Revolverul Arhanghelului

Prin esența naturii sale, omul are o înclinație inexplicabilă spre violență. Cu timpul, străbătând secole de evoluție și transformări, specia umană a găsit cum să-și țină în frâu setea de sânge și conflict. Odată cu apariția statului modern, acesta și-a asumat solemn monopolul asupra violenței. De altfel, prin studiile solide publicate de neobositul Michel Foucault, cunoaștem că prin intermediul instituțiilor statului cetățenii pot fi supuși diverselor forme de violență pentru a nu periclita ordinea politică existentă. Orice putere politică, simțindu-se amenințată, va face uz de orice metodă pentru a neutraliza pericolul, folosind și instrumente imorale.

În timpul nostru, poate părea că folosirea violenței este apanajul exclusiv al societăților primitive sau antice, iar statele moderne sau contemporane ar fi scutite de astfel de răbufniri. Evenimentele derulate pe parcursul secolului al XX-lea ne demonstrează indubitabil că violența politică niciodată nu dispare definitiv dintr-o societate. Ea se metamorfozează, se schimbă și recidivează sub multiple forme. Urmărind această linie interpretativă, ne propunem să scoatem la lumină fenomenul violenței politice așa cum l-a analizat recent istoricul Cristian Manolachi în volumul Revolverul Arhanghelului. Mișcarea legionară și mistica asasinatului politic, publicat în 2023 la Editura Humanitas. Cu toate că subiectul violenței și crimelor extremei drepte din România interbelică nu este unul nou, existând o literatură de specialitate vastă pe acest palier, studiile serioase care ar aborda mecanismele și implicațiile acestora sunt într-un număr modest. Astfel, fiecare efort pentru elucidarea resorturilor violenței politice din interbelic este salutabil, în condițiile lipsei unui consens social și atitudinilor negaționiste față de crimele comise de Mișcarea Legionară, proliferate tot mai des în spațiul public românesc.

Să începem de la aspectele tehnice, pentru ca mai apoi să ne aplecăm asupra conținutului. Fiind structurată în 22 de capitole de bază, acestea prezintă evoluția cronologică a Mișcării Legionare, adică de la apariția mișcării studențești în anii ’20 până la pogromul din București din 1941. Adiacent evoluției cronologice se desfășoară registrul crimelor și asasinatelor principale comise de legionari: asasinarea prefectului Iașiului – C. Manciu, a prim-ministrului I.G. Duca și a prim-ministrului Armand Călinescu. În aceeași ordine de idei, narațiunea construită de autor este proiectată pe două planuri: interior (disciplina și spiritul din interiorul Mișcării) și exterior (interacțiunea legionarilor cu autoritățile). În cazul de față, obținem creionarea unui context istoric complex, care accentuează importanța cunoașterii detaliilor și luarea în calcul a tuturor factorilor pentru aprofundarea subiectului studiat. Dacă e să acordăm atenție și bibliografiei utilizate de autor, nu putem trece cu vederea paleta de surse primare utilizată, precum și studiile de specialitate semnate de istorici români și străini consacrați domeniului: Toader și Simona Nicoară, Mitu Sorin, Keith Hitchins, Armin Heinen, Elie Wiesel și alții.

În materie de conținut, cartea este o analiză lucidă a extremismului de dreapta românesc, care reproduce genealogia fenomenului, de la origini până la decădere. Una din tezele fundamentale este că apariția mișcării fasciste în România interbelică a fost rezultatul cumulativ al mai multor factori: situația socio-demografică deplorabilă, paupertatea masivă și analfabetismul funcțional. Bineînțeles că o componentă importantă a înapoierii României a fost situația economică, fiindcă aici avem o subdezvoltare cronică, mai ales în spațiul rural, unde majoritatea populației încă nu ieșise din Evul Mediu. Evident că țăranii au devenit cei mai vulnerabili și mai expuși ideilor conspiraționiste și misticismului religios. Mortalitatea infantilă înaltă, subnutriția, lipsa îngrijirii medicale adecvate, rata mare a analfabetismului formează la un loc cruda realitate în care trăia românul de la începutul secolului al XX-lea. Cu acestea se suprapune și „frustrarea etnicilor români care-i priveau suspect pe reprezentanții minorităților etnice care ocupau aproape jumătate din populația mediului urban (41,4%)” (p. 61). În orașe, puterea economică era deținută de reprezentanții minorităților etnice: maghiari și sași în Ardeal; evrei și ruși în Basarabia; evrei, ruteni și germani în Bucovina, bulgari în Cadrilater. „La polul opus, o elită academică, politică și financiară bine instruită în Occident promovează un mod de viață specific înaltei societăți europene” (p. 60). Evident, imaginea contrastantă a acestor animozități sociale și a unei bunăstări izolate, permanentele frici și neîncrederi treptat au făcut cazanul violenței și nemulțumirilor să fiarbă și să explodeze. De fapt, autorul ne dă de înțeles că legionarii au știut să manipuleze eficient emoțiile celor care se simțeau neajutorați și au încercat să canalizeze această energie spre edificarea proiectului politic propriu, care a luat viață, deși pentru scurt timp.

