„Am cântat în cluburi mult mai primitive decât clubul Colectiv”

Dacă în primul episod ne-am concentrat mai mult pe produsele artistice ale trupei Taine, în continuarea interviului ne axăm pe latura umană a lui Andy Ionescu în corelație cu muzica, sportul și alte forme de artă. Unul dintre aspectele cele mai sensibile pe care le-am atins în dialogul nostru a fost acela al condițiilor de spectacol precare cu care se confrunta scena underground metalică acum 25 sau chiar 30 de ani. Violențe, breșe de securitate și nesiguranță sunt toate parte din istoria alternativă a rockului românesc de după 1990. O discuție 100% onestă cu liderul formației Taine și în a doua parte.

Andrei Zbîrnea: În vara lui 2025 ne-a părăsit Ozzy Osbourne, cel care închide un capitol important al istoriei muzicii, per ansamblu. Cum te-a influențat pe tine Black Sabbath în formarea ca muzician?

Andy Ionescu: Nu am fost foarte influențat de Ozzy. Am fost mai degrabă un fan al lui Zakk Wylde. Iar majoritatea compozițiilor de succes ale lui Ozzy îi aparțin lui Zakk. De exemplu, Mama, I’m Coming Home e compoziția lui Zakk[1].

Albumele care l-au format pe Andy

A.I.: Ozzy Osbourne a fost, evident, unul dintre cei mai importanți artiști de rock din lume, dar pe mine nu m-a influențat atât de mult, pentru că nu am fost fan Sabbath și nici măcar fan Ozzy. Eu am crescut odată cu apariția albumului Somewhere in Time al Iron Maiden (1986, n.r.). Atunci am început eu să ascult muzică rock, ăla a fost primul album pe care l-am ascultat. Îl aveam pe casetă, iar coperta ei se desfăcea în zece bucăți. Am în continuare o colecție de CD-uri și casete, le păstrez ca amintire.

A urmat Metallica în 1988, discul And Justice for All, o adevărată revelație pentru toți rockerii din vremea aia, prin sunet, producție și prin modul în care arătau ei la momentul respectiv. Apoi, imediat în 1990, Painkiller de la Judas Priest. Ar mai fi, tot din 1990, și Megadeth – Rust in Peace +Slayer – Seasons in the Abyss. Apoi, doi-trei ani mai târziu, Death – Individual Thought Patterns (1993). Acolo l-am auzit prima dată pe Steve di Giorgio (basist fretless, n.r.). Desigur, albumul vieții mele de metalist, Cynic – Focus (1993). Este o capodoperă din toate punctele de vedere și nu cred c-o să poată fi depășit vreodată de ceva. Acestea sunt albumele care au fost reprezentative pentru mine ca muzician aflat la început de drum și ca metalist în genere.

A.Z.: Cum descrii publicul Taine acum și cum îl simțeai în anii ’90, când vă aflați în plin proces de coagulare și de integrare a influențelor muzicale?

A.I.: Pentru că erau mult mai puține trupe decât astăzi și, evident, accesul românilor la muzica de afară era mult mai limitat față de cum e azi, eram mult mai celebru în perioada respectivă. Cu ghilimele de rigoare. Atunci am ajuns la TVR să înregistrăm la emisiunea Întâlnirea de la miezul nopții a lui Petre Magdin. Muzica noastră era pe radio pe vremea aia. Plus emisiunile lui Lenți Chiriac de la radio și mai apoi de la televiziune, pe la MTV România, pe la MCM. Din păcate, au dispărut toate, s-au mutat în online. Doar corporatiștii mai ascultă acum rock la radio, când sunt la volan. În mare parte Rock FM.

Dacă prindeam o casetă originală sau un vinil original, copiam versurile cu mâna

A.Z.: Eu am o teorie și vreau să o testez și cu tine. Consider că muzica a devenit mai degrabă o chestiune de însoțire. Adică foarte rar ascultăm muzică și doar atât. Ascultăm muzică la sală, ascultăm muzică atunci când lucrăm și în alte situații.

A.I.: Țin minte că atunci când eram puști, dar și după douăzeci de ani, îmi chemam prietenii acasă. Aveam pick-up, boxe, stație. Ascultam viniluri sau puneam casete. Jean-Michel Jarre, Vangelis și inclusiv zona de metal de atunci. Și, cum spui tu, nu ne ocupam cu nimic altceva. Doar stăteam pe canapea la o bere sau o vișinată și ascultam muzică. Nimeni nu vorbea, doar asta făceam.

Nu exista xerox pe vremea aia, iar dacă prindeam o casetă originală sau un vinil original, copiam versurile cu mâna. Apoi, când a apărut xeroxul și în România, a devenit mai ușor. Îți făceai copia versurilor și erau un fel de clonă a originalului.

A.Z.: Cum arăta un concert de metal de club înainte de anul 2000? Mă refer nu doar la atmosferă, ci și la logistică. Cum se raporta publicul la fenomen? Erau oamenii agresivi, erai în siguranță în cluburile alea?

