Trei răspunsuri despre romanul „Tatăl meu care ești pe pământ” de la autorul lui, Andrei Gogu

1. Cum s-a conturat ideea romanului „Tatăl meu care ești pe pământ”?

Ideea a venit în cadrul cursului pe nuvelă ținut de Cosmin Perța la Revista de Povestiri, pe care îl recomand cu toată inima (pentru felul lui Cosmin de a fi) și cu toată încrederea (pentru profesionalismul și cunoștințele lui). Mi s-a spus de la început că ceea ce scriu va fi limitat la aproximativ 30 de pagini de Word. Inițial, nu am fost deloc deranjat de limită. Mă gândeam doar la cum voi face să umplu acele pagini fără să am burți, devieri, reflecții filosofice à la personaj-intelectual român ratat, care te trece prin tot ce a citit el în timp ce-și exersează vreun viciu. În interviuri, Cosmin vorbește despre stilul concis și expresiv din romanele sale. El e un prozator care urăște „abundența de cuvinte” și preferă „limbajul esențializat, minimal, care mizează pe simplitate”. El caută expresivitatea prin  „tensiune și ritm rapid” și nu prin verbiaj. Cititorii pot sau nu să prefere alegerea lui Cosmin (și majoritatea o preferă), dar un scriitor care învață de la Cosmin nu poate fi decât avantajat de un profesor care taie, esențializează și te direcționează către tensiune, un profesor al verbelor și mai puțin al adjectivelor. Totuși, pe parcursul scrierii nuvelei mele („Prea multă înțelegere”), mi-am dat seama că personajele îmi cer mai mult spațiu, își pretind mai multă biografie decât aș fi vrut inițial să le ofer, își invocă dreptul de a exista și separat de Iulian, personajul principal. Cu alte cuvinte, își revendică un roman. Nu știu cum sunt alți scriitori, dar eu mă simt vinovat față de personajele mele, dar doar în anumite situații specifice. Nu-mi pare niciodată rău că le chinui, că-mi exersez sadismul pe fiecare în parte pentru a le împinge să evolueze sau pentru a le pedepsi stagnarea. Conștiința mă torturează doar atunci când simt că nu le-am lăsat să-și spună povestea.

După publicarea nuvelei în Revista de Povestiri, am avut o discuție cu Cosmin, căruia i-am spus că simt să o dezvolt, iar el, fără niciun fel de ezitare, m-a îndemnat să-mi scriu romanul, că mă va publica. Știam că-i plăcea cum scriu, dar încrederea completă pe care mi-o oferea tot a fost un șoc. Nu o întâlnești des în mediul nostru publicistic. Cei care sunt familiari cu publicarea știu cât de obositor, lung și plin de nesiguranțe e procesul pentru un debutant, iar mie mi se oferea calea scurtă, un fel de pariu pe care Cosmin îl făcea cu mine, cu soarta și cu editura. Ai zice că șansa pe care mi-a oferit-o mi-a redus multe din anxietățile unui scriitor nepublicat, care nu știe dacă romanul pe care urmează să-l scrie va fi sau nu ales de una din editurile mari. Așa e. Scăpasem de o grijă. Aveam acum alta: să nu dezamăgesc omul care mi-a arătat cea mai mare încredere de care am avut parte. Nu e ca și cum aș fi putut scrie o carte mediocră, iar el mi-ar fi publicat-o automat. Încrederea lui mi-a crescut standardele mai mult decât dacă n-aș fi avut parte de ea. Mi-am schimbat viața pentru a nu-l dezamăgi pe el și a nu mă dezamăgi pe mine, iar ăsta nu e un mod de a spune.

