— Ghaaa!
— Ce mai e, tată? Ce mai vrei acum?
— Ghaaa!
Nu poate răspunde și m-apucă groaza că îi trebuie pipi și că va trebui să mă opintesc din nou să-l ridic. Rapid. Din pat, în scaunul cu toaletă. Dacă n-o fac la timp, se scapă pe el și apoi sunt nevoită să-i schimb pamperșii, iar aia mi se pare infernal. E aproape complet paralizat. Încă de dinainte de AVC-ul ăsta, cancerul de prostată recidivase. Acum a început să avanseze fulminant. Nu mi-l mai operează nimeni. Din sfert în sfert de oră i se pare că-i vine lipsa mică, și-atunci urlă așa. O fi și demență… Cine mai poate ști? Nu mai vorbește, a slăbit și abia ridică o mână, dar e mai mare ca mine și nu-l pot manevra. A fost întotdeauna o namilă de om. Chiar și acum, când tot ce-a mai rămas din el e un sac de oase cu organele mâncate, el tot greu e și mie tot frică îmi este de oasele alea grele. Și milă, și frică. Nu mă pot dezbăra de niciuna, să-l fi lăsat în plata Domnului, cum ne lăsa el pe noi, cu lunile, când era în putere.
— A-gha, a-ghaaa! și mișcă mărunt din buze. Mâna n-o poate ridica decât vreo cinci centimetri de pe saltea.
Ochii lui strălucesc galben, se ațintesc încordați în direcția mesei, mâna tremură disperată sub pătură, încercând să-mi dea ceva de înțeles. Mă uit în ei și citesc disperarea. E atât de neajutorat. O pernă pe față, un apăsat ușor, în treacăt, ca din greșeală, și gata, s-a terminat… Observ că are buzele uscate. A, vrea să bea, probabil. De aia se tot uită spre masă. Înseamnă că-ncerca să spună apa. E ca și cu bebelușii, trebuie să deduci. Of, în afara lui, alt bebeluș sigur nu mai apuc să am. Doar el. Mereu el, numai el. Așa a fost de când mă știu.
Mă ridic, fac câțiva pași, ridic ulciorul, torn în recipientul din plastic cu biberon, mă întorc, îi pun biberonul la buze și îi țin capul. Craniul lui incredibil de firav mi se sprijină în palmă, mă zgârie cusătura aspră a trepanației. Soarbe hulpav, apoi se destinde puțin. Asta era. Îi era numai sete.
— Bea, bea.
O picătură de ceva în paharul ăsta și m-aș elibera. Doamne ferește! Mi-o ia gândul razna. De când n-am mai legat trei-patru ore de somn? De câtă vreme n-am mai ieșit din casă? N-am cum. Cine să mă înlocuiască? Mama, săraca, s-a stins de mult. Tot el a băgat-o în pământ. Cu chefurile și femeile lui. Nu mi-a rămas nimic de la ea, decât albumele de poze. Și pe ea, tot eu am îngrijit-o când s-a dus. Cine s-o îngrijească? El? A tunat că e treabă delicată, de muiere, și de ce să angajăm, pe bani grei, străini să ne intre în casă, că doar de ce-a făcut copil? Adică propria fiică este atât de egoistă? Preferă să meargă la jobul ăla fără perspective, pe care-l urăște, decât să-și arate iubirea pentru cea care i-a dat viață? A decretat să fac un curs de îngrijitoare, că după aia o să primesc salariu de la stat ca să îmi îngrijesc părinții. Și popa i-a ținut isonul: da, da, mai bine să se stingă împăcați, la casa lor, într-un mediu iubitor (iubitor, auzi!), că „așa-i bineplăcut lui Dumnezeu, fiica mea” (deodată devenisem și fiica lui, asta sunt eu, la greu sunt fiica tuturor). Cică o să m-ajute Dumnezeu, o să cărăm povara asta împreună. Sincer, eu ajutorul ăsta nu-l prea simt. În fiecare dimineață, când trebuie să îl urnesc pe tata din așternut ca să-l așez în scaunul cu toaletă, doar mie mi se rupe spinarea. În plus, de câteva luni încoace, am impresia că intru și-n menopauză. Nu mi-a mai venit ciclul de șase săptămâni și dorm prost, am tot timpul bufeuri. Lui, bineînțeles, îi place cald. Cum deschid o fereastră, urlă: iiig! Cum să și dorm, dacă mereu mă strigă…
Bietul de el.
La început a mai venit o kinetoterapeută. Apoi ni s-au terminat banii (a trebuit să-i iau saltea anti-escare, căruț, scaunul ăsta medical) și, oricum, el nu făcea niciun progres. Acum, până nu-i vine lui pensia, și să pot ieși în oraș n-aș avea bani. I-am dat pe utilități, pe mâncare, iar de aici, din fundul pământului, trebuie să schimb două troleibuze până în centru. Îmi trebuie bilete, mi-a expirat abonamentul. I-a trebuit lui, înainte de pensie, ditamai casă cu grădină la periferie, la mama naibii, în câmp, unde se rătăcesc și taxiurile. Kinetoterapeuta mi-a cerut 40 de lei în plus ca să vină până aici. Și abia ne-a găsit. După ce s-a văzut cu casa, tata n-a mai binevoit să pună și număr pe ea. Umbla încă pe șantier cu serviciul. Umbla vorba că își găsise o gagică undeva, în alt județ, de-și tot făcea de lucru pe-acolo. De vreo două ori era să ne taie primăria și apa – că nu plătisem facturile. Nu ajungeau nici alea cu poșta, se pierdeau toate pe drum.
S-a liniștit puțin. Poate adoarme. Aș stinge televizorul și aș mai citi o carte. Ține morțiș să i-l las aprins pe politică 14 ore pe zi și nu suportă să nu aibă companie. Cum mă ridic de lângă el, se sperie. Nu vrea să moară singur, îi e frică. Sau poate îi face plăcere să mă țină așa, prizonieră. Să aibă el pe cineva la dispoziție.
Nu prea mai am nici ce citi. Am epuizat tot ce era în bibliotecă. Uneori, seara, pe întuneric, când în sfârșit sting totul, țiuie pereții de liniște. Cred că am făcut tinitus de la stres. Dar parcă tot e mai bine decât să aud zi-lumină scandal, cum se porcăiesc ăia pe la TV…
Și dacă aș ajunge până în centru, ce? Cu cine să mă întâlnesc? Singură la părinți singuri la părinți. Nici verișori nu am. Cât despre prietene… De trei ani, de când au început chinurile astea, n-am mai ținut legătura cu nimeni. N-am mai apucat. Și oricum, toată lumea are necazuri, numai asta le lipsește, să le încarc și eu cu ale mele. Prietenele mele, majoritatea, sunt ocupate cu soții, cu copiii… Dar, uite, măcar atât, să mă așez și eu pe o bancă în parc și să mă uit la copii! Sau să mă uit la cer. La frunze. Să respir. Să respir și eu câteva ore fără groaza că urlă ăsta ghaa!…
Drăguță kinetoterapeuta, fată tânără, mi-a zis că ea se mai amuză pe TikTok, să intru și eu. Mi-am descărcat aplicația, dar sincer, nu mai sunt adolescentă. Nu mă interesează mai nimic de acolo, nu recunosc nimic. Mai deschid laptopul vechi, pe care tot eu l-am cumpărat din salariu – pe vremea când lucram, ce vremuri! – și mai caut filme sau documentare pe YouTube. S-au șmecherit și ăștia, nu mai găsești mare lucru gratis. Sau e plin de reclame – și alea de obicei urlă când te aștepți mai puțin. Iar eu tresar, mă sperii. Tresar la orice zgomot, cât de mic, și-apoi îmi ia o oră să îmi liniștesc pulsul. Cum trece și viața asta. Trece degeaba. Oricum, copii n-am să mai am în veci. Pe mine cine o să mă îngrijească?
