Ultimul lovinescian

Dac-ar fi să-i socotească cineva toate cîte le face – cronicar la cîteva reviste, intervievator, editor (Arhipelag XXI e a lui), tot felul de angarale universitare, cît doctorale, cît controale, coordonator a cel puțin două-trei cărți colective pe an, plus managementul revistei Vatra ș.a. –, Iulian Boldea ar fi fără dubiu printre cei mai harnici oameni din cultura română de azi. Poate n-are aceeași frenezie a prezenței precum cea a lui Radu Vancu, pe care-ar fi nefiresc să nu-l întîlnești în trei locuri deodată, dar în două îl poți întîlni sigur și pe Iulian. În restul timpului își scrie cărțile, într-un ritm susținut și ordonat. De regulă, cînd nu sînt monografii, cărțile lui strîng materialul cronicăresc – sau studiile mai aprofundate dedicate unora dintre scriitori – de prin reviste. În ultima (pînă-n această clipă) – Rătăcind printre ficțiuni. Secvențe de literatură română contemporană (Eikon, 2024) – sînt adunate și împărțite pe specii și genuri colaborările de la Apostrof din intervalul 2017-2023 (și nu-s, firește, „rătăciri” doar printre „ficțiuni”). Cum sînt de regulă cărțile lui Iulian, și aceasta e panoramică și mozaicată, cu privirea îndreptată în toate părțile – și spre poezie, și spre proză, și spre memorialistică, și spre critică. Panoramică însă și în sensul că Iulian privește cu egal interes toate generațiile, fără discriminare și sine ira et studio. Nu-l tulbură deloc asocierile pe grupuri și grupulețe din viața literară și privește peste tot acest spectacol cu seninătate și detașare. Comentariile lui, fie că sînt doar cronici de carte, fie că sînt aplicații analitice focalizate pe un autor, sînt riguros profesioniste. Iulian e un critic totdeauna în dialog cu ceilalți și n-o ia, cum se întîmplă în mai totalitatea cazurilor, direct pe arătură, recitînd ale lui ca și cum despre cărțile și autorii respectivi nu s-ar mai fi zis nimic. Dimpotrivă, convins că nici o interpretare nu epuizează opera și că totdeauna se pot găsi lucruri nespuse, aspecte nevăzute, mai întîi își face loc printre exegezele precedente, marcînd locurile ocupate și abia apoi aducînd noi nuanțe interpretative. Poți fi sigur că Iulian nu re-spune lucruri spuse – sau chiar răs-spuse – cu conștiința „inocentă” a mai tuturor comentatorilor. Ceea ce înseamnă că, pentru el, critica e un edificiu dialogic și nu o tautologie a vorbelor de clacă critică.

Mozaicul de aici (ca și cel din alte cărți) „oferă – zice el în Argument-ul din deschidere – o imagine suficient de clară asupra peisajului literaturii noastre” (p. 9). Oferă, într-adevăr, cu atît mai mult cu cît el e făcut „cu premeditată temperanță și abstragere de la jocurile mai mult sau mai puțin radicale ale arenei literare” (p. 10). Peste asta se adaugă – poate structurală – o notă de pozitivitate receptivă, căci Iulian nu spune răutăți despre nimeni, convins că în receptarea la zi „e nevoie de mai mult echilibru, de o percepție matură și echidistantă” și „e o doză mai mare de luciditate” (p. 10). Privirea binevoitoare, bonomia generală, de nu chiar principială, nu duce însă la entuziasme nemotivate și nici nu elimină rezervele, măcar că expuse atît de civilizat încît par vorbe de laudă dacă autorii vor să se păcălească. Poate că o nuanță de combativitate mai pregnantă se vede în intenția de a seda „complexul de inferioritate/superioritate legat de literatura provinciei” (p. 11) și de a face mai multă dreptate „valorilor periferiei”. În orice caz, geografia literară pe care lucrează nu face partizanat regionalist și e echilibrat reprezentată. Ca și „generațiile” creative, unde, bunăoară, se poate trece de la Breban, Norman Manea și Gabriela Adameșteanu la Dan Coman, Alina Nelega, Tudor Ganea, fără a sări peste Cărtărescu, Cimpoeșu, Vighi… Același comportament supra-generaționist și în cazul criticilor, unde de la N. Manolescu, Ion Pop, Eugen Negrici se ajunge la Sanda Cordoș, Alexandra Ciocârlie sau Adrian Papahagi. Nu rezultă din catalogul autorilor comentați că Iulian ar face parte din vreo „generație”, căci dă impresia că face parte din toate. Mandatul de echidistanță e, în orice caz, ținut cu scrupul evident.

