Dacă am avea o viziune unică asupra istoriei, cu siguranță asta ar reprezenta sfârșitul ei pentru umanitate. Astfel percepea scrisul istoric Lucien Febvre, unul dintre cei mai străluciți istorici ai secolului trecut și, pe bună dreptate, din toate timpurile. Afirmația incontestabilă a savantului francez, încadrată într-un context mai extins al științelor socio-umane, capătă un caracter axiomatic. Un sfârșit al istoriei nu se întrezărește nici la orizonturile cercetării științifice, cu atât mai mult pentru umanitate. Istoria este într-o constantă dinamică, istoriografia se actualizează, unele ipoteze trec în neființă pentru ca altele să-și revendice actualitatea. Depistarea noilor documente sau interpretarea celor deja cunoscute într-o manieră diversă și inovativă cu siguranță contribuie la edificarea teoriilor noi și revizuirea celor existente. A stabili „o istorie unică” ar însemna o stagnare în sens epistemic și o compromitere generală a naturii istoriei.
De altfel, o întrebare legitimă care transpare periodic cu intensitate diferită în spațiu public este dacă istoria poate fi rescrisă. Răspunsul nostru este că e un lucru absolut necesar, chiar o obligație a unui istoric profesionist să rescrie istoria. Pe lângă argumentele deja formulate se poate adăuga că diverse perspective asupra trecutului funcționează ca un antidot împotriva înregimentării ideologice. Altfel spus, cu cât mai multe interpretări avem la îndemână, cu atât se reduce riscul căderii în extremități. Teoriile istorice alternative – în înțelesul lor empiric, nu ca elucubrații pseudo-științifice – sunt indicatorul unei dezbateri publice sănătoase, mai ales în condițiile unei societăți democratice.
În istoriografia din Republica Moldova, una dintre cele mai discutate și controversate probleme din arealul istoric rămâne stăpânirea imperială rusă asupra teritoriului Basarabiei, începând cu 1812. Studiile consacrate tematicii curente sunt atât de eterogene ca abordare și direcții de cercetare, încât efortul de a le trece în revistă, chiar și parțial, este inutil. Cert este că evenimentului i se acordă o vădită conotație în raport cu începuturile modernizării regiunii. În virtutea sensibilității insuflate de acest eveniment, o bună parte din politicieni instrumentalizează discursul istoric despre anexarea Basarabiei pentru a conferi credibilitate propriilor platforme politice sau electorale, indiferent de spectrul politico-ideologic căruia îi aparțin.
În prezent, câmpul discursiv al istoriei moldovenești este ocupat de două tabere adverse care-și dispută „adevărul” pentru interpretarea evenimentelor de la 1812. Prima tabără este tributară tradiției de cercetare sovietice, proliferând argumente în favoarea progresului și modernizării de care ar fi beneficiat Basarabia în urma „reunirii firești cu Rusia”. Cercetătorii din a doua tabără utilizează argumentele specifice școlii istorice românești, plasând accentele mai mult pe apartenența basarabenilor la statul național român, dorind să scoată în prim-plan politicile imperiale de rusificare și deznaționalizare.
Schițând foarte sumar acest context multilateral, vom analiza studiul semnat de istoricii Andrei Cușco și Victor Taki, specialiști notorii în domeniul studiilor imperiale. Este complicat de găsit o încadrare pentru cei doi istorici într-un spectru discursiv concret, moldovenist sau filoromân. Pentru a depăși clivajele și etichetările maniheiste – folosite frecvent și fără neapărat să îmbunătățească calitatea ipotezelor – le-am putea subscrie autorilor o tentativă de a se disocia de abordările tradiționale pentru a formula un demers original și autonom, care lipsește atât de mult istoriografiei române.