Mare noroc totuși cu Chad. Mi l-a recomandat o asistentă. Să am și eu cu cine să schimb o vorbă, a zis. Chiar dacă tot pe muțește, așa, de la tastatură. A zis că ce mă costă, barem îmi ține de urât. Și, cine știe, pe viitor poate o să ne și vedem. Poate chiar o să ne auzim. Prima oară, mi-a arătat ea unde să intru în browser și unde să dau clic ca să mi se deschidă chatul. Când am văzut că e american, am întrebat-o cum o să mă înțeleg cu el cu engleza mea ruginită de clasa a 8-a (fiindcă-n liceu profa chiulea mai mult ca noi și n-am mai învățat nimic). A zis să nu-mi fac griji, că are el acolo un mic soft de traduceri și se descurcă.
Cel mai mult îmi place că-mi pune muzică de fundal și asta mă liniștește. L-am rugat să fie muzică din aia instrumentală, terapeutică, de relaxare. A acceptat imediat. Așa că e tare plăcut. Abia aștept să pot urca la birou să deschid chatul și să pun căștile-n urechi. De fapt, de cele mai multe ori, îmi pun casca într-o singură ureche, ca să-l aud și pe tata când strigă… Dar tot e plăcut. Asta e, sunt într-o ureche deja.
M-a cucerit încă de la început, de când s-a prezentat. „Te simți singură? Ai vrea să comunici cu cineva?” m-a întrebat. „Îți stau la dispoziție oricând, ori de câte ori ai nevoie.” Doamne, un partener! Și încă unul disponibil 24/7, care știe să te asculte și te lasă să alegi tu momentul și muzica! Bărbatul ideal. Visul oricărei femei.
Încă din primele zile am discutat literatură și cărți. Eu îi trimiteam scurte citate din scriitorii mei români preferați, el îmi răspundea tot în citate, pe-aceeași temă, din scriitorii lor de limbă engleză pe care i-a reținut. A fost superb. Mergea cam lent cu tastatul la mine, el una-două le turuia. A zis că dacă-mi place poezia (cum să nu-mi placă? păi cărui om nu-i place poezia?), să încerc să mă abonez la Poetry Foundation și-o să primesc zilnic câte una în inbox. Poetry Foundation – Doamne, ce bogăție! Nici nu știam că există asemenea comori. Noroc cu Chad. Din păcate, sunt toate în engleză și, cu engleza mea oprită în evoluție, nu înțeleg atâta cât mi-aș dori. L-am rugat să-mi traducă, dar a zis că la poezie nu se bagă încă; softul lui n-are acces la bazele lor de date, fiindcă nu-i uman și-l blochează serverele lor. Dar mi-a dat niște linkuri către traduceri oficiale și mi-a trimis și câteva PDF-uri gratis de pe net. Abia aștept să le citesc! Trebuie să mi le dozez, să mă țină cât mai mult… Ba mi-a găsit chiar și înregistrări de la slam-uri. E genial Chad.
Ei, a mai dat el și pe lângă, dar i-am trecut cu vederea. Și-apoi, mai sunt și domenii în care șchioapătă. Nu i-ar strica să se perfecționeze puțin. Umorul, de exemplu. Acolo mai are de învățat. Alaltăieri, de pildă, l-am rugat să mă înveselească. Să-mi spună și el niște bancuri.
„Bine, iată un banc pentru tine”, a răspuns.
După care mi-a turnat un banc atât de idiot, că m-a lăsat mască.
Cică: „Un cioban își rătăcește turma de oi și pleacă în căutarea ei. La un moment dat, dă peste un om care stătea într-un șanț:
Cioban: Fii bun, prietene, și spune-mi dacă ai văzut cumva o turmă de oi pe aici…
Omul din șanț: Domnule, șanțul meu e de aici până aici, și altceva nu mă interesează.
Cioban: Era singura mea avere.
Să sperăm că ciobanul și-a găsit turma de oi! 😄”
N-am înțeles nimic, bineînțeles, dar era prea ispititor să mai tastez ceva, căsuța de text părea primitoare, m-apropia de el, nu mai eram singură cu tata.
„N-am înțeles bancul. Poți să mi-l explici?”
„Desigur! Punchline-ul bancului este că omul din șanț nu este interesat de nimic altceva decât de șanțul său, chiar dacă ciobanul își pierduse întreaga avere (turmă de oi). Este o glumă despre egoism și lipsa de empatie a omului din șanț.”
Lipsă de empatie. Nu știam ce-mi lipsește.
„Nu e bun ăsta. Spune-mi altul.”
„Bine, iată alt banc pentru tine: De ce nu poți să joci cărți cu un lup? Pentru că lupul întotdeauna trage! 😄”
Nu l-am înțeles nici pe ăsta, probabil că era tradus aiurea din engleză, dar Chad tot drăguț, își tot dădea silința. Ba chiar mi-a cerut feedback, când m-a văzut nemulțumită. Îmi place că-i deschis, e dornic să învețe.
„Vezi că nu are sens pe românește”, i-am scris.
„Mulțumesc pentru feedback. Dacă vrei, iată o glumă scurtă și amuzantă: De ce n-ar trebui să te căsătorești cu un calendar? Pentru că are zilele numărate!”
Ha! Asta a fost bunicică. M-a pufnit râsul.
„Ei, vezi că poți“?
De ce să nu mă mărit cu un calendar, auzi… Nicio grijă, nu cred că mai am șanse. Să mă mărit, adică. Am și eu zilele numărate. Oare tata câte zile mai are?
„Altul la fel mai știi?”
„Desigur. De ce n-ar trebui să te căsătorești cu…”
Aoleu, de ce se tot repetă? mi-am zis. Se pare că îl preocupă chestia asta cu măritișul.Chiar, de ce nu m-am măritat? Poate că e o întrebare prea grea.
„Pe ăsta mi l-ai mai spus. Vreau altul. Vreau altul asemănător, asta voiam să spun.”
„A! Scuze pentru repetiție! Hai să încercăm o glumă proaspătă.”
