fetița ar fi putut să‑i sară în ajutor, dar răul nu era aici, la masă, era chiar acolo, în spațiul de joacă.

S‑a trezit că a deschis gura și aerul nu se mai schimba dintr‑o parte în alta, rămăsese blocat ca un abur înghețat în jurul buzelor. Le‑a închis la loc și le‑a umezit cu limba.

Ăștia nu‑l vedeau pe băiețelul care apăruse printre ulucii îngrăditurii, dar Tibi nu‑și putea desprinde ochii de la el. Mic, cam de‑o seamă cu Mia, alerga dezordonat, aruncându‑și botoșeii în toate direcțiile, gata oricând să se dea de‑a dura prin iarbă. Și ciuful din frunte, castaniu și moale, și ochii mari și negri, năsucul cârn și buza de sus ridicată, știa atât de bine un chip ca ăsta, dar mai mare, dormise cu el, se trezise dimineața lângă el, îl mai văzuse râzând sau schimonosit de furie. Mai ales schimonosit de furie. Sau de dezgust. Când o mai căutase pe Lore după despărțire, să‑și ia monitoarele și calculatoarele din boxă. Negative care rămăseseră mult în urmă, nu le mai developase, nu trebuiau să apară în scena asta.

— Laptopuri mai faci? l‑a întrebat Crețu’.

— Acum nu prea, am închis SRL‑ul, a bâguit Tibi, ca să scape de el.

— Nu, e pentru mine. Vreau să‑mi pun un SSD.

Tibi a înhățat sticla de suc de fructe și a sorbit cu sete. Lichidul dulce și în același timp acru i‑a străpezit dinții și limba.

— Dacă ți‑l comanzi tu, ți‑l pun.

Lore n‑avea de ce să mai fie pe aici. După ce s‑au despărțit, s‑a combinat cu un neamț din Germania, sau s‑a combinat mai dinainte cu el, băieții i‑au zis ceva, pe departe, mai bine să se fi prins singur.

Oricum, ce importanță mai avea, Lore s‑a dus și l‑a lăsat așa cum l‑a lăsat.

N‑avea cum să apară pe aici, ea nici nu era din cartier, stătea în partea cealaltă a orașului și când venea pe aici strâmba din nas. Prima dată i‑a fost și rușine să o invite pe la el, i‑a spus că ai lui primiseră apartamentul prin repartiție de la fabrică, dar el a crescut la bunici, la Utvin. N‑a dus niciodată pe acolo, însă ei nu i‑a luat mult timp să afle adevărul, el crescuse la bloc și ai lui se mutaseră în sat după ce murise bunica.

Acum trebuia să dea ochii cu ea și cu copilul ei. Nu știu cum, Mia a remarcat că‑i bea din suc și a început să țipe la el din vârful toboganului albastru. Până la urmă a fost nevoit să se ridice de pe scaun. O să înghită și chestia asta dacă așa trebuie. A străbătut bucata de pământ, legănându‑și corpul ca un pinguin. De când kilogramele o luaseră în sus, genunchiul drept nu‑l mai ținea și foarte curând avea să cedeze și celălalt. El, pinguinul gras, cu sticla de suc în mână, după ce s‑au topit ghețurile. Lăsa o umbră rotundă în urma lui, ca o pată de ulei scursă dintr‑un rezervor prea plin.

Băiețelul nu s‑a dus la fete, se suise într‑o mașinuță de plastic și dădea ture, apăsând lung claxonul.

Apoi l‑a văzut pe taică‑său.

Denis, băga‑mi‑aș!

N‑avea cum să se fi gândit la varianta asta. Pe fratele lui Lore nu l‑a suportat de la bun început, un puști răzgâiat, Lore îl punea tot timpul să‑l scoată din vreun rahat sau să‑l împrumute cu bani pe care niciodată nu‑i mai vedea.

Stătea cu coatele sprijinite pe gard, ca un țăran care‑și urmărește vițelul în staul. De‑abia când l‑a văzut pe băiețel, și‑a dat seama cât de mult semăna și el cu Lore. Între timp se lățise în umeri, era mai bine legat, cu mânecile tricoului ridicate mult pe bicepși, dar tot așa scundac, cu gâtul gros și mult mai puțin păr în cap, doar un puf pe deasupra pielii, după un contur ondulat, ca pe mingea de tenis. În cazul său, nasul luat pe sus de vânt trăgea prea mult buza superioară, care nu reușea să‑i acopere complet dinții și de asta părea că rânjește tot timpul. Pe vremuri, când voia să‑i arate cât de mult îl disprețuiește, îi spunea numele întreg și parcă i‑l cânta.