O altă idee bine coagulată și argumentată, desprinsă de pe urma lecturii, este loialitatea legionarilor față de Legiune și Căpitan cultivată printr-o propagandă agresivă, exaltată până la nivelul unui sentiment religios. Un rol central în insuflarea acestui sentiment l-a jucat misticismul și convingerea că Legiunea Arhanghelului Mihail îndeplinește o misiune sacră, încărcată de conotații milenariste. Participarea la evenimentele legiunii era însoțită de ritualuri specifice ca interpretarea în cor a cântecelor naționaliste, transmiterea mesajelor prin viu grai, mimarea unei atmosfere evlavioase și războinice caracteristice templierilor (călugări și soldați deopotrivă). „Disciplinarea membrilor organizației se face și prin reinterpretarea profană a învățăturilor creștinismului. Legionarul trebuie să înțeleagă că nu are de purtat doar un război politic, ci o cruciadă, iar pentru asta nu e suficient ca el să fie doar un bun cetățean, ci un bun creștin, nu un simplu erou politic, ci un sfânt, nu doar un Om Nou, ci un om de credință” (p. 113). Această misiune de reeducare și-a arogat-o Corneliu Zelea Codreanu, devenind o figură paternalistă de o importanță mesianică pentru acoliții săi. Astfel, teologia politică legionară anunța distrugerea dușmanilor (o categorie de persoane foarte volatilă și arbitrară) și crearea unui Om Nou, conferind proiectului politic o notă apocaliptică cu accente religioase creștin-ortodoxe. Apropo, autorul scoate în vileag o trăsătură neobișnuită a fascismului românesc – melanjul dintre totalitarism și creștinism. Or, se știe că regimurile totalitare, cel puțin sub formele clasice, nazist și comunist, au urmărit să anihileze complet religia și Biserica, percepându-le ca amenințări pentru construcția noilor societăți utopice.

A treia chestiune evidențiată de autor, fiind suma celor două precedente, este abisul violenței în care s-a prăbușit România în anii ’30. Văzând că societatea nu se opune fărădelegilor comise, ba din contră, unele sunt aprobate fără tăgadă, inclusiv prin achitarea ucigașilor în cadrul proceselor de judecată, legionarii s-au simțit învăluiți de valul popularității. De facto, asta însemna că autoritățile nu puteau face nimic și le rămânea doar să asiste neputincioase la dezmățul legionar. Evenimentele s-au precipitat cu o viteză amețitoare, iar în 1938 în România a fost instituită dictatura regală sub conducerea regelui Carol al II-lea. Neînțelegerile dintre Corneliu Zelea Codreanu și rege s-au soldat cu arestarea liderului legionarilor și, ulterior, executarea acestuia din motive fictive de încercare de evadare din închisoare. La un moment dat, terorii legionare i s-a contrapus teroarea de stat carlistă. Practic, în perioada interbelică această luptă dintre autorități și legionari se poate asemăna cu niște reglări de conturi dintre două grupări criminale aflate în goană după putere. Din perspectiva autorului, perioada anilor 1938–1940 a însemnat paroxismul violenței politice în România, pregătind terenul pentru guvernarea lui Ion Antonescu și masacrarea evreilor, atitudinea antisemită fiind deja instituționalizată.

Despre Mișcarea Legionară s-a scris mult în istoriografia română. Însă despre mecanismele mișcării, ritualizarea violenței, disciplina și educația practicate de liderii și părtașii săi, informația este mai modestă și disparată. Cristian Manolachi a elaborat un demers original, prin care ne-a propus să ne uităm la societatea română interbelică printr-o altă optică, sondând ambianța de neliniște și frustrare, care într-un final a dus la dezumanizarea și demonizarea în primul rând a evreilor.

În lumina acestor considerații, cartea excedează limita unei lucrări istorice de o utilitate strict academică. Este o avertizare, o reflecție asupra trecutului nostru pe care-l transpunem și asupra timpului prezent, adesea uitând că nenorocirile au tendința să se repete. Prima responsabilitate le revine oamenilor politici și celor conectați la butoanele puterii. Ignoranța, incompetența sau frica lor poate avea urmări minore pe termen scurt, iar pe o perioadă lungă poate cauza tragedii incomensurabile. De altfel, să nu dăm uitării expresia celebrului istoric liberal rus, Vasilii Kliucevskii, care a interpretat cunoscuta maximă latină despre rostul istoriei în felul său, afirmând că istoria nu este învățătoare, ci o gardiană a închisorii – ea nu te învață nimic, dar te pedepsește dacă nu reții lecția.