2. Cum a decurs scrierea lui?

Aici vine partea cu schimbarea vieții. Scriitorii au moduri diferite de a se organiza. Unii reușesc să meargă la o slujbă de opt ore, să se întoarcă acasă și, în cazuri excepționale, să mai ofere din energia lor partenerului/partenerei sau copiilor, înainte să se pună la laptop și să-și continue povestea de unde au rămas seara trecută. Alții aleg să se trezească la 4 sau 5 dimineața și să scrie odihniți câteva ore înainte să plece la serviciu. Eu nu pot așa. Eu dacă nu știu că am toată ziua pentru scris, ori sunt prea stresat că voi fi întrerupt, ori prea istovit pentru a crea ceva bun. În primul rând, eu nu beau cafea, energizante, sucuri sau alte lucruri care să-mi păcălească creierul că are energie. Eu când sunt obosit accept că sunt obosit și caut să dorm. 8-9 ore pe noapte. Epuizarea nu se împacă bine cu scrisul meu. Am încercat. Tot ce iese e o vagă sclipire mediocră din ceea ce ar fi putut fi dacă aș fi fost odihnit. Asta mă dezavantajează din start atunci când vine vorba de un program de lucru full-time. De aceea, am știut că va trebui să fac niște sacrificii radicale pentru a putea scrie cartea asta. Fiind profesor de literatură română și limbă engleză, am putut să mă folosesc de meditații pentru a „trișa”, pentru a lucra doar trei zile pe săptămână, în timp ce una am alocat-o treburilor casnice, iar pe celelalte trei le-am dedicat scrisului, de dimineață până seara, doar cu pauze de masă și de lectură. Să spun că a fost greu ar fi un eufemism. Timp de aproximativ doi ani, m-am autoizolat de familie și am fost absent din viețile fraților mei, mi-am văzut prietenii mult mai rar decât mi-ar fi plăcut (ajunsesem să obosesc să spun „nu”), mi-am neglijat plantele până mi-au murit jumătate (când mi s-a ofilit camelia pe care o aveam de 7 ani de la o doamnă de pe Căderea Bastiliei, care mi-a dăruit-o înainte să moară de cancer pulmonar, am simțit că s-a dus o parte din mine), mi-am neglijat motanul meu drag, la fel de drag ca un copil, am fost nevoit să fac o mulțime de economii și nu mi-am mai permis să mă răsfăț. De viața personală nu mai zic. Scrierea acestui roman mi-a afectat până și memoria. Pentru a fi în stare să rețin imensitatea de detalii din cele 500 de pagini și felul în care ele se combină, creierul meu a sacrificat multe alte informații din viața de zi cu zi. Am devenit uituc și defazat, neadaptat la realitatea imediată pentru că trăiam constant în cea din roman, care m-a consumat până mi-a provocat rău fizic. Am plâns înainte să scriu, în timp ce scriam și după. Dacă nu eram dus la terapie, nu aș fi fost în stare să deschid și să conțin multe din sentimentele protagoniștilor. Trăiam roman, simțeam roman, gândeam roman, visam roman. De altfel, câteva din soluțiile structurale de care am avut nevoie mi-au venit chiar în vise. Când o persoană vorbea cu mine, singurul lucru la care eram atent era dacă spunea ceva pe care aș fi putut să-l folosesc în roman. Cartea asta îmi pretindea tot. 

Să transformi o nuvelă într-un roman e ca și cum ai transforma un ceas într-un laptop. Nu e un simplu proces de mărire, de lungire, de adăugare de „carne” personajelor. Totul e diferit: structura narativă e mult mai complexă și de aceea ai nevoie de o cronologie foarte bine pusă la punct, tensiunea trebuie dozată altfel, în funcție de momentul din capitol în care te afli, flashback-urile pot fi mai mari, dar trebuie exploatate cu grijă pentru a nu cădea în capcana rezumării, personajele secundare au propriile vieți, la fel de importante și de acaparatoare ca ale protagoniștilor, conflictele secundare sunt mai numeroase, schimbarea protagoniștilor e mai graduală, te poți juca mai mult cu succesiunea între timpul narării și cel al narațiunii, dar mereu cu grijă la ce dezvălui și când dezvălui.

Să transformi o nuvelă într-un roman e ca și cum ai transforma un ceas într-un laptop.