— Tiberiu! l‑a strigat și acum de la gard și și‑a desprins coatele de pe uluci.

Tibi s‑a prefăcut surprins de revedere, a schițat un zâmbet și i‑a părut rău că n‑avea două, trei sticle de suc în brațe, o navetă întreagă de sticle, ca să nu fie cazul să dea mâna cu el, dar după ce Mia i‑a înhățat‑o și pe aia pe care o avea, nu i‑a mai rămas decât să‑i simtă în palmă mâna moale și lipicioasă ca un pește.

— Ce faci, Tiberiu?

— Uite‑așa, tu ce faci?

— Uite, vin la baltă cu ăsta mic, i‑a arătat dintr‑o mișcare scurtă a capului iazul de dincolo de râpă.

— Mai e apă pe‑acolo?

— Oho, și încă cum, a râs Denis cu vocea lui fonfăită. Nu mă bag încă la râu, că i‑am făcut o undiță din bambus, vreau să‑l învăț de la basic, dar să vezi ce prinde ăsta micul…

Într‑o secundă a scos telefonul din buzunar și i‑a băgat sub nas niște poze cu un caras frumușel într‑o pungă, care părea luat din piață.

— Fain, frumos, i‑a zis Tibi. Văd că încă te pricepi.

— Nu eu, el l‑a prins, pe bune, a protestat Denis.

Tibi l‑a căutat din priviri pe piciuman. Încerca să se apuce cu mânuțele de marginea nichelată a trambulinei în timp ce Mia și cu cealaltă fetiță continuau să țopăie în centrul prelatei de cauciuc, fără să‑i dea nici o atenție.

— Hai să vezi locul.

— Știu locul, i‑a zis Tibi.

— Hai să vezi unde m‑am pus. Hai, c‑am lăsat undițele acolo.

— Nu pot, Denis, sunt cu fetița.

Denis a analizat‑o printre gene pe Mia, care se prinsese cu brațul de cealaltă fetiță și făceau un singur corp, hoola‑hop. Probabil că nici nu și‑a dat seama care din ele era a lui.

— Ești singur?

Tibi a simțit cum i se înroșesc obrajii și mici broboane de transpirație i se adună la marginea părului. Și‑a șters fruntea cu dosul mâinii.

— Da, acum da, maică‑sa e la București.

— La București? a repetat Denis cu capul dat pe spate.

— Da, are niște treabă.

— Stai liniștit, că e nevastă‑mea să se uite după copii.

I‑a arătat o tipă cracoșă, proptită la bar, cu un portofel gros în mână, de culoarea bomboanelor fondate, asortat cu o pereche de sandale lucioase, cu toc înalt, cu care greu ar fi putut să facă drumul până la mașină și înapoi.

— Hai până la baltă, hai să‑ți arăt peștii. Zece minute și ne‑am și întors.

Tibi s‑a uitat încă o dată la fetițele care țopăiau și râdeau pe trambulină. Piciul reușise până la urmă să se cațere înăuntru și fetele îl primiseră în jocul lor, înconjurându‑l cu brațele. La masă, băieții erau în aceleași poziții, tot cu fețele în telefoane, ca și cum el n‑ar fi trecut niciodată pe acolo. Dacă trebuia să găsești diferențele dintre cele două imagini, ca într‑o carte de copii, trebuia să te uiți mult până ai fi văzut că nivelul din sticlele lor scăzuse. Asta cu zece minute o știa foarte bine de când era cu Lore. Îl suna și‑i zicea să se ducă la apartamentul de la gară și să facă cumva să‑l scoată pe Denis de acolo și să‑l trimită la școală, că pica bacul. Era un băiat bun, dar îi lipsea autoritatea tatălui sau a unui frate mai mare. Denis stătea în mijlocul camerei, înconjurat de pungi de semințe Djili și de coji în mai multe farfurii de plastic și pe parchet, sticle de suc răsuflate, cu capacele rostogolite pe sub fotoliu sau pe sub bibliotecă, și cutii goale de Energizer și se juca shootere în rețea. Când Tibi îl lua mai tare, începea să se miorlăie că mai voia zece minute, că își strica punctajul dacă ieșea chiar în momentul ăla.

Apoi repeta zece minute, până când Tibi ceda și îi făcea jocul.


Citiți aici un scurt interviu cu Augustin Cupșa despre viitorul său volum de povestiri, Marile bucurii și marile tristeți.