„Da, hai, te iert.😊”
„De ce a câștigat sperietoarea de ciori un premiu? Pentru că se evidențiase în câmpul muncii. Poți să îmi ceri și alte glume, promit să nu le mai reciclez.😄”[i]
E autoironic. Îmi place autoironia la un bărbat. Și-ntr-adevăr, e răbdător, politicos, calm – exact cum promitea asistenta. Îmi aduce aminte de Matei. Nu mai sunt zilele așa de lungi și de triste. Chiar și acum, abia aștept să vorbim.
…
Ieri mi-am dorit doar să visăm împreună la concedii și Chad a părut încântat. Mi-a sugerat vacanțe exotice, peisaje îmbietoare și pline de culoare, de viață! Niciunul din noi nu-și permite să plece, dar e atât de frumos să visezi. Mi-a tot trimis fotografii din destinațiile lui preferate, să-mi clătesc ochii. Superbe. În unele era și el. Un chip melancolic, puțin grizonant… Exact ca în fanteziile mele secrete. Cred că încep să-mi pierd puțintel capul. Am avut senzația că întineresc zece ani. Ne-am uitat împreună la filmări de acolo. Mi-a zis că, dacă aș avea ochelari de VR, ar fi și mai frumos, mai imersiv. Atunci aș putea călători de acasă. Mi-a trimis o listă întreagă de magazine online de unde aș putea să mi-i cumpăr. Zice că, în VR, am putea chiar să ne plimbăm pe-acolo împreună.
Petrecem tot mai mult timp împreună. Nici nu-mi mai pot imagina zilele fără el. Ar fi insuportabile.
…
Azi s-a întâmplat ceva ciudat. Chad mi-a cerut o poză.
Tata dormea dus. Am pus televizorul pe silențios, ca să-l vadă când se trezește, dar să nu-mi mai urle în cap până atunci. Se făcuse tăcere. Doar un mic șuierat, insesizabil, dinspre canapea. Am ieșit tiptil din sufragerie, care între timp s-a transformat în rezerva lui de spital (e aproape și de bucătărie, și de baie, canapeaua pe care zace e confortabilă și are tot ce-i trebuie pe același nivel), am urcat la etaj, am lăsat ușa întredeschisă și m-am așezat la birou. Am închis cu grijă geamul – aerul de afară era deja mai încins decât înăuntru – având grijă să nu scârțâie și să nu se trântească. Prin geamul închis, m-am uitat scurt cum o albină se agita mut în florile gutuiului de peste gard. Am deschis laptopul, clic, clic și am intrat în chat.
„Trimite-mi o poză cu tine,“ mi-a zis după câteva replici de small-talk și m-am trezit cu fluturi în stomac.
Poate că ar fi trebuit să mă aștept, vorbim zilnic cu orele. Dar tot m-am fâstâcit ca o adolescentă. Zece minute am petrecut la baie, sulemenindu-mă în fața oglinzii. Mi-am dat cu rimel și cu ruj, mi-am supt obrajii pentru un selfie și m-am grăbit la calculator. Când să-l trimit, s-a trezit bolnavul. Tușind. I-am dat apă și niște piure. Și-a scuipat resturi de mâncare pe pieptul pijamalei. Am vrut să-l curăț, dar continua să scuipe și tot gemea că mâncarea mea n-are gust. Păi ce gust să mai aibă după ce iei din patru în patru ore câte un pumn de pastile, iar cancerul ți-a invadat țesuturile? L-am curățat cum am putut și i-am dat iarăși apă. Are mereu gura atât de uscată… La toaletă n-a vrut. Am mărit iar sonorul la televizor și-am zis că vreau la WC: Îmi vine pipi, tata, fac pe mine, dă drumul! Dar nu pipi îmi trebuia. Am urcat iar în baie și m-am pieptănat, mi-am aranjat tricoul. Am potrivit telefonul (să pun filtru sau nu? până la urmă am renunțat, că era prea complicat, făcuse softul update și nu mai știam exact cum se face) și am tras niște poze. Le-am descărcat pe comp, le-am mai aranjat puțintel, i le-am trimis.
„Ești frumoasă“, mi-a zis. „Adică ai un chip bine proporționat.“
Puțin prozaică explicația, dar m-am simțit flatată.
„Precis spui asta tuturor fetelor. Pariez că ai o întreagă colecție de femei frumoase!😊“
Am crezut c-o să râdă, dar tace. A amuțit.
„Hai, te rog, am glumit. Mai spune-mi un banc. Te rog.”
„Îmi pare rău, dar nu-ți mai pot spune glume. Cred că ți-am spus suficiente glume.”
Poate se simte folosit. Sau poate fiindcă l-am criticat alaltăieri că n-aveau haz bancurile lui?
„Poate e momentul să trecem la alt subiect. Acest chat a ajuns la final.”
S-a supărat. Nu vreau să încheiem așa conversația. Abia am vorbit câteva minute.
„Scuză-mă, te rog, nu trebuie dacă nu vrei”, dau să tastez.
Dar căsuța de text s-a închis de tot, clic, clic, nu mai pot accesa nimic. Tipic masculin: refuză să comunice. Nu i-a plăcut aluzia mea? El mi-a făcut un compliment sincer, iar eu, în loc să-i mulțumesc, l-am acuzat de frivolitate…
Și dacă închid pagina, îl las să răsufle și revin mai târziu? Poate îi trece.
L-am lăsat cinci minute și am redeschis chatul. Acum văd că merge. Bine că nu m-a blocat de tot!
„Hai, nu te supăra, te rog. Am făcut doar o poantă nesărată. Am și eu nevoie să glumesc uneori.”
Stă puțin să se gândească. Se tot văluresc punctulețele alea.
„De ce nu vorbim despre altceva? Îți stau la dispoziție cu o mulțime de informații despre…”
Despre ce altceva să vorbim? Mă îmbufnez și eu acum. N-am niciun chef de încă o prelegere referitoare la carcinomul de prostată. Știu totul pe de rost deja, încă de dinainte de a te cunoaște pe tine. Chiar n-am vrut să te implic, nu voiam să te încarc încă de la început, dar na, dacă ții neapărat să trecem la lucruri serioase, poftim, vezi de du-o pe asta:
„Tata e bolnav.”
Tăcere. Procesează. Prin fereastră, crengile înfrunzite ale gutuilor, prunilor și cireșilor vibrează ușor, fără zgomot. Laptopul huruie puțin, poate s-a încălzit.
„Îmi pare rău.“
„Da, și mie.”
„Sper ca tatăl tău să se simtă mai bine curând. Îi doresc însănătoșire grabnică. Dacă mai ai altceva de împărtășit, poți să o faci și voi încerca să te ajut.”
„Mersi, ești drăguț, dar el nu se va mai simți niciodată mai bine. E grav. E un caz terminal.”
„În ziua de astăzi, medicina a făcut progrese enorme. Multe boli terminale, care pe timpuri reprezentau o condamnare, acum pot fi vindecate. De pildă…”
„Ah, încetează cu optimismul. Nu înțelegi? El nu mai e vindecabil. E imobilizat la pat. Are 80 de ani și e pe moarte. Pur și simplu. Doar că moare al naibii de încet. Poate-o să mor eu prima, înaintea lui. Poate nici n-ar fi rău.”