A.I.: Se mai încăierau oamenii. Chiar am asistat la câteva bătăi în centru, undeva aproape de Parcul Cișmigiu. Am făcut și noi un concert de metal în zona aceea, am vrut să închiriem o sală de concerte. Vorbesc de anii 1993-1994 sau, poate, 1995. Și, la un moment dat, a intrat o gașcă de punkiști peste rockeri și s-au bătut. Pe acolo, prin Cișmigiu. Erau ambele găști din Piața Romană și se mai încingeau când se întâlneau. Erau și concertele de rock de la Sala Polivalentă. Și acolo se lăsa cu bătăi. Le-am văzut eu, deși nu m-am bătut niciodată, am scăpat. Dar erau violențe, asta în mod cert.

A.Z.: Existau oameni care aruncau cu obiecte spre artiști?

A.I.: Au mai fost cazuri, să arunce spre scenă cu chestii. Dar atunci nu erau firme private de pază, erau doar jandarmi. Și, dacă intrai pe mâna lor, nu era bine. Luai bătaie sau gaze. După o vreme, s-au mai rărit evenimentele violente, iar astăzi au dispărut total.

Atmosfera era de cluburi în care se fuma non-stop. Ca nefumător, trebuia să suporți tone de fum. Am cântat în cluburi mult mai primitive decât clubul Colectiv. Asta se întâmpla în anii ’90, chiar și după 2000. Erau niște subsoluri cu scară în spirală, unde aveau loc să urce simultan maximum două persoane. Nu m-am gândit niciodată că pot să iau foc acolo. Am cântat în cluburi de-astea primitive și prin țară, din fericire astăzi nu mai există. După Colectiv, am stat și m-am gândit cât de inconștient am fost să cânt în asemenea locuri. M-am speriat destul de mult atunci. În materie de sonorizare, aveam niște echipamente rudimentare. Cu toate astea, pentru momentul ăla erau OK, ținând cont de vremurile pe care le trăiam.

Toți ne-am dori să facem bani din ceea ce ne place, dar din păcate nu se poate

A.Z.: Care sunt amintirile tale de la începutul itinerarului muzical? Ce ai schimba dacă ai avea din nou 17 ani? Ai avea același cadru, însă mintea și experiența de acum.

A.I.: Nu aș schimba nimic, pentru că nu m-aș putea adapta la ce se întâmpla atunci. Vorbeam de sonorizare, aia era. Chiar dacă aveai tu creativitate, imaginație, soundul era cel de anii ’90, n-ai cum să umbli la el. 

A.Z.: Poate să fi încercat o abordare mai comercială?

A.I.: Depinde foarte mult ce-ți propui. Dacă vrei să faci bani din muzica rock, în principiu nu vei reuși. Mai degrabă faci bani din pop, cum au făcut Irina Rimes sau Delia. De ce crezi că a ajuns Marius Pop să cânte cu Smiley? Toți ne-am dori să facem bani din ceea ce ne place, dar din păcate nu se poate.

A.Z.: Cum ți se pare că au evoluat festivalurile metal și rock în România? Hai să zicem de la integrarea în Uniunea Europeană, în 2007.

A.I.: Au evoluat foarte mult, iar cel mai bun exemplu este Rockstadt, care a ajuns deja unul dintre cele mai mari festivaluri din Estul Europei pe nișa lui. Și acum trebuie să se mute, pentru că locația aia, unde și noi am cântat, a devenit neîncăpătoare. Deja Rockstadt este un festival internațional, deoarece 30% din bilete sunt vândute străinilor.

Mai sunt totuși chestiuni ce țin de logistică, de distanțele pe care trebuie să le parcurgi după ce intri în România. Că nu au întotdeauna zboruri directe până la Brașov, Sibiu sau Timișoara.

Un alt festival care s-a ridicat foarte mult și are succes an de an este ARTmania. Ar fi și Posada, al treilea pe listă.

A.Z.: Ar avea nevoie și Bucureștiul de un asemenea festival de metale?

A.I.: Nu știu și nici nu-mi dau seama unde l-ai putea organiza. Deja e Quanticul unde sunt concerte aproape în fiecare zi. Au și fost mici festivaluri pe la Quantic. Au existat Maximum Rock, Metalhead Meeting. Dar, în general, s-a renunțat la idee, pentru că de acolo organizatorii mai mult au pierdut bani sau nu au avut profit. Mai degrabă preferi să faci concerte cu alte trupe, nu neapărat din zona de metal și cu care să câștigi niște bani. Sau faci concerte individuale, prinzi trupa în turneu pe un onorariu decent, îi bagi la Quantic, faci sold-out. Dacă nu faci sold-out, aia e, poate să funcționeze și așa.

ARTmania & Rockstadt, exemple pozitive de festivaluri din România

A.Z.: Revenind la festivalurile astea, unde ar fi loc de îmbunătățit sau de creștere? Dintr-o perspectivă constructivă, desigur.

