Moartea părinților trezește în Margarita Kostenko amintiri de mult reprimate despre istoria tulburătoare a familiei. În casa părintească regăsește, între filele unui jurnal, fotografia de grup a unor gardieni stând lângă o groapă comună din lagărul de la Treblinka, cu tatăl ei în mijlocul lor. Revoltată, Margarita simte nevoia acută să afle întregul adevăr despre părintele ei, iar căutările o aruncă într-un infern emoțional: cum mai poate să respecte a cincea poruncă biblică? De ce au păstrat părinții fotografia? De ce mama nu i-a părăsit tatăl? Justificările fostului călău de la Treblinka, consemnate în jurnal, și confesiunile soției din paginile aceluiași jurnal, scrise după moartea soțului, compun o imagine amestecată a Holocaustului, cu personaje în aceeași măsură dezumanizate și pline de compasiune, cu povești de dragoste neverosimile și victime pentru care supraviețuirea devine un blestem.
Eram unul dintre zbirii ucraineni care avea cel mai puţin contact cu nefericiţii. Îi vegheam de sus, din turnul meu de lemn. Una dintre cele şapte perechi de ochi din cer. Paisprezece, de toţi. Fiecare echipat cu un binoclu. Stăteam de veghe la vama aeriană dintre cele două lagăre, Treblinka 1 şi Treblinka 2. Urmăream cum moartea sare dintr-o horă în alta, dintr-un câmp în altul, oprindu-se, câteodată, să-mi facă cu ochiul: Nu vrei să înveţi de la profesionişti?
Dintre mii şi mii de oameni despuiaţi conduşi spre camerele de gazare nu se întoarse niciunul. Nu înviase niciunul. Moartea lucra conştiincios, ca ceasul. În stil nemţesc. Disciplină, ierarhie, precizie, logică, strategie… şi nicio abatere. Nici măcar pentru a confirma regula.
Îmi amintesc bine de rochia ei. Neagră cu floricele mărunte. Mătuşa mea avea una la fel. O femeie tânără şi frumoasă. Cu doi copii mici. Unul în braţe plângând, altul ţinându-se speriat de poalele rochiei. Femeia se apropie de un ofiţer SS cu o hârtie în mână. Îi explică, cu ochi umflaţi de plâns, că e nemţoaică pursânge. Că se produsese o mare greşeală. Că locul ei nu putea fi printre evreii din tren. Concetăţeanul îi luă hârtia din mână, o citi şi îi făcu semn să iasă din şir. Femeia respiră uşurată, strângându-şi copiii la piept. Ofiţerul chemă încă doi SS în uniformă. S-au consultat. Au decis. Nemţoaica văzuse prea multe. Va merge în camera de gazare, în rând cu evreii.
Dacă ar fi existat excepţii,
Dacă n-ar fi existat disciplina,
…ar mai fi existat oare lagărele morţii?
Într-o seară, în gară a sosit un tren numai cu bărbaţi, între 30 şi 40 de ani. Când corpurile goale au fost scoase din camerele de gazare, gardienii au băgat de seamă că nu erau circumcişi. Deci nu erau evrei. De ce au ajuns la noi? În lagărul destinat evreilor din ghetouri. Am aflat mai târziu. Fuseseră aduşi dintr-o mină din Bulgaria. Încercaseră să organizeze o revoltă. A fost înăbuşită. Culpabilii, trimişi la Treblinka. Supravegherea din tren şi răfuiala cu ei a fost deosebit de cruntă.
6 august 1942
Un tren cu vagoane pentru vite cu foarte mulţi copii în el poposi în gară. Totul îmi păru neobişnuit în acea debarcare. Mi-am dus binoclul la ochi ca să mă încredinţez că văd bine. Valuri, valuri de copii se îndreptau spre lagărul nostru şi doar ici, colo câte un adult care îi însoţea. Niciun icnet, niciun plâns. Cu toate astea, abia de-şi târau picioarele, obosiţi, flămânzi şi însetaţi. Nu-i îmbrâncea nimeni, nu striga nimeni Schneller! Schneller! ca să se mişte mai iute. Cei mai tăcuţi şi mai cuminţi erau chiar cei mici, care se ţineau de poalele unei femei plinuţe, cu sâni mari de doică şi cu faţă blajină. O cloşcă tipică, în preajma căreia copiii se simt protejaţi. Dar cei mai mulţi dintre copii se ţineau de un moşuleţ cu barbă albă. Mergea ferm, chiar îndârjit, înainte. Niciun Wachmann sau ofiţer SS n-a mişcat arma. Câinii fuseseră închişi în cuşti.
Pentru prima oară, nisipul alb de pe „Drumul paradisului“ (astfel era botezată cărăruşa ce ducea de la vestiar până în camera de gazare) nu a luat forma tălpilor goale ale nefericiţilor. Copiii şi cei doi adulţi veniţi cu ei nu au fost despuiaţi şi descălţaţi.