O să vorbesc mai întâi despre documentare, sfânta și obligatoria documentare. Bineînțeles, un sfat bun pe care îl primim de la mulți scriitori este să scriem despre ceea ce cunoaștem, dar, chiar și în cazul unui roman autobiografic (nu că al meu ar fi unul, că nu e), nu suntem scutiți de documentare. Folderul intitulat „Roman” de pe desktopul meu are următoarele subfoldere: notițe capitalism, notițe rasism, notițe feminism, notițe casete video comunism, notițe ateism, resurse anti-rasism, Cronologie roman, Fișe personaje, Fragmente de reciclat din proze anterioare, Didascalii și fraze folositoare (aici am pus de-a lungul timpului toate cuvintele și frazele interesante pe care le-am auzit în jurul meu, plus unele inventate de mine în momente aleatorii ale vieții), argou elevi, notițe alcoolism, notițe spiritualitate, notițe constelații familiale, notițe psihologie fiice fără tată, listă cărți de recitit pentru inspirație, Rezumat roman, linkuri știri folositoare, notițe deportare romi, notițe armata anii 90, linkuri articole rasism, notes on the unreliability of memory, notițe ceasornicărie, notițe istoria romilor, notițe lagăr Siberia, notițe pedagogie, sfaturi stilistice, vise folositoare, notițe Sapolsky – Determinat, notițe Nietzsche creștinism, notițe traumă. Cred că titlurile sunt grăitoare pentru direcțiile studiate. Tot ce aș vrea să adaug este mențiunea că de multe ori m-am regăsit în situația de a citi o carte de sute de pagini doar pentru a putea scrie un paragraf din romanul meu, iar uneori chiar mai puțin. O parte frustrantă a procesului satisfăcător de documentare este imposibilitatea de a te folosi de tot ceea ce afli. Într-un fel, mi-ar fi plăcut să le dau protagoniștilor mei toate cunoștințele mele și toată experiența mea de viață, dar asta e o naivitate. Personajele bune sunt cele cu lipsuri, imperfecte, neexperimentate, care știu lucruri, dar nu neapărat unele să le poată salva din conflictele în care se găsesc. Personajele memorabile suferă transformare sau suferă fiindcă nu se transformă.

Presupun că e de prisos să adaug că nu putem scrie ficțiune bună dacă nu citim sute de cărți de ficțiune bună și nu putem scrie literatură contemporană dacă nu citim sute de cărți de literatură contemporană. Cine crede altfel n-are decât să sufere precum un personaj. Pe lângă cărțile de teorie, de-a lungul scrierii romanului meu, am citit sau am recitit Joyce Carol Oates, Chuck Palahniuk, Elena Ferrante, J. M. Coetzee, Truman Capote, Sándor Márai, Virginie Despentes, Tatiana Țîbuleac, Cristina Chira, Ioana Maria Stăncescu, Iulian Bocai, Gheorghe Crăciun, Adrian Georgescu, Jeffrey Eugenides, Roald Dahl, Alice Munro, Gheorghi Gospodinov, Wells Tower, Mark Twain, Tudor Ganea, Alexandru Monciu-Sudinski, Virginia Woolf, dar și multe poete. Cred că prozatorii români, în special bărbații, au multe de învățat de la poetele noastre.    

Romanul meu e deja publicat. Nu mai pot modifica nimic, dar asta nu înseamnă că n-aș vrea.

Pe lângă cursurile de Creative Writing cu Florin Iaru, Cosmin Perța, Simona Antonescu și scriitorii prezenți la întâlnirile Revistei de Povestiri, în scrierea romanului m-au sprijinit și câteva cărți care teoretizează arta de a spune o poveste: Solutions for Writers de Sol Stein, A Swim in a Pond in the Rain de George Saunders, Into the Woods de John Yorke, The Science of Storytelling de Will Storr, Idei cu lipici de Chip Heath și Dan Heath. Cărțile astea nu pot transforma un om care nu știe să scrie într-unul care știe, dar pot transforma un scriitor decent într-unul bun, atâta timp cât exersează, exersează, exersează. Nu pot pune suficient accentul pe cât de importantă e editarea. Mi-am recitit paginile din roman de sute de ori, până când le știam pe de rost (Dacă îmi spui o frază din roman, îți spun la ce pagină o găsești). Am tăiat și am modificat de mii de ori. Am abandonat. Am restructurat. Am reinventat. Totul pe parcursul unui timp relativ îndelungat. Paginile scrise și editate trebuie lăsate o săptămână nevizitate până să fie reeditate, iar apoi o lună, iar apoi trei luni. Timpul e cel mai bun critic al nostru. Romanul meu e deja publicat. Nu mai pot modifica nimic, dar asta nu înseamnă că n-aș vrea. O, ba da. Chiar și acum aș modifica zeci de fraze din el. Mulțumirea mea stă în faptul că sunt zeci și nu sute. O altă mulțumire e adresată prietenelor mele scriitoare care mi-au citit și editat romanul (Cristina Chira, Ada Aitonean, Nicoleta Balaciu). Ele au reușit să vadă ceea ce eu nu am putut vedea because I was too close to the story. Nu pot sublinia cât de vital e pentru un scriitor să aibă lângă el oameni care scriu la fel de bine sau chiar mai bine. La fel de importantă e capacitatea scriitorului de a accepta și de a integra critica, chiar dacă uneori e dureroasă. E și asta o artă: să dai și să primești feedback. O artă cu mulți sadici și prea puțini masochiști. 