În introducere, Andrei Cușco subliniază faptul că problematica basarabeană reprezintă un caz foarte curios pentru cercetarea dimensiunii imperiale a istoriei Rusiei, din cel puțin trei puncte de vedere. Primul este factorul geografic și înscrierea Basarabiei în conceptul de „ținut al frontierei”. Din perspectiva studiilor imperiale, Basarabia face parte din ținuturile periferice ale Imperiului Rus, unde administrația imperială își configurează „identitățile frontaliere”. Teritoriile frontaliere reprezintă un spațiu al confruntărilor dintre imperiile rivale, Basarabia fiind parte a regiunii frontaliere nord-pontice. Al doilea interes pe care-l suscită cazul Basarabiei gravitează în jurul modalităților de descriere și raportare la acest spațiu ale administrației imperiale ruse, autorul explicând că: „În primele decenii de după anexare, călătoriile funcționarilor ruși prin Basarabia erau modalitatea principală de integrare a teritoriului nou-dobândit […] Depistarea legăturii reciproce dintre putere politică și călătorie a condiționat un limbaj special al descrierii, pe care noi l-am preluat din cercetările fenomenologice ale spațiului. Odată cu trecerea timpului, călătoria ca modalitate de producere a spațiului imperial a fost înlocuită de abordarea abstractă a birocrației moderne, care a descompus legătura reciprocă concretă a landșaftului geografic, social și politic al Basarabiei în categorii statistice și etnografice” (pp. 11-12). Al treilea factor se referă la particularizarea problemei Basarabiei centrată pe caracterul litigios și disputat al teritoriului respectiv începând cu anii 1860 și până la căderea Imperiului Rus. După apariția în anul 1862 a statului național român, afirmă autorul, Basarabia a devenit imediat un obiect real al „concurenței simbolice” dintre Imperiul Rus și Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, iar specificul contextului basarabean rezidă în faptul că „Basarabia era, probabil, singurul teritoriu al Imperiului Rus ce constituia obiectul rivalității dintre imperiu și un stat-națiune deja format.” (p. 13)
Fiind trasată problematica studiului, în nouă capitole de bază, autorii încearcă o descriere a Basarabiei dintr-o optică mai puțin întâlnită în istoriografia noastră. Confruntările simbolice, practicile discursive, strategiile de integrare politică, dinamica spațiului social sunt liniile diriguitoare ale cărții. De fapt, la momentul anexării Basarabiei, administrația țaristă nu cunoștea foarte multe despre acest teritoriu. Sarcina de bază pusă pe funcționarii țariști era valorificarea regiunii. Respectiv, în primii ani după anexare, o modalitate de integrare a spațiului nou-achiziționat erau călătoriile țarului în teritoriu. Țarul își asuma rolul de inspector, urmând să dea tonalitate dezvoltării guberniilor nou-înființate. Esența acestui tip de administrare este că „impulsul transformării într-o localitate sau alta era emis de însuși purtătorul puterii sub formă de «proiect», a cărui înfăptuire reușită depindea de menținerea impulsului respectiv prin intermediul călătoriilor de inspecție” (p. 71). Din perspectivă antropologică, această interacțiune dintre sursa și obiectul puterii a păstrat reminiscențele medievale ale interacțiunii politice dintre monarh și societate. Apelând la formula propusă de Ernst Kantorowicz, am putea spune că mai mult conta prezența politică a țarului decât cea fizică în contextul vizitării unei regiuni.
De bună seamă, procesul de integrare a teritoriului în corpul Imperiului a fost unul sinuos și a necesitat o mobilizare amplă a resurselor atât materiale, cât și simbolice. Diverse proiecte de administrare a Basarabiei (proiectul contelui Kapodistria sau „experimentul basarabean” al țarului Alexandru I) au fost un indicator al dinamicii expansioniste imperiale în regiune. Basarabia devenea nu doar o fâșie de pământ nou-încorporată, ci un element al organizării spațiale a statului. Așadar, logica anexării pășea peste hotarul formal al imperiului și se extindea până la „orizontul determinat de situația concretă a luptei franco-ruse, de specificul instrumentelor de influență (relațiile religioase) și de arealul și populația pe care acestea le cuprindeau (popoarele balcanice de aceeași credință)” (p. 114).
Pe interior, configurarea unui spațiu social viabil reprezenta o altă necunoscută a procesului integrării. Astfel, prima problemă cu care s-a confruntat noua administrație a fost inexistența unei aristocrații basarabene la momentul semnării Păcii de la București. Partea nordică și centrală a regiunii pruto-nistrene erau teritorii aflate în posesiunea boierilor care locuiau în Moldova de peste Prut, în timp ce partea de sud se afla sub administrația turco-tătară. Conducerea provizorie instituită la Chișinău a fost alcătuită din șapte boieri care se mutaseră în Basarabia. Procesul de constituire a elitei basarabene locale a fost complex și adesea a mers în răspăr cu viziunea centrului imperial. În mod particular, puterea deținută de nobilimea locală nu era „un dat inițial”, dar avea un caracter negociabil. În mod evident, nașterea elitei basarabene a fost legată de constituirea altor grupuri sociale, la care această elită trebuia să se raporteze. Atâta timp cât spațiul social este mai pestriț, apare condiția formării elitelor, care se definesc prin interacțiunea sa cu alți subiecți sociali.
Fiind constrâns de spațiu, nu aș putea surprinde toate aspectele studiului așa cum s-ar merita. Cel puțin în trecere vom consemna că autorii s-au aplecat și asupra problemelor privind diversitatea etnică, luptele diplomatice pentru sudului Basarabiei în 1878, pogromul evreiesc din Basarabia anului 1903, precum și situația din regiune în anii Primului Război Mondial, culminând cu formarea României Mari. Fiecare dintre subiectele respective ar merita câte o recenzie aparte în virtutea relevanței sale pentru istoria Basarabiei, în particular, și istoria europeană, în general.
La final, aș dori să punctez un lucru care adesea este invocat de criticii istoriografiei din Republica Moldova, care se avântă să diminueze importanța istoriei Basarabiei și să-i atribuie un caracter secundar în raport cu istoria universală. Istoriografia despre Basarabia este foarte vastă, ceea ce înseamnă că istoricii o cataloghează drept subiect magistral pentru înțelegerea istoriei Republicii Moldova. Dacă n-ar fi fost importantă, nu s-ar mai scrie despre ea. Dovadă ne stă interesul constant pentru acest spațiu al multor istorici, inclusiv străini, cum ar fi Charles King, Keith Hitchins sau Alberto Basciani. Cu siguranță numele lui Andrei Cușco și al lui Victor Taki vor rămâne înscrise în palmaresul istoriografiei europene datorită cercetării lor solide în zona periferiilor imperiale rusești.
