Stolul 2024. Sentimente antisentimentale

Fitilurile Emmei Mihăescu (Charmides, 2024) sînt puse la întreg depozitul sentimental, cu gînd de a-l arunca în aer ori măcar de a face bucăți și bucățele tot materialul strîns acolo (și care nu e puțin). Ideea poetică de bază constă în a face din sentimente ceva împotriva lor, nu doar de a le întoarce pe dos ori de-a le trata cu o retorică de vitrion englezesc, ci de-a le face agresive cu ele însele. Nu e vorba de sentimente convertite în resentimente, ci de exersarea lor paroxistică pînă la desfigurare. Dar tocmai desfigurarea lor le reprezintă și triumful, de regulă proclamat în finalul poemelor, folosit de Emma cu efecte transgresive după ce s-a străduit pînă la el să-l facă absolut improbabil. Finalurile acestor peripeții de tensionare și dramatizare, prelucrate cu un soi de cinism de sine, sînt soluția catharctică a mai fiecărei piese. Nu sînt sentimente compromise prin caricaturizarea lor, dimpotrivă, e vorba de sentimente dramatizate prin intensitatea lor autodevoratoare. La drept vorbind însă, oricît de eroică ar fi retorica ei sarcastică, Emma e o sentimentală aproape de pathos și întreaga carte e lucrată dintr-o fragilitate agresivă, nu doar agresată, și pe partituri strict sentimentale – preferențial erotice –, dar toate exasperate de ele înseși. Emma nici măcar nu se ferește de toposurile sentimentale și nu sare peste odele familiale (materne, paterne, plus evocarea apoteotică a bunicului), doar că le deparazitează de tandrețuri și drăgălășenii, preferînd un impact abrupt. E și ea poetă cu trauma îngropată și chiar sub emblema traumei își și începe recitalul, evocînd „cataclismul” care a pus capăt inocenței și copilăriei: „soarta mea-i un motociclist cu gene lungi/ l-am văzut prima dată cînd aveam cinci ani/ plecam ca-n orice zi la grădiniță/ cu georgică scumpul de el cîinele blocului/ dar de fapt al meu știa toată lumea/ mă ducea și aducea de la trei străzi distanță/ adică de la marginea tangibilă a universului/ dincolo de care rîul se vărsa-n neant/ și oamenii cădeau ca o cană de pe masă […] iar de atunci am început să calc asfaltul/ ca pe degetele unor criminali de război” (Gambit). Trauma ca eveniment fondator reverberează în tot volumul și e mereu actualizată de tensiunea și directețea brutală a versurilor, cu psihisme contorsionate, strînse în oximoroane sentimentale în care agresivitatea devine tandrețe iar tandrețea, agresivitate. Declarațiile sînt amenințătoare, devoțiunile distructive, căci Emma folosește vocabularul sentimental în răspăr și efuziunile-s menite scoaterii din răbdări, nu adulației sau dezmierdării. Dar toate astea se întîmplă din pricina electricității sentimentale, datorită implicării patetice („…poate doar să-ți scriu acum să te enervez/ scriu prost scriu foarte prost scriu din vene scriu din vîrtejuri/ să știi nu mai am filtru nu mai am frîne” – Nimic) și-n scriitură, și-n afect, ambele menite să provoace rană, nu alinturi. Emma nu are gramatica nuanțelor, căci la ea toate procedează catastrofic și instantaneu, ca evenimente copleșitoare în cadre ostile: „abia apoi o să te-ntorci/ amintindu-ți cumva de mine/ și-o să danseze și pietrele/ pe tunetul vocii tale/ pe scîrțîitul pașilor tăi” (Decembrie). Sau: „…/ era să verși cafeaua pe mine să mă dărîmi și nici nu părea că știi/ cine sînt/ ce dracu’ faci ai strigat și ușile s-au închis după tine/ înghițindu-te/ nu știu ce dracu’ făceam știu doar că/ m-am îndrăgostit de tine iremediabil” (Prima poezie pe care nu mi-ai scris-o). Violența e regimul pasional al Emmei („la unșpe noaptea intru prin efracție/ dau tuturor babelor cu genunchiu-n geam/ îmi zdrobesc mîinile de toți zgrumțurii/ orice doar s-ajung la tine”, A treia poezie pe care nu mi-ai scris-o), iar proclamațiile finale sfidează (prin patetism) oralismele de întreținere a textului: „eu îți vorbesc de cînd te știu/ și de-o să mor o să-ți vorbesc din moarte” (idem). E un scenariu pasional cu o dialectică vivace între extatice și depresii, între euforii și suferință (un fel de euforii deprimante ele înseși), în care încap multe note de doliu amoros: „și stau aici plîngînd/ și nu-i durere mai mare/ decît să-mi mîngîi părul/ o noapte el singur” (Despre nimic). Firește că paradigma de fond e ecuația eros-thanatos (poate prea transparentă), cu tot ce poate fi recuperat din ea fără retorismele aferente și, mai ales, tradusă în limbaj colocvial și-n „trivialități” cotidiene. Dar sub forțele simultane ale ambelor trăiește și Emma: „ce-ți păsa că mă dărîm/ și ce-și păsa mă că mă transform în cîrpe// de unde era să știu atunci/ – părea acum o mie de ani –/ că m-ai făcut la loc/ să mă distrugi tu mai bine” (Limite). Emma e o bacantă de care se tem toți „bețivanii din Moghioroș”, toate „fetele de pe Mătăsari”, toți „mafioții din Giulești” și „băieții buni din Floreasca și Pipera”, și nu mai puțin „traficanții de sub Podul Grant”, dar care veghează „lîngă visele tale” și-„ți mîngîi(e) părul și rîd la gîndul că n-ai nici o idee” de un asemenea devotament (Orbecăire). Miza Emmei e să epuizeze tot potențialul romantic din „dragostea-ură” (sau invers) și să profeseze devoțiunea ca afect deopotrivă criminal și idolatru: „tu ți-ai făcut casa aici/ în mijlocul urii mele/ și cum să pot oare să te las pe străzi” (O casă). Un program sentimental care folosește sentimentele ca antisentimente într-o poetică de pasiune care se exasperează din pricina propriei intensități, cam la asta lucrează Emma.