A.I.: La ARTmania, problema e cu locația. E extraordinară, dar are niște limite. Faptul că e în centrul Sibiului și numărul de bilete care pot fi vândute. Dacă ARTmania este scos în afara orașului, s-ar putea să nu funcționeze la fel de bine. Și pentru turiști e frumos, însă pentru cei care locuiesc aproape de Piața Mare e nasol. Nu se simt confortabil. E un compromis. ARTmania aduce bani comunității, dar e foarte greu de gestionat. Probabil că așa va rămâne, în configurația asta, cu trei-patru trupe pe zi. După o anumită oră, orice depășire a timpului este penalizată cu amendă de autorități.

În ceea ce privește Rockstadt, are avantajul că se va muta într-un spațiu mai mare, unde logistic e mai bine. Poți parca tiruri, ai o producție babană. Te miști repede, ai gara aproape, la Ghimbav. Sunt mult mai multe facilități. Din păcate, vom pierde peisajul, care era de bază: munții, copacii. Toate trupele se bucurau de peisaj. Nu sunt multe locuri în lume ca Rockstadtul la Râșnov, cu peisaj cu tot. Am cântat noi într-un loc similar, în Lituania, la Devilstone. Trăgând linie, nu văd nimic de îmbunătățit în mod special nici la Rockstadt, nici la ARTmania.

A.Z.: Cum crezi că va arăta muzica rock peste 20 de ani, când legendele din anii ’70, ’80 și poate chiar ’90 nu vor mai fi active?

A.I.: Evident că locul lor va fi luat de alții. Practic, o dată la 10 ani se dă un refresh în ceea ce privește muzica rock. Vezi cine mai trăiește, cine mai cântă. Iar cine nu, trăim cu ei din amintiri. Avem viniluri, avem Spotify, avem YouTube Music.

A.Z.: Crezi că e posibil să scadă și mai mult interesul pentru zona asta muzicală?

A.I.: E o masă constantă, cred eu. Dar te poți uita pe statistici și să vezi, de exemplu, câți oameni mai ascultă Beatles, ABBA, Pink Floyd. Se urmărește în continuare cu atenție foarte multă muzică mai veche, care nu mai e live pe scenă.

A.Z.: Ce alte forme de artă te inspiră? Ce citești? Ce seriale urmărești?

A.I.: Cu serialele și cu televizorul, mai puțin. Nu am televizor acasă, nu am nici Netflix. În ceea ce privește cărțile, ultima lectură a fost Dopamina, o carte scrisă de Daniel Z. Lieberman și Michael E. Long. Informațiile mi le iau de pe TikTok și mă uit la podcasturi cu profesori de la Harvard. De exemplu, zona de neuroștiințe, cum ar fi Andrew Huberman. Mă atrag neuroștiințele în mod special. Și mai e și The Diary of a CEO, unde vin tot felul de experți.

Mi-a rămas în sânge Dinamo și după ce m-am lăsat de judo

A.Z.: Ce planuri de viitor are trupa Taine?

A.I.: Ne dorim să cântăm cât mai mult. Din 2025 avem în trupă un chitarist nou. Davide este italian și locuiește în România. El e chitaristul nostru solo. Suntem un grup compact. Am avut turneu în primăvară, cu 15-16 spectacole. Suntem din nou pregătiți, nu o să refuzăm nicio propunere de concert. Ne gândim să organizăm un turneu național alături de Gothic, o formație din generația noastră care are în continuare succes în anumite medii.

A.Z.: Acum să trecem la un registru puțin diferit.  Cum ai trăit victoria lui Dinamo cu FCSB? Cred că a fost prima după 10 meciuri fără succes pentru Câinii Roșii în fața rivalei?[2]

A.I.: Îți spun sincer că eram cu băiatul meu la un curs de astronomie, în afara Bucureștiului, la Frumușani. Ne uitam prin telescop la stele și la lună. Nu aveam acces la internet, am aflat rezultatul când am ajuns acasă.

A.Z.: Ce te mai motivează acum să susții Dinamo, mai ales că desfășurarea întâmplărilor de acum nu mai are nimic de-a face cu gloria clubului?

A.I.: Eu și tatăl meu am făcut sport la Dinamo. El a fost luptător de greco-romane, sportiv de performanță, maestru emerit al sportului. Aveam treaba asta cu Dinamo din familie. Și bunicul meu a făcut box, în anii ’40-’50. Avem cultura asta sportivă în familie. De când am făcut sport la Dinamo, mi-a rămas pasiunea, mai ales că mergeam de trei ori pe săptămână la judo. Am practicat aproape 10 ani această disciplină. Și mi-a rămas în sânge Dinamo și după ce m-am lăsat de judo. De aceea, pentru clubul Dinamo, nu musai pentru echipa de fotbal, am o pasiune specială.

6 august 2025

---

[1] Chitarist care a fondat trupa Black Label Society și care a lucrat foarte mult cu Ozzy Osbourne.

[2] Dinamo–FCSB 4-3, în Superliga, pe 2 august 2025.