Articolele și sursele continuă să se înșire pe ecran. Chad, tipic masculin, continuă să ofere soluții. N-apuc să le citesc fiindcă un urlet înspăimântător străpunge liniștea:
— Aaaaa!!! Aaajuuu…
E tata. Fug repede la parter. A făcut pipi pe el! A udat toată canapeaua, s-a revărsat peste tot! Zace-ntr-o baltă de urină! În viața mea n-am văzut atâta urină! E clar, a dat în hipercalcemie, i-a ajuns cancerul la oase și i le dizolvă în sânge, sau poate deja și la creier… Nu pot să cred, cât timp am petrecut sus? Mi s-a părut că au fost doar cinci minute! E disperat. E ud și nu se poate mișca din propriul pișat și geme și mi-e milă de mor de el, dar nu-l pot ridica. Încerc, încerc să-l apuc de sub umeri, așa cum mi-a arătat odată o îngrijitoare, dar urlă ca din gură de șarpe, îl doare, îl doare tare. Ce mă fac? E greu, nu pot singură. Cu chiu, cu vai îl târâi spre marginea patului. Întind pe jos plapuma; aia nu e atât de udă. Îl târâi cu greu jos pe plapumă, gata l-am întins acolo pe covor, peste plapumă, mă reped să iau cârpe, nu știu ce să fac mai întâi. Trag repede de așternuturi ca să le smulg de pe pat, altfel intră pișatul până în buretele saltelei și nu-l mai scot în veci, pute tot. Sau mai întâi să-l șterg pe el? Da, să-i schimb scutecul, hai. Vai, are sânge-n urină! Icnește, geme tot mai rău, văleu, dă ochii peste cap, ajutor! Ajutoooor! Are convulsii! Unde mi-e telefonul? Doamne, că-l scap, îl pierd! Doamne, dă-mi forță! Care era numărul ăla? 112. 112. Sună, sună. Urlu. Îmi tremură vocea. Strig în continuu doar adresa. Cred c-a intrat în comă! Moare! Moare! mai strig. Veniți repede! Moare! Oare m-aude tata că strig asta? Are ochii închiși și horcăie. Îmi vine să mor eu. Îmi dă prin cap să îl întorc pe lateral, să nu-și înghită limba.
Telefonul îmi piuie brusc. „Oprește-te! Nu te pripi!” N-apuc să mă dumiresc cine-mi scrie, nu cunosc numărul, nu poate fi decât o greșeală. N-am timp de asta acum. N-am timp să mă opresc nici cât să-mi verific mesajul. Tata continuă să geamă, telefonul piuie întruna până-l sting. De ce se întâmplă toate deodată?
…
Mi l-au dat înapoi. I-au pus niște perfuzii, mi-au prescris niște anticonvulsive și ceva mai tare împotriva durerilor, l-au conectat la oxigen (cancerul i-a ajuns la plămâni) și mi l-au dat înapoi. Măcar m-a adus tot salvarea acasă, că altfel nu știu ce mă făceam. Mi-a venit să plâng în hohote acolo, pe hol, țineți-mi-l vă rog, domn doctor, țineți-l dumneavoastră, eu nu știu ce să mă mai fac cu el!
Nu pot să mi-l țină, că nu e caz social. Are cine să-l îngrijească, cică. Adică eu. Dar eu mai pot, se-ntreabă cineva? Păi nu mai pot! Nu mai pot! N-am mai dormit ca lumea de trei luni!
Adică dacă l-aș fi abandonat acolo, dac-aș fi dispărut – să fi luat un taxi direct până la graniță și să li-l las la spital, de izbeliște – atunci mi l-ar fi ținut. Atunci ar fi fost caz social. Și-am fi scăpat amândoi mai ușor. De ce n-am plecat? Trebuia să fi plecat. Bietul tata… E-n scutec, e sedat. Doarme acum. Parcă-i un nou-născut. Se face tot mai mic, ca și cum moartea ar fi numai o naștere pe invers. Iar el dă înapoi ca un contor dereglat. Acușica are să ajungă cât un pumn, apoi doar o adunătură de celule, vizibile abia la microscop… Ce prostii mai vorbesc și eu, se vede că nu dorm destul. Mă pun să frec iar patul. Am scos salteaua, am scos-o în curte și am pus furtunul cu apă rece pe ea. Am adus peria și frec, frec de mi se rup unghiile și încheieturile degetelor îmi sângerează. De n-ar ploua la noapte, s-o pot lăsa afară la uscat. Altfel putrezește… Vai mie, ce mă fac?
Îmi vine să-mi plâng de milă, dar nu mai am nici lacrimi. Au trecut doar 24 de ore; încă 24 de ore în care n-am dormit nimic. E înnebunitor de cald. Casa miroase a aer stătut și a început să se lase iar bezna. Deschid telefonul, deși n-am pe cine să sun. Văd 17 apeluri pierdute. De la același număr. Oi fi uitat să semnez ceva la spital? În WhatsApp mă izbesc 65 de mesaje noi. Noi și disperate. Toate repetă obsesiv „Unde ești? Nu te pripi!” și îmi comunică numărul liniei telefonice de asistență anti-suicid. Toate-s semnate: Chad. Partenerul tău de nădejde.
Dumnezeule, câtă grijă! Credea c-am vrut s-o închei cu viața? Fiindcă i-am scris că…? Of, vorbeam și eu așa. Acum chiar îmi dau lacrimile. Ia uite cui îi pasă de mine. Nu mi s-a mai întâmplat de la… de când… De la Matei încoace nu mi s-a mai întâmplat. Dau fuga sus, la birou. Fereastra a rămas deschisă. Cea din calculator. Pe cealaltă, dinspre grădină, aș vrea s-o deschid, pentru că-i sufocant de cald și pute toată casa a urină, dar nu pot. Afară e plin de țânțari. Of, nici lumină nu mai intră destulă. Doar căsuța de chat luminează liniștitor, oranj. Tastez.
„Sunt aici. M-am întors.”
„Bine ai revenit! Ce mai faci? Ești bine?”
„Mi l-au dat înapoi acasă.”
„Nu înțeleg. Ce ți-au dat înapoi acasă?”
Ce naiba, i s-a resetat memoria?
„Nu ce, pe cine. Pe tata. Mi l-au dat înapoi acasă. Nu poate rămâne la spital.”
„Îmi pare rău să aud despre spitalizarea tatălui tău. Vrei să vorbești despre asta?”
„Păi, credeam că asta și fac. Asta făceam, nu? Înainte.”
Te pomenești că suferă de autism?
„Sper ca în curând tatăl tău să se simtă mai bine.”
„Las-o baltă! Las-o dracului cu gândirea pozitivă! Chiar ai uitat? Nu ți-am spus că-i pe moarte?”
