Trei răspunsuri despre romanul „Noaptea nu uită” de la autoarea lui, Silvia Dumitru

„Nu eu am conturat ideea, cartea s-a conturat prin mine, personajele au fost vii și și-au găsit loc prin lumi pe care le știu – atât eu, cât și prietenii mei, cunoscuții, generația noastră, adulți tineri de acum.”

299 vizualizări
Citiți în 9 de minute

1. Cum s-a conturat ideea romanului „Noaptea nu uită”?

Romanul meu a fost, acum mai bine de 20 de ani, un vis. Apoi a început să prindă rădăcini. Ani și ani mai târziu, o idee concretă, și-apoi un eseu. Forma romanului s-a schimbat organic, odată cu mine – simplu spus, nu am știut de la început despre ce va fi vorba și nici nu am forțat să știu.

Eseul care stă la baza cărții mele surprindea iubirea „interzisă” a unui bărbat pentru o Lolită contemporană. Credeam în intriga de la care plecasem, îmi plac poveștile care sfidează normele pentru a ne arată, prin opoziție, calea bună, dar nu am avut curaj să o duc mai departe. Am renunțat după 20 de pagini, de teamă că nu pot fi credibilă în vocea unui bărbat de 40 de ani. Ulterior, eseul publicat în Cod de poveste s-a metamorfozat în cartea de azi, așa cum a fost publicată.

Am scris fără să mă uit înapoi primele 50 de pagini. Să pretind că a fost o idee limpede care a prins contur prin intenție ar fi o exagerare. Nu eu am conturat ideea, cartea s-a conturat prin mine, personajele au fost vii și și-au găsit loc prin lumi pe care le știu – atât eu, cât și prietenii mei, cunoscuții, generația noastră, adulți tineri de acum.

2. Cum a decurs scrierea lui?

Greu. :))

În primul rând, pentru că în paralel cu scrierea romanului se întâmpla viața – proiecte freelance, pandemii, îngrijirea copilului, gătit, sport, grădiniță, curățenie. Uneori, mă culcam la 8 seara, odată cu fiica mea, și puneam ceasul trei ore mai târziu, la 11 noaptea, ca să pot scrie cât dormea cea mică. Alteori, mă trezeam la 4 și profitam de cele două ore de liniște până începeau treburile.

În al doilea rând, pentru că nu știam cum trebuie să se simtă procesul scrierii unei cărți, la ce să mă uit, ce contează și ce nu. E vreun semn care-mi poate confirma că sunt pe drumul cel bun? Habar nu aveam. După cele 50 de pagini în care am scris fără să mă uit înapoi, m-am trezit înfășurată într-un ghem de idei. Nu mai știam să-mi fac ordine în gânduri, nu puteam să conțin nici ce am scris, nici să duc povestea mai departe. Știam doar că vreau să croiesc un destin pentru personajele mele. Voiam să fie real, uman, apropiat de ce trăim zi de zi – normalul din fața casei, de la bar, din minutul în care ne trântim în pat.

Am deblocat haosul prin disciplină – m-am oprit din a fi scriitor și mi-am pus pălăria de inginer. Am început să fac fișe de personaje, să-mi clarific cum arată până în cel mai fin detaliu, să le descriu casele, istoria, dorințele, hainele, grimasele, să văd totul ca și cum ar trăi în apartament cu mine, sub ochii mei. Apoi am trecut la spargerea blocului de text într-un cuprins. Deși nu aveam numele finale pentru capitole, am preferat să folosesc cifre romane, cât să creez sertare pentru paginile cu întâmplări.

Pentru editarea finală, înainte de a trimite manuscrisul către editură, m-am retras într-un sat, unde am stat singură o săptămână.

După 2 ani și ceva, am izbutit să termin cartea, însă simțeam nevoia să curăț textul și mai bine. Atunci am trecut de 2, 3, 4 ori prin tot ce scrisesem, am scos cuvintele și expresiile complicate, cuvintele pe care nu le-ar înțelege un copil de 10 ani sau pe care ești nevoit să le cauți în dicționar. Am vrut să fie un stil de scriitură curat, simplist, aproape brutal, să fie o carte care-ți vorbește, nu pe care o citești, fix ca o conversație cu prietenii la bar sau restaurant.

Pentru editarea finală, înainte de a trimite manuscrisul către editură, m-am retras într-un sat, unde am stat singură o săptămână – am făcut plimbări zilnice prin pădure, tăiat lemne, făcut plăcintă de mere. Am încercat să-mi păstrez, pe cât posibil, ochiul critic și obiectiv, să mă detașez. Ca insight – pentru mine, a ajutat mult să printez toate foile și să lucrez ca-n școala veche de jurnalism, cu pixul pe hârtie. E un concret care aducea, simbolic, publicarea tot mai aproape.

3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Noaptea nu uită”?

Dezbrăcat de stereotipuri, așteptări, șabloane. Pentru mine, „Noaptea nu uită” e un film, un video făcut cu telefonul, un sketch de radio pe care îl asculți în mașină în drum spre birou, o șuetă, o poveste de viață care merită trăită.

Vă recomand să o citiți organic, cu toate simțurile activate. Să stați cu durerea, căutările, alegerile nefericite ale personajelor. Să auziți tacâmurile care se lovesc de farfurie la masa de duminică. Să atingeți fructul interzis. Și, la final, să primiți în dar „regăsirea” – partea caldă și curată din noi care trăiește pentru iubire.

Unii oameni au fost contrariați de alegerea acestui subiect, de construirea unor „personaje atât de toxice”. Dar cred că lumea e plină de povești dureroase – cineva trebuie să spună și lucrurile mai puțin plăcute. Câteodată avem senzația că nu mai există altceva, că nu putem vedea dincolo de negură. Dar partea care nu se vede din prima sau nu iese cum te așteptai este mereu cea mai interesantă. Lăsați-vă surprinși, e frumusețe în vindecare.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cum?”