Iulian e ultimul lovinescian din critica noastră, procedînd întocmai după regulamentul analitic enunțat de Lovinescu și sărind direct in medias res, cum pretindea acesta. Primul lucru care-l interesează pe Iulian e motorul ca atare al operei, principiul generator al acesteia – și abia apoi funcționalitatea lui și efectele pe care le produce. De obicei face în prealabil (îndeosebi în studiile mai întinse) un pelerinaj bibliografic, evidențiind notele esențiale remarcate de predecesori. Peste acest catalog de specificități deja adnotate, grefează propria interpretare, nu neapărat polemică față de cele anterioare, dar aducînd totdeauna o noutate exegetică. Iulian nu e cîrtitor și nu le caută predecesorilor acul din carul cu fîn; dimpotrivă, din observațiile lor face o bază de lansare pentru propria interpretare. Cu un asemenea acord, în care sînt cuprinse atît referințele esențiale, cît și nota „esențială” pe care o va dovedi analitic și începe cartea de față: „Un adevărat ceremonial al deznădejdii, alcătuit din scepticism, expresie abulică și un anume «alexandrinism» (Eugen Ionescu), materializat în rafinamentul sumbru al dicțiunii lirice – acestea sunt, contrase, particularitățile poeziei lui Emil Botta” (p. 15). Astfel de propoziții sintetice (care pot figura deopotrivă la începutul comentariului ori la sfîrșitul lui; sau și-și), „contrase”, sînt dezvoltate apoi cu migală demonstrativă pe parcursul studiului. Cînd „tema” acestuia e întreaga operă a unui autor (pretextul fiind vreo antologie), Iulian parcurge, concis, pas cu pas evoluția acestuia, marcînd deopotrivă cristalizarea formulei și eventualele transgresiuni ori ieșiri în afară ale acesteia. Un astfel de exercițiu e folosit îndeosebi în cazul poeților cu o ruptură a drumului sau cu o cotitură flagrantă (cum e, de pildă, cazul lui Ioan Alexandru, care trece de la „lirismul confesiv, […], tensionat în spirit expresionist” al începutului, la „gravitatea” care ia locul patosului (p. 21) și ajunge, cu Imnele, la „o mutație de accent și de registru liric” (p. 22). Traseele pe care le parcurg poeții sînt reconstituite, de fapt, și atunci cînd avem de-a face cu o simplă cronică dedicată unui volum, căci Iulian reface întotdeauna contextul evolutiv. Mai elaborat în cazul lui Ioan Alexandru, Valeriu Anania, Aurel Rău sau Ion Pop, dar suficient de conturat și cînd e vorba de Eugen Suciu, Radu Sergiu Ruba, Mihai Măniuțiu ș.a. Analizele nu sînt redundante, ci evoluează din observație în observație (cu o singură excepție, unde, din neatenție, la Markó Béla e o frază care se repetă aproape identic, la pp. 48 și 52: „O carte cu suflu elegiac, scrisă în tonalitate melancolică și reflexivă, Iartă-ne, Ginsberg”etc.) și din argument în argument, legîndu-se într-o interpretare coerentă. El însuși și poet, Iulian e unul dintre cei mai aplicați analiști ai poeziei la zi (dar nu chiar și a celei din ultima zi).

Dialogurile cu criticii propriu-ziși sînt afabile toate, căci Iulian se oprește la descrierea metodei și a procedurilor folosite de fiecare, fără să le facă întîmpinări directe. Le rezumă, de regulă, concepția critică – sau le prezintă conceptul –, ori le reface liniile interpretative, admițîndu-le. Nu face opoziții de metodă – chiar dacă nu seamănă cu a lui – și nici nu intră în dispute teoretice. E un practician care se folosește de tot ce-i poate fi util, dar nu se ia la harță teoretică deschisă cu nimeni. Crede în spiritul comunității critice și-l promovează cu stăruință. Așa cum se prezintă, ca panorame fragmentare, cărțile lui par baza unei istorii literare a contemporaneității. Una care, de va fi, va avea o axiologie neperturbată de afecte, fie ele pozitive, fie dimpotrivă.