Anii 1946-1947 au fost poate cei mai dureroși pentru Republica Moldova, o perioadă de foamete similară Holodomorului ucrainean, dar mult mai puțin cunoscută. Atunci s-au întâmplat lucruri de neconceput, părinți care se topeau pe picioare încercând să-și țină copiii în viață, fii și fiice care mureau de foame după o lungă agonie. Cartea Liliei Calancea urmărește povestea unei familii destrămate dintr-un sat de pe malul Nistrului, în acele vremuri fatidice, când cei trei copii au rămas singuri după ce tatăl i-a părăsit, iar mama s-a avântat în necunoscut pentru a face rost de hrană. Când nu mai au ce pune pe masă, iar nimeni nu mai poate ajuta cu nimic, oamenii își pierd umanitatea și devin capabili de cele mai mari atrocități, iar copiii sunt cei mai vulnerabili la această transformare. Foamea nu mai lasă loc de milă, de principii sau de altruism, nici măcar în sânul familiei, astfel încât cei doi băieți și sora lor mai mare nu se pot baza decât pe ei și trebuie să se ferească până și de cei care înainte le erau cei mai apropiați. Și totuși, lumina și bunătatea pot apărea de unde te aștepți mai puțin… Hora înfometaților pictează un tablou crud al uneia dintre cele mai mari tragedii ale secolului XX, o poveste despre reziliență și supraviețuire în timpuri în care moartea se plimba, la propriu, pe ulițe.
Amiezi de vară
(fragment)
Soarele atârna în vârful cerului ca un clopot de aur, încins de‑a binelea.
Oh, aceste amiezi de vară, cu lumină îmbelşugată şi cu umbre binecuvântate prin ogradă… Cu dulăi întinşi la umbra cuştilor cu limba scoasă afară, cu găini moţăind sub scara din poieţică, cu copii făcând amiaza în răcoarea caselor de lut, cu iepuraşi de soare strecuraţi printre frunzele de viţă‑de‑vie, jucând peste ţolurile vărgate de pe un prag sau de pe prispă, aşteptând să se trezească copiii…
Mariţa se întorcea de la prăşit, cu sapa pe umăr şi cu un cântecel în suflet. Era jalnic cântecelul ei şi i se uscase de mult în cerul gurii. Abia aştepta să ajungă la fântâna de la prima răscruce.
De departe îi zări chipul osos şi îmbătrânit. Mergea încet, cu mâinile la spate şi capul plecat. Pălăria, decolorată şi moale, îi cădea strâmb pe creştet. Mariţa a vrut să se retragă‑n dosul fântânii, dar se răzgândi.
Când bărbatul ajunse în dreptul ei, fata trăgea deja de lanţul cu căldarea plină, sprijinită pe colacul fântânii. Ridică sprâncenele şi se uită lung la ea. Părea să cântărească în minte ceva, aşa cum face omul când nu e sigur dacă recunoaşte bine un chip drag. În sfârşit, mai mult o adiere decât vorbă de om:
— Te‑ai făcut mare, Mariţă.
Fata îşi zări chipul tremurând în apa din căldare.
— Mulţumesc, nanu
Savelie. Savelie îşi scoase pălăria şi o bătu de genunchi, de parcă o scutura de gânduri, nu de colb. Se aşternu tăcerea. Un pârâit uscat, ca un oftat, se auzi din partea salcâmului.
— Cum s‑au făcut păpuşoii la voi pe deal? întrebă el, privind în pământ, ca şi cum de acolo aştepta răspunsul.
— Bogdaproste, binişor.
— I-am prăşit şi eu de două ori, cât am putut, mă rog… Tu bea, nu te ruşina, cana asta am adus‑o ieri aici… e nouă.
Mariţa îi dădu ascultare, aşa cum o făcea când era mică şi venea nanul cu braţele încărcate pe la ei. Restul din cană îl aruncă la rădăcina unui pui de nuc, răsărit de capul lui sub salcâmul uscat. Soare avea destul. Clăti cana, o umplu din nou şi i‑o întinse. Bărbatul dădu mulţumit din cap şi bău puţin. Cu buzele tremurânde, îngână încet, de parcă nu voia să se audă:
— Ştii… atuncea, când m‑am suit la voi în pod… Vă rog de mă iertaţi…
Un cocoş din vecini bătu din aripi, ameninţând cu un cucurigu de jar, dar numai îşi întinse gâtul spre soarele dogoritor, aşa şi amuţi, orbit şi năucit de prea multă lumină. Un vânt subţire mişcă frunzele puiului de nuc, parcă şi ele stânjenite de tăcerea prea lungă între doi oameni apropiaţi.
— Nucii, răspunse Mariţa, s‑au făcut bine nucile în anul ăsta, nu ca anul trecut, aşa‑i, nanu?
Savelie ridică cu teamă ochii. Ochi care se lepădaseră de toată lumea şi care, în ultimii ani, căutau numai pământ, pământ… şi apă. Îi privi chipul cu nesaţ, dar şi cu neîncredere, aşa cum priveşte un copil flămând o bucată de pâine.
— Aşa e, Mariţă, am cules numai trei saci, în an, da’ mici au fost nucile… Goale şi ele pe dinăuntru…
Şi iar tăcere. Dar parcă mai puţin apăsătoare.
— Apoi dar, mă duc eu Mariţă… Să ai grijă de fraţi.
Şi s‑a pornit încet, cu paşi mici, de parcă nu voia să lase urme.
Iar Mariţa, petrecându‑l cu privirea, din senin, şi‑a adus aminte de un oftat al bunicii Gafiţa. Unul potrivit pentru o amiază de vară, slobozit în spatele unui om mergând singur pe‑un drum fără de capăt.
— De ce oftezi atât de greu, bunică?
— Pentru că, fată hăi, dacă omul n‑ar ofta, cu totul s‑ar învenina.
N‑a zis nimic atunci Mariţa, iar acum a înţeles că venise vremea să schimbe un cuvânt din vorba bunicii. Un cuvânt care s‑a copt în propria-i poveste.
„Dacă omul n‑ar ierta, cu totul s‑ar învenina.“
Of, aceste amiezi de vară…
Când se întâlneşte om cu om, pe un drum de sat, la o răscruce, la o fântână – fin cu naş, cumătru cu cumătru, nepoată cu mătuşă… –, pornind vorbă despre păpuşoi, nuci, grâu… s‑a făcut… nu s‑a făcut… dă, Doamne, un strop de ploaie… Şi atât de scurtă e vorba lor, atât de vinovată şi de secătuită, că nu mai apucă să ridice niciunul ochii din apă sau din pământ, de parcă tot ce mai ştiau ei pe lângă toate trebuia lăsat la fundul fântânii ori îngropat adânc.
Numai că pământul, când se întâlneşte cu apa, numaidecât dă roadă. E nevoie doar de o sămânţă… Uneori, un grăunte e de ajuns. Şi rar se întâmplă, dar se întâmplă, ca până la urmă anume acel grăunte să fie fermecat.
