Când muzica avea propriul corp și propria inimă. De la Winamp și până la Puscifer – Normal Isn’t (I)

Mi-e dor de perioada în care viața online era separată de restul preocupărilor noastre. Cu alte cuvinte, respirațiile noastre erau mai multe și mai dese decât notificările de pe aplicațiile telefonului mobil.

Am citit recent un mini-eseu pe Substack, intitulat „Internet, cum erai în anii 2000?” Una dintre cheile de boltă de acolo spunea că, la început de mileniu în România și probabil și-n alte părți, „nu purtai internetul cu tine peste tot, nu răspundeai instant la mesaje sau notificări. Internetul avea început și sfârșit, o fereastră clară în ziua ta. Era ca și cum intrai într-un spațiu separat, un mic univers propriu”. De asemenea, existau reguli, iar hate-ul gratuit încă nu ieșise la suprafață. Asta însă e materie primă pentru cel puțin o lucrare de licență și o lăsăm deoparte.

Anii 2000 conțineau opinii critice argumentate despre fenomenul rock

Dacă particularizăm lumea descrisă mai sus la ce se întâmpla din punct de vedere muzical, putem spune că erau foarte multe momente în care ascultam (împreună în apartamentele prietenilor sau în baruri dedicate) aceleași piese și albume. Aici se vor recunoaște foarte mulți mileniali, cum de altfel sunt și eu. Despicam firul în patru în discuții tête-à-tête, continuate uneori pe bloguri și forumuri de specialitate, în dialoguri pe Yahoo! Messenger (cine își mai amintește acele plugin-uri unde îți apăreau numele melodiilor pe care le ascultai când erai conectat?) și, mai devreme de anii 2000, pe mIRC. Conversațiile veneau cu reguli, ritualuri și necesitau anumite cunoștințe[1]. Foarte puțini erau aceia care aruncau vorbe la întâmplare, să braveze. Zgomotul era o cantitate neglijabilă.  

Era epoca de dinainte de Shazam, unde ca să știi ce se auzea din difuzorul pubului, fie apelai la memoria enciclopedică a cuiva din grupul de prieteni (fiecare gașcă de rockeri trebuia să aibă măcar un geek), fie întrebai pe cineva de la bar. În ecuația asta, un rol important îl aveau casetele și CD-urile piratate, care circulau de la unii la alții, iar dezbaterile din pauză, de la liceu, atingeau câteodată și subiecte precum cât de mult ți-a plăcut cel mai recent material Iron Maiden sau dacă ai auzit de Linkin Park. Cântecele se ascultau încă la CD player sau pe calculatoare Pentium II/III sau AMD Duron, dar nu musai online. Iar Winamp a fost mulți ani regele nostru verde. Skinul lui clasic va fi mereu o amintire frumoasă pentru mine. Cu toate astea, accesul la internet ne-a oferit șansa de a putea fi contemporani cu marile lansări de afară și de a comenta la bere sau pe forumuri (cu oameni de oriunde de pe planetă) piesă cu piesă.

Iar texte precum acestea din rubrica Discograficporneau de la o logică inversă celei de azi. În sensul că descoperiserăm un LP  nou, oamenii îl parcurgeau și îl comentau pe bloguri și față în față (poate îl și cumpărau) și se așteptau să citească opinii argumentate, critice în fanzine și pe internet. Era, dacă vreți, un pas derivat în care cei înzestrați și cu anumite cunoștințe ale fenomenului rock/metal lăsau amprente despre trecerea unei trupe prin viețile noastre, la un moment dat. Atunci, muzica (încă) avea propriul corp și propria viață. 

Instituția moartă a albumului

Azi, subsemnatul extrage din căciula cu zeci sau sute de variante pe cea care-i atrage atenția sau care i-a gâdilat mai mult simțurile. Și, nu de puține ori, textul din revista Familia rămâne singurul în limba română despre materialul discografic X sau Y. Pentru că 1) se scrie și se lansează mai mult ca niciodată și 2) instituția discului (fizic sau digital) este moartă sau aproape moartă. Ce să mai zicem de compoziții de peste 12 minute? Din fericire, în limba engleză mai sunt recenzii și resurse, multe șablonizate, dar există și excepții.

În sprijinul afirmației mele, Mariusz Duda, solistul trupei Riverside, spunea că filmele pot dura trei ore, cărțile se pot întinde pe mai mult de 1.000 de pagini și nimeni nu are nimic de comentat. Însă, continuă artistul polonez, când un album rock (și din alt gen) trece de 45 de minute sau de o oră, lumea începe să spună că e prea lung[2]. Să fie asta problema cu albumele, să fie altceva? Și mai ales cum gestionăm problema algoritmului, în așa fel încât demersuri precum Discografic să aibă mai mult impact? Vă spun din capul locului, că nu-mi doresc să scriu despre cea mai mare pasiune a mea după reguli stricte de SEO și nici să îmbunez vreo mașinărie de inteligență artificială. Asta nu înseamnă că nu vreau să stau în prezent cu muzica și cu modul în care e ea consumată.

Trăim într-un ecosistem online, în care rețelele reciclează sunetele anilor ’90 și 2000, unul dintre scopuri fiind acela de a însoți videoclipuri de tipul no brainer. Discograficul nu dorește să meargă în această direcție, nefiind nici un adept al elitismului. Semnalul de alarmă trebuie cumva tras. Puscifer, unul dintre proiectele în care este implicat Maynard James Keenan de la Tool, spune pe șleau acest lucru, chiar în versurile ultimei compoziții de pe Normal Isn’t (2026), un produs așteptat cu mare interes peste Ocean. Piesa, a unsprezecea de pe materialul discografic, se numește chiar The Algorithm.

„(Doom Scroll)
Doom Scroll Junkies (