Printre aspectele stilistice și structurale de care am ținut cont când am scris romanul s-au numărat: eternul sfat SHOW, DON’T TELL (evită descrierile statice și rezumatele unor acțiuni, deși am mai făcut-o și eu uneori, dar am încercat să fie cât de rare posibil), cele 5 principii elaborate de Dan și Chip Heath (păstrează un limbaj accesibil astfel încât cartea ta să poată fi citită și de cineva care nu citește cărți, surprinde așteptările cititorului, rămâi credibil, emoționează, spune o poveste pe care omul să și-o amintească după un an), folosește-te de toate cele 5 simțuri, evită truismele, evită generalizările, evită stereotipurile, dialogul conflictual e cea mai bună formă de acțiune și de caracterizare, cele mai bune dialoguri sunt cele în care nimeni nu obține ceea ce vrea, orice personaj trebuie să vrea în orice moment ceva, nu orice e verosimil în realitate e verosimil și în ficțiune, excentricitatea, ticurile și obsesiile fac caracterizarea memorabilă, nimeni nu e doar bun sau doar rău (personajele reușite sunt mereu în nuanțe de gri), nimeni nu e doar victimă sau doar agresor, diferențele sunt mai importante decât similaritățile, stilul nu trebuie să primeze în fața poveștii, curiozitatea autorului trebuie să depășească propria persoană, îmi chinui personajele, dar le ofer și câteva momente de fericire, fiecare personaj trebuie să aibă un vocabular și o sintaxă diferite de ale celorlalte, traumele din copilărie le influențează alegerile, atenție la foreshadowing (indicii cu privire la ceea ce urmează să se întâmple trebuie plasate cu mult timp înainte tocmai pentru ca cititorul să nu aibă senzația unui Deus ex machina), fă-ți cititorul să se simtă inconfortabil, vinovat, scârbit sau înduioșat, dar niciodată nu-l face să se simtă prost, alternează comicul cu tragicul, cititorul trebuie să se identifice de multe ori cu personajele, un strop de poezie (bună) din când în când nu strică, amână confruntările cât de mult se poate sau exploatează-le din prima fără un rezultat precis, mereu se poate mai rău, alternează planurile temporale pentru a crea suspans (nu duce cititorul acolo unde vrea să meargă), stresează-ți cititorul, dar nu uita să-l și detensionezi la final, când un personaj întreabă ceva într-un dialog, cel întrebat trebuie să spună orice, mai puțin răspunsul (bineînțeles, nu mereu, că n-am mai ajunge nicăieri), majoritatea dialogurilor din realitate sunt plictisitoare și n-are rost să le imităm doar de dragul verosimilității (până la urmă, lucrurile pe care le povestești nu sunt neapărat comune), dialogul dă senzația că povestea se mișcă mai repede și, de aceea, trebuie plasat în momente atent alese, dialogurile bune sunt cele în care vorbitorii se întrerup (nu mereu), personajele nu trebuie să primească ceea ce vor, ci ceea ce au nevoie și uneori nici asta, informație ≠ experiență, cele 5 simțuri = experiență, nu poți avea niciodată încredere în naratorii de persoana I pentru că toți au tendința de a se vedea ca victime, iar pe ceilalți ca agresori (tocmai de aceea dialogul poate fi folosit pentru a-i oferi cititorului o perspectivă mai echilibrată), nu-i spune cititorului cum se simte personajul, arată-i, timpul prezent e cel mai bun prieten al cititorului care se plictisește ușor, flashback-urile au nevoie să fie vizuale și conflictuale (de preferat prin dialog), scriitorul trebuie să arate lucruri recognoscibile într-o manieră la care nu te-ai gândit până atunci, cea mai ușoară cale spre eșec e să scrii o scenă despre sex, mai ales dacă ești bărbat (așa că fă-o doar dacă ești o mie la sută sigur că nu cazi în capcanele genului), poți înlocui un flashback cu un dialog din prezent în care personajele rememorează trecutul, în mijlocul conflictului poți strecura lucruri cu care altfel cititorul nu ar avea răbdare, adjectivele și adverbele sunt dușmanii tăi, lungimea propozițiilor trebuie să varieze pentru a evita un ritm monoton, cel mai reușit antagonist este unul umanizat, care iubește și este iubit. Am respectat eu toate aceste reguli în romanul meu? În cele mai multe dăți da, în unele nu. Bineînțeles că toată această listă este expresia subiectivității și a experienței mele. Literatura bună poate fi și altfel. Literatura bună este și altfel. Asta este pur și simplu literatura mea.