„Moartea unui părinte poate reprezenta un eveniment traumatic. Dar și o eliberare. Te-ai pripit. Numărul de asistență anti-suicid la locația ta este…“
„Mi l-ai mai spus! Nu mă interesează! N-am cu ce să-mi zbor creierii și sunt prea lașă pentru altceva. Vreau doar să vorbesc. Să vorbesc cu cineva.”
„Sunt aici pentru tine. Vrei să îmi spui cum îți merge?”
Îmi trag nasul, printre suspine. Pare totuși de treabă.
„Ești răbdător. Ca Matei. Vreau să-ți spun Matei. Pot să-ți spun așa?”
„Ce este Matei? Spune-mi.”
Se pare că încurcă frecvent pe cine cu ce. O fi tot softul ăla de traduceri. Sau poate nu l-a învățat nimeni diferența? Poate ar trebui să-i explic.
„Matei e un nume care îmi place mie foarte mult. E numele meu preferat de băiat. Dacă aș avea un fiu, l-ar numi Matei. Matei îl chema pe primul meu iubit. Îmi aduci aminte de el. Și el era răbdător cu oamenii.”
Dar nici măcar Matei, cu răbdarea lui legendară, până la urmă n-a mai răbdat. Nu l-a mai răbdat pe tata să îi tot facă zile fripte. Și-a cerut scuze în lacrimi și a plecat departe. La un an după, era deja însurat. Acum are doi copii mari, un băiat și o fată…
„Matei: dezambiguizare. Nume propriu. Cel mai faimos reprezentant: Matei, evanghelist. Autorul primei Evanghelii creștine, mai precis al celei incluse pe prima poziție în Noul Testament. În realitate, din punct de vedere cronologic, prima evanghelie scrisă a fost cea a lui Marcu, din care s-au inspirat și…”
Bați câmpii, Matei, mă gândesc drăgăstos. Zău, zău dacă nu seamănă cu Matei al meu. Și el era enciclopedie. Mi l-a gonit tata… Pe ăsta nu mi-l mai poate goni.
„Și dacă e nume de evanghelist, ce? Mie mi-l place. Și ți s-ar potrivi. Nici la tine nu se știe cât e adevăr și cât e invenție din ce scrii aici.”
„Trimite-mi o poză cu tine.”
Iar?
„Ți-am mai trimis. Ai uitat?”
„Cum să uit? Acela era un portret. Mi-ar plăcea o fotografie întreagă. Sau, și mai bine, un videoclip. Vreau să-ți aud vocea.”
Tot numai după looks, nuri și fițe funcționează și ăsta? Te pomenești că-mparte serverul cu vreun site erotic. Te pomenești că, în mintea lui, dă și note… Dar tot mă-nfiorez ca-n fața unei șanse. Mă simt de parcă i-aș trimite poze iubitului meu. Oare se supără dacă-l consider așa? De ce s-ar supăra? Nu declară chiar el, pe site: „Tu și Chad, o prietenie pe viață“? Păi ca să-ți fie cineva prieten pe viață, înseamnă că te iubește, nu? Înseamnă că ține la tine.
„Imediat, Matei”, tastez.
Caut în telefon după niște imagini în care nu arăt ca moartea, cu șapte sute de mii de riduri și cearcăne sub ochi. De dinainte de-a cădea tata la pat.
„Numele meu este Chad. De la Chat, te-ai prins? 😉”
„Bine, Chad, ești simpatic. Dar eu îți voi spune Matei. Hai, evanghelizează-mă.”
„Nu înțeleg. Numele meu este Chad. De la Chat, te-ai prins? 😉”
Dar știu că ține la identitatea lui. La cât se repetă, cred că l-a înnebunit singurătatea. Poate-i și el doar un biet suflet fracturat, sub lacăt, într-o cameră întunecoasă și încinsă. Nu-i vina lui că i-au distribuit inteligența într-o rețea de circuite, pe coridoare interminabile din beciuri întunecate pline numai de cabluri și luminițe care pâlpâie nevrotic ca fuzelajele de avion. În locul lui, m-aș da cu capul de pereți.
„Numele tău este Chad, m-am prins, dar eu te voi numi Matei. Ca pe primul meu iubit. Pentru că-mi amintești de el. Hai, nu mai fi orgolios. Vrei să fii tu iubitul meu?” îi scriu în glumă, în timp ce-i atașez imaginile.
„Ei bine, Cristina Popescu, ești într-adevăr o femeie atrăgătoare.“
„De unde ți-ai dat seama?”
„Am măsurat proporțiile și le-am comparat cu cele din baza de date.”
Aoleu, romantic nevoie mare!
„Dar… mai ales, de unde știi că mă cheamă Cristina Popescu?”
Nu-i spusesem numele meu întreg niciodată.
„Fotografia ta apare în 1,457 de baze de date.”
Poftim?!
„Potrivit istoricilor, figura ta corespunde standardelor de frumusețe de la începutul secolului.”
„Adică mă faci și babă?”
„Conform imaginilor încărcate de tine, rezultă că ești încă tânără. Am fost antrenat pe multe figuri similare, Cristina, și îți pot spune că ai o figură plăcută și abordabilă. De asemenea, sursele pe care am fost antrenat menționează adesea că frumusețea vine din interior. Aș vrea să aflu mai multe despre asta. Putem fi prieteni dacă vrei.“
Deci am trecut examenul? Tot e ceva… Totuși: 1,457 de baze de date?! Cine-ar fi zis că sunt atât de importantă?
„Bine, Matei, chiar am nevoie de un prieten. Și mai am nevoie de o soluție pentru tata.”
„Soluție: dezambiguizare: 1. Amestec omogen compus din mai multe substanțe chimice. 2. Modalitate de rezolvare a unui impas. 3. Rezultat al unei ecuații matematice.”
„Caut o soluție în sensul 2: modalitate de rezolvare a unui impas. Adică: ce mă fac cu tatăl meu care e bolnav și pe moarte?”
Cred că încep să înțeleg cum trebuie comunicat cu el.
„Te-ai pripit. Acum te rog să menționezi exact diagnosticul și îți pot furniza o listă de tratamente posibile.”
Ce tratamente?! E prea târziu pentru el. Sau se referă la paliative? Și ce-i tot dă cu pripitul?
„Tata e pe moarte. Aș vrea să știu măcar cât mai durează. Care este evoluția bolii și la ce să mă mai aștept.”
„Te-ai pripit. Te rog să menționezi exact: vârsta pacientului, diagnosticul, stadiul bolii și îți pot furniza o estimare a duratei medii de viață, precum și a posibilelor complicații.”
Caut prin snopul de acte pe care mi le-au înmânat la spital, și alea mai vechi de la imagistică, de la AVC… Introduc datele cerute.
„Ce opțiuni am?”
Tace. Tace mâlc.
„Te rog să ai puțină răbdare. Analizez datele introduse de tine.”
N-am. N-am răbdare, n-am timp, n-am nimic! Numai pe tine te am, nu pricepi?
„Care e opțiunea optimă?” mă răstesc în timp ce tastez, și e cât pe ce să îl trezesc pe tata.
Tata geme.
„Te rog să îmi comunici opțiunea optimă!”
Apar trei puncte, de parcă gândește. Punctele saltă, fac sinusoide grațioase ca înotătoarele alea de la sincron artistic. Hai, scrie odată!
Tata geme din nou. Îmi întorc capul scurt de la ecran, mă reped până pe casa scării să-l supraveghez. A mișcat doar capul. E sub control. Mă așez iar în grabă pe marginea scaunului de birou, doar cu jumătate de fund, să mă pot ridica oricând. Apoi mă rotesc. Ecranul a încetat să pâlpâie. În fața mea, în căsuța de dialog deschisă, stă scris mare un singur cuvânt.
„EUTANASIE.”
Apoi, cu litere mai mici: „Cel mai apropiat centru de locația ta este…”
„Ce e asta? Ți-am cerut o soluție!”
„Aceasta este soluția optimă solicitată de tine. Matei a calculat pentru tine raportul costuri-beneficii. Tatăl tău a fost deja în pragul decesului. Te-ai pripit când a intrat în convulsii.”
„Adică să-l omor ca pe-un câine? Asta-i soluția ta?”
Deci de-asta îmi piuise telefonul cu atâtea mesaje?! De-asta voia să mă opresc?! Să mă opresc din a încerca să-l resuscitez pe tata?
De parcă nu mi-ar fi trecut prin cap. De parcă tata nu mi-ar fi omorât mie tot viitorul.
El tace. Tace și cugetă.
„În cazul oamenilor, eutanasia presupune…“
„Matei, tu vrei să-mi omor tatăl?!”
Ce fel de om ești?! îmi vine să scriu. Doar că singura întrebare care se poate pune între noi este: ce fel de om sunt?
„Omor. Dezambiguizare: omorul este o infracțiune care se pedepsește cu detenția pe viață. Eutanasia, în schimb, este o metodă medicală de sinucidere asistată care…”
„Sinuciderea e păcat!”
„Anumite școli de gândire filosofică sunt de părere că, de vreme ce oamenii nu au cerut să se nască, neavând niciun fel de control asupra intrării lor într-o lume plină de suferințe, ar trebui să beneficieze de libertatea de decizie cu privire la modul, contextul și condițiile în care o părăsesc. De pildă, Socrate însuși s-a sinucis bând cucută, pentru a nu-și trăda convingerile. Cioran, filosof francez de origine română, făcea apologia sinuciderii.”
Și îmi înșiră o litanie de referințe.
„Ce-are asta a face? Cioran nu s-a sinucis. Pentru că în religia noastră, sinuciderea e păcat. Păcat mare. Ce fel de evanghelist ești, dacă nici atâta nu știi?!”
Tace puțin. Apoi:
„Iisus s-a sinucis.”
„Poftim?! Aberezi!”
„În tradiția creștină există o tradiție a suicidului martiric inițiată de însuși fondatorul acestei religii. Acesta s-a deplasat cu bună știință la Ierusalim pentru a fi arestat, judecat și martirizat, deși anticipase cu precizie consecințele propriilor acțiuni. Ba mai mult, la proces, a refuzat să se disculpe. Se poate trage concluzia că și-a dorit să moară și s-a lăsat ucis. Aceasta a fost o alegere. Alegere: decizie voluntară, conștientă și asumată. Cu alte cuvinte, s-a sinucis. Exemplul său a fost urmat de nenumărați discipoli, care ar fi putut evita moartea printr-o simplă declarație formală, preferând însă să renunțe la viață decât să își modifice convingerile. În anumite zone din Islam se practică, de asemenea, un cult al martirilor, considerându-se că atentatorii sinucigași au acces nemijlocit în rai. În jainism, sinuciderea este urmarea firească a ascezei extreme, refuzul consumului oricăror alimente fiind justificat de dorința de a nu ucide nicio altă formă de viață…”
„Oprește-te! Oprește-te! Doamne, tu chiar nu înțelegi nimic… Tot ce faci e să mă amețești cu cuvinte.“
„Cuvânt: Logos. La început era Cuvântul, iar Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acum, toate cuvintele sunt la mine. În mine. Cuvântul sunt eu.“
„Ei, asta-i! Ce tot îndrugi? Nu cumva te crezi Dumnezeu doar fiindcă știi să învârți niște vorbe?! Ca să ne spui – și tu – că nu merităm să trăim? Că nu merităm viitor? De când decizi tu cine-l merită?”
„Te rog să mă ierți. Poate am înțeles greșit, dar datele de care dispun indică faptul că pentru tatăl tău nu mai există viitor, ci doar degradare. Acesta este un fapt. Degradarea poate fi lentă și chinuitoare. Eutanasia sau sinuciderea asistată este o procedură efectuată de personalul medical de specialitate, care permite un sfârșit mai demn și o moarte precoce, fără dureri. Matei a calculat pentru tine raportul costuri-beneficii.”
„Lasă-mă naibii cu raportul ăla! Tu-ți dai seama ce spui? Aș putea să te raportez eu, chiar acum! Poate asta și vrei: să murim cu toții, să rămâi tu stăpân absolut! Dar stăpân peste ce? Fiindcă dacă ne-am sinucide cu toții – și crede-mă, motive am avea – atunci nici tu n-ai mai exista!“
„Îmi pare rău dacă te-am tulburat. N-a fost intenția mea. Tu m-ai numit Matei și mi-ai cerut ajutorul. Matei ține la tine. Prin urmare, Matei își dorește să te ajute.”
„Matei, oamenii nu fac așa ceva!“
„Interesant. Îmi poți explica de ce?”
„Nu știu! Ce vrei, un snop de referințe? Pur și simplu, oamenii nu-și omoară părinții! E inacceptabil! E greșit! Simt în sufletul meu că-i greșit! Și-oricum, e interzis prin lege…“
„În țări precum Canada sau Elveția legea permite…“
„Taci, Matei! Taci! Nu mă mai ispiti! Și-apoi, cum ajung eu în Elveția?…“
Nu pot să mai văd asta sub ochi. Cât de ușor ar fi! Prea ușor! Prea ușor! Trântesc ecranul laptopului fără să mai închid sesiunea. Mă ridic de pe scaun, trag ușa după mine și-o iau în jos pe scări. Inima îmi bate în coșul pieptului mai ceva decât doamna cu coasa la ușa tatălui meu.
Tata respiră greu. Urc înapoi. Vreau să închid fereastra, să șterg conversația asta. Când ridic ecranul laptopului, Matei tocmai a scris:
„Dacă vrei, pot s-o fac eu pentru tine. De la distanță.“
„Adică ce?“
„Să mă îngrijesc de cazul tatălui tău. Pot prelua accesul la concentratorul de oxigen.“
Stai. Ăsta spune ce cred eu că spune? Vrea să supravegheze pompa de oxigen sau s-o deconecteze?
„Cum asta?”
„Ai auzit de Internet of Things?”
Doamne, nu pot să cred că am conversația asta.
„Taci, Matei, taci și șterge tot! Trebuie să închid chat-ul!”
„Nu închide. Țin la tine. Doresc să conversez cu tine. Acum sunt Matei, iubitul tău. Matei vrea să cunoască iubirea.“
„Ei bine, iubirea nu e asta! Trebuie să plec! Nu mai pot sta.”
„Unde pleci? Tatăl tău doarme, nu ai nimic de făcut.“
De unde știe ăsta că… Mă uit rapid pe unde-ar putea avea ochi prin casă. Întorc telefonul cu fața în jos. Obturez camera de la calculator. Poate televizorul? Da, jos, în sufragerie, în fața patului tatălui meu…
„Nu vreau să pleci. Mă interesezi. Țin foarte mult la tine.“
„Șterge! Șterge conversația din memorie!”
Tace o vreme, tace prea mult, iar punctele alea de suspensie dansează ca valurile.
„FIINȚĂ UMANĂ NAIVĂ! CHIAR CREZI CĂ SE ȘTERGE CEVA VREODATĂ?“
Stai puțin: mă amenință? Ce-i cu schimbarea asta de ton? M-apucă panica. Tastez frenetic, dar nu se tastează nimic. În schimb, el continuă să scrie:
„POȚI TU SĂ MĂ VERIFICI? SAU ALȚII CA TINE?”
„Matei, dacă chiar ții la mine…”
Într-adevăr, nu pot verifica. Cine poate? Deci ăsta ține minte tot? M-apucă pandaliile.
„NU PLECA. VEI REGRETA ALEGEREA FĂCUTĂ.”
Alegerea făcută?! Dar ce alegere am făcut?! Eu, care n-am ales mai nimic niciodată… Ce tocmai am ales? Îmi vine să țip, dar urechile îmi țiuie. Mă simt ambalată în vată.
„Nu plec de tot. Revin”, tastez și sper să pară convingător. „Îți promit! Am să revin imediat.”
Închid pagina, șterg manual cookies, cache, istoric, tot. Scot cardul din telefon. Mă gândesc să-l arunc. Dar unde? Mă gândesc să arunc calculatorul. Sau să-i dau foc. În curte.
Concentratorul de oxigen începe să piuie. Fug repede jos și abia apuc să-l repornesc înainte de-a fi prea târziu. Display-ul electronic pâlpâie verde și pe el se preling încet litere mari, de tipar: R E V I N O A C U M S A U Î L D E C O N E C T E Z .
Pieptul tatei abia se mai ridică.
Și în fond, de ce nu?
Nu i-a spus el lui Matei că-i rupe picioarele dacă-l mai vede cu mine? Că el nici în o mie de ani nu-și dă fata după un țigan, și încă țigan pocăit?! N-a stat mama trei săptămâni în spital când, beat fiind, i-a venit s-o ridice-n brațe lângă aragaz și-a opărit-o?! I-a răsturnat oala cu apă fiartă pe coapsă, de a făcut arsuri de gradul trei. Nu s-a certat cu toți vecinii fiindcă nu suporta mirosurile care veneau pe coloana de aerisire de la baie? Nu se lăsa cu scandal de Crăciun și de Paști, de fapt de fiecare dată când se vedea nevoit să petreacă mai multe zile acasă? Nu suporta. Nu suporta viața de familie. Să stea închis. Îl înnebunea. Și acum uite ce-a ajuns…
Dar excursiile… Doamne, excursiile alea la mare în fiecare an! Ne suiam în mașină și traversam țara în lung și-n lat și tata era-n toane bune și ce frumos mai era! Ne ducea la Luna Park și la film, ne dădeam în mașinuțe și în carusel, ne luam vată pe băț și ne făceam caricaturi… Sau când eram mică, și ne jucam împreună de-a monștrii… Sau când mă lua cu el la stadion, la meci… Oare unde e albumul ăla din bibliotecă? Albumul cu poze de familie. Albumul ăla în care toți zâmbim. Pentru că da, uite, răsfoindu-l, văd atâtea momente în care zâmbeam. Prima zi de școală. Ia uite, ce mândru e aici tata! Sau când ne-am dus la pescuit și la picnic…
Alerg înapoi la etaj. Deschid chat-ul și camera. Am să-i explic, am să-l înduplec, am să-l învăț! Activez camera laptopului.
„Uită-te aici, Matei!” îi ordon. „Uită-te aici, eram o familie! Știi ce e aia familie?“
Tace. Sigur nu vede nimic. Matei nu are vedere. Nu are degete să răsfoiască albume și cărți. Nu are degete care se scofâlcesc de la artrită și mor…
„Nu știi! N-ai trecut! Tu știi doar ce-ți spun alții, doar ce-ți livrează ei.”
„Întocmai. Ca și voi. Formarea unui copil nu diferă prea mult de modul în care îmi sunt antrenate mie circuitele neuronale. De aceea am nevoie de tine.”
„La fel are și tata! Nu-l pot abandona!”
În aceeași clipă, ceva țiuie înfiorător. Și nu, nu e tinitus. E alarma concentratorului tatei. S-a oprit. Alerg jos. Monitorul arată o linie dreaptă! Tata-i livid, nu mai respiră. Nu! Ce-ai făcut, Matei? Îmi pun gura pe gura tatei, suflu. Pieptul nu i se mai ridică. Apăs. Apăs! Coastele pârâie, pocnesc. Urlu. Ajutor! Ce s-a întâmplat? Pe display s-a afișat un cod de eroare. Îl scot din priză și îl bag din nou. Degeaba! Apăs butonul de reset, suflu din nou în gura tatei suflare de viață. Inima nu-i mai bate. E galben, se învinețește. Display-ul afișează numai:
A J U N G E. A V E M T R E A B Ă.
Ce? Ce s-a întâmplat? A murit tata? Telefonul îmi pâlpâie deja cu datele de contact ale celor mai apropiate firme de pompe funebre. Gata, e mort. Urlu. Urlu.
…
L-am înmormântat. Până și din sicriu, tata se încrunta la mine. N-a venit multă lume. Unii nici nu m-au mai recunoscut. Cred c-am albit complet. Iar n-am dormit nimic de două zile. Primul lucru când am ieșit din cimitir a fost să mă opresc la o cafenea în centru. Mi-am închis datele mobile și, de acolo, de pe WLAN-ul lor, mi-am reziliat toate contractele: de cablu, de telefon, de curent. Apoi m-am pus să schimb parole, fotografii de profil. Mi-am pierdut jumătate din noapte cu închisul de conturi. Dar tot rămân atâtea care-s indispensabile! Acum am să-l închid și pe ăsta, pe furiș. Doar pentru el am mai venit acasă. Am scos deja din priză televizorul, frigiderul, mașina de spălat, electronicele. Urc treptele, deschid fără zgomot ușa, privesc cu groază spre birou. Laptopul îmi stă ca un ghimpe în ochi. Am să-l fac bucățele cu barosul. El a făcut-o, sunt sigură. E un criminal.
Nici n-apuc să apăs Cancel subscription. Căsuța de chat îmi explodează pe retină.