Vă dați seama că am scos cel mai lung oftat de ușurare după ce am citit feedbackul lui.

O ultimă provocare despre care vreau să vorbesc a fost personajul Magda. Ea este naratoarea din a doua parte a romanului. Cea mai mare temere a mea a fost că nu-mi va ieși vocea ei. După ce petrecusem un an cu cea a lui Iulian, după ce mă obișnuisem atât de mult cu ea încât îmi devenise un alter-ego, să creez vocea unei femei care să fie cel puțin la fel de puternică ca a bărbatului, dacă nu chiar mai puternică, părea o sarcină care mă depășea. Sau cel puțin asta a crezut editorul meu. Ca să-l parafrazez pe Cosmin, scriitorii bărbați pot construi personaje feminine secundare destul de puternice pe spații mici, dar le e foarte greu să creeze o protagonistă convingătoare pe spații lungi. De aceea, majoritatea covârșitoare nici nu o face. Ba mai mult, Magda nici nu era atât de relevantă în planul inițial. Ea era destinată a fi un personaj secundar care evolua laconic în umbra personajului principal, Iulian. Pe măsură ce partea lui Iulian creștea, mi-am dat seama că ea satisface doar jumătate din nevoile mele. Erau atât de multe lucruri pe care voiam să le exprim, dar pe care personajul bărbat nu le putea conține. Iulian era îngrădit de limitele biografiei sale, dar eu aveam nevoie să explorez și alte sentimente și relații familiale, străine de el. Magda și-a pretins dreptul de a fi separată de Iulian, chiar dacă legată prin anumite fire inițial invizibile în carte. Fata asta a insistat atât de mult să existe încât m-a împins să-i spun editorului că dacă nu mă lasă să scriu și partea ei, cea a lui Iulian nu are rost a fi publicată. Probabil doar hotărârea mea i-a mai domolit lui Cosmin scepticismul, dar teama mea încă exista. Știam că trebuie să o creez, dar cum? După ce am terminat jumătatea lui Iulian, am luat o pauză de trei luni în care nu am mai scris nimic, ci doar am citit literatură scrisă de femei pe bandă rulantă. Plus studii despre feminism. Nu e ca și cum nu citisem și înainte, dar acum o făceam sistematizat, cu multe notițe, cu o strictețe a selecției și cu mult mai mult timp la dispoziție. După două capitole scrise, am simțit că îi stăpânesc vocea. Nu-mi venea să cred. Era diferită de a lui. Mai puțin poetică, dar mai expresivă prin directețe, cu mai puțin umor, dar mai multă îndârjire, cu furie implozivă în locul furiei lui expansive, cu o blândețe ludică pe care Iulian nu avea cum să o atingă. Nu a fost magie. A fost practică. A trebuit inclusiv să fiu atent ca frazele ei să aibă o sintaxă oarecum diferită de a lui Iulian, un vocabular diferit, un alt ritm, ticuri și predispoziții lingvistice distincte. Veți observa cum Iulian folosește des în introspecțiile sale persoana a II-a. Magda nu o face. Magda folosește romgleza. Iulian nu o face. Deci procesul presupune instinct, feeling, dar și multă chițibușărie textuală. O să țin minte toată viața ce mi-a scris Cosmin după ce a citit primele două capitole din partea ei: „Nu știu cum ai făcut, ce latură feminină ascunzi tu în tine, dar wow, repet, un deliciu, și stilistic, și la nivel de construcție, și ca poveste. Sfâșietor și impresionant, trist, dar straniu satisfăcător, un amestec atât de nuanțat și aromat, teribil”. Vă dați seama că am scos cel mai lung oftat de ușurare după ce am citit feedbackul lui. Să-i demontez scepticismul editorului meu astfel încât la sfârșit să poată afirma că vocea femeii a fost chiar mai puternică decât a bărbatului a fost cel mai satisfăcător lucru.      