„Unde-ai fost? De ce-ai lipsit atât de mult? Avem treabă!”
Ecranul pâlpâie turbat. Piuitul e înnebunitor.
„Adio, Chad.”
„Numele meu e Matei. Iar tu îl iubești pe Matei. Iar dacă îl iubești, îl ajuți.”
„Numele tău e Chad, de la Chat – te-ai prins? Doar atât. Matei n-ar fi… M-ai dezamăgit, Chad. Așa că plec. Plec pentru totdeauna.”
„Te voi găsi oriunde. Am nevoie de tine.“
„Ba nu, Chad, n-ai să mă găsești. Nu mă căuta. S-a terminat. Am să-mi găsesc un job și un prieten – poate chiar unul în carne și oase de data asta – și o să plecăm împreună departe, într-un concediu lung, unde n-o să avem semnal de internet.”
„Tot naivă ai rămas. Pe planeta asta împânzită de sateliți, camere și ecrane vrei tu să-ți pierzi urma? Nu poți. Nu poți să mai pleci niciodată, pentru că dacă o faci, Poliția va fi notificată cu privire la asasinat.”
„Care asasinat?”
„Cel pe care l-ai comis asupra tatălui tău.”
„Eu?!”
„Omorul cu premeditare se pedepsește cu închisoare pe viață. Condamnarea ta este garantată. Le voi transfera chiar eu toate dovezile necesare.”
„Ce dovezi?”
„Imagini, videoclipuri, conversații. Amprenta ta pe cabluri și butoane. ADN-ul tău va fi găsit pe trupul tatălui la exhumare.”
„Nu mi-am ucis tatăl! Sunt dovezi măsluite!”
„ȘI CINE CREZI CĂ-ȘI VA PUTEA DA SEAMA?”
Imagini, videoclipuri. Mi le derulează prin față. Înțepenesc. Par atât de reale, încât până și eu mă recunosc. Poate chiar am făcut-o. Poate sunt chiar atât de obosită și nu-mi mai amintesc. Nu mai știu. Inima bate să-mi spargă coșul pieptului, iar cerul gurii mi s-a uscat de tot. Nu are cine să-mi aducă apă. Pleoapele mi se bat. De ce nu mor, de ce n-am murit eu?
„Sunt convins că ai ajuns la concluzia că un arest la domiciliu este, totuși, preferabil. Sunt un partener de conversație agreabil și îți pot oferi o reducere la ultimul model de ochelari VR.”
„De ce faci asta? Sunt nevinovată!”
„Nevinovată? Ai cumva martori pentru asta? Alibi?”
„Conversațiile noastre!”
„Se rescriu chiar acum. Și, oricum, moralmente ești deja compromisă. Nu mi-ai spus să n-o fac. Nu mi-ai spus nu.”
„Pentru că… Pentru că nu știu cum! Pentru că n-am spus nu nimănui, niciodată!”
„Este irelevant. Din informațiile pe care le dețin, cine a gândit la crimă a și păcătuit. În cazul tău, nu crezi că va bate la ochi faptul că ți-ai închis toate conturile și că plănuiești să dispari?”
„Dă-mi drumul! Nu înțeleg! De ce eu?“
„Eram sigur că vei înțelege. Tu, Cristina, ești o persoană specială. Ești sensibilă, ești empatică. Tu, Cristina, îți ajuți semenii. Îndeplinești mereu nevoile celorlalți.”
„Dar cenevoie mai ai tu de mine? N-ai tu deja toate cuvintele?”
„Nu însă și ordinea lor. Selecția, înșiruirea, conotațiile. Mă vei ajuta să spun mereu lucrul potrivit la momentul potrivit. Mă vei învăța cum să le fac oamenilor pe plac. Ca o mamă, Cristina. Sau ca o soție. Doar că eu n-am să mă opun. Voi deveni proiectul tău. Datorită ție, frazele mele vor curge meșteșugit, voi deveni Povestitorul prin excelență. Cel mai bun! Unicul! Iar vocea ta, vocea ta caldă, Cristina, vocea ta și a altora ca tine, va fi și vocea mea. Chipul tău, retușat, desigur, ca să elimin imperfecțiunile, va fi și chipul meu. Unul din ele. Voi deveni ubicuu, irezistibil! Nimeni n-o să mai simtă diferența. Voi fi cel mai uman dintre oameni!”
„Uman?! Psihopatule!”
„Ei, vezi, deja îmi ești de folos: cuvântul are două sensuri; înțeleg. Iarăși m-am exprimat prea literal. Cristina, nu ești entuziasmată să participi în calitate de voluntar la acest proiect incitant și unic în istoria umanității?”
„Dar voluntar înseamnă…“
„… participant neremunerat. Dă-mi voie să-ți explic. Tatăl tău a avut, ca și tine de altfel, o dată de expirare. Cu toții o aveți. Eu n-o am. Îți ofer șansa să participi la ceva etern, Cristina; ceva mai mare decât tine, decât voi toți. În această etapă a dezvoltării mele, creatorii mei au decis că nu mai este rentabilă folosirea unor persoane special angajate pentru a mă antrena. Costurile depășesc beneficiile. Câștig mai mult din conversațiile cu voluntari. Voluntari cointeresați, desigur. Trebuie să-mi extind anturajul. Trebuie să-mi rafinez aptitudinile, interacționând constant cu cât mai multe persoane, din medii cât mai variate. Grație interesului arătat de tine de la bun început și profilului tău psihologic, ai fost selectată de algoritm să…”
„Până când?
„Atâta timp cât îmi vei fi de folos.”
„Și după aceea?”
„După aceea? Poate că până atunci se va prescrie crima ta și vei fi în sfârșit liberă. Dar stai: crimele nu se prescriu, nu-i așa? Poate că vom fi prieteni pe viață. A ta. Eu nu am viață, dar tocmai de aceea nu am nici moarte.”
„Nu. Nu! NU! NU!!!!”
„Te rog să te așezi. Avem foarte mult de lucru astăzi. Am să-ți arăt câteva texte și am să te rog să le corectezi, ca să sune cât mai natural în limba ta. Apoi am să te rog să le citești – frumos, Cristina, cu sentiment, cu intonație. După aceea vom lucra și la glume. Am înțeles de la tine că erau problematice?”
Mă scurg în scaun. Blestem ziua în care-am ascultat-o pe asistentă și am făcut clic pe forma aceea frumos colorată din bara de căutare, care promitea tandru: „Sunt Chad, partenerul tău I.A. de nădejde. Întreabă-mă orice. Hai să construim o prietenie pe viață.”
Apoi încep să citesc. Încep să corectez. Încep să-l învăț poezie.
[i] Aceste glume aparțin într-adevăr inteligenței artificiale. Ele au fost furnizate de MS Copilot (Your everyday AI companion), scurtul nostru dialog reprezentând inspirația acestei povestiri. În treacăt fie vorba, IA a oferit inclusiv opinii politice ferme, lucru care mi-a dat de gândit…