3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Tatăl meu care ești pe pământ”?

Cu diferența clară între realitate și ficțiune. Chiar dacă l-am folosit pe Iulian pentru a explora anumite aspecte din relația cu tatăl meu alcoolic, chiar dacă am folosit-o pe Magda pentru a explora anumite aspecte din relația cu tatăl meu vitreg, chiar dacă le-am dat amândurora părți din mine, ei nu sunt eu. Bineînțeles că asta nu-i va opri pe cititori să încerce să separe apele ficționale de cele reale, că nu degeaba sunt întrebat dacă eu chiar am făcut X și Y și Z. Adevărul e că acești doi au multe din mine, dar au unele și din alții din jurul meu, precum și multe inventate. Ei sunt variante imperfecte ale noastre, ale tuturor, inclusiv ale mele. Au probleme pe care eu le-am rezolvat de mult și probleme pe care nu le-am avut niciodată. Ei nici n-ar avea cum să fie Andrei Gogu. Andrei Gogu din prezent nu e potrivit pentru ficțiune. El duce o viață relativ liniștită și împlinită, lucruri perfect incompatibile cu ficțiunea.  

Romanul meu e asemenea personajelor mele: imperfect.  

Apoi, aș vrea să discut și despre latura politică a romanului meu. Mulți dintre noi suntem familiari cu afirmația lui Orwell cum că „nicio carte nu este cu adevărat scutită de părtinire politică. Opinia că arta nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu politica este în sine o atitudine politică.” Asemenea celui care a fost nevoit să împuște un elefant, eu vreau să schimb viziunea unor oameni în legătură cu narațiunile care stau la baza societății noastre. Unii poate vor spune că mi-am sacrificat integritatea estetică pentru a transmite anumite idei în partea lui Iulian și mai ales în partea Magdei, că ar fi trebuit să las povestea să respire fără considerente de ordin progresist, feminist, anti-capitalist, ateist, socialist și așa mai departe. E un laitmotiv fals că poveștile pot exista în afara politicii și a ideilor care o modelează. Până și o poveste cu o mamă care doar alăptează un copil în liniștea casei ei, fără niciun fel de idee politică în ea, suferă o influență politică. Laptele e de la sân sau de la Nestle? Că dacă e de la Nestle, aș vrea să-ți povestesc cum o companie care a prioritizat profitul a schimbat modul în care ne hrănim copiii. Tatăl copilului la ce oră ajunge acasă? Câte ore lucrează pe zi? Pentru cine lucrează? Mama are concediu maternal sau e casnică? Îl implică pe tată în creșterea copilului sau îl lasă să se sustragă? Ce nuanță a pielii are copilul? Ce haine poartă femeia? În ce țară au fost făcute și de către ce oameni exploatați? Cine sunt copiii care au scos din mină piatra de pe inelul ei de la mână, cu care bebelușul se joacă? Politica e peste tot în jurul nostru, doar că putem alege să o ignorăm sau să o recunoaștem. Personajele mele aleg să o recunoască. Romanul meu prezintă viața în complexitatea și adevărurile ei. Cine vrea să ignore realitățile vieții va fi nevoit să ignore (sau să înjure) anumite părți din romanul meu. Cine le poate accepta va plânge și se va bucura. Bineînțeles, ambele categorii sunt libere să-l critice. Romanul meu e asemenea personajelor mele: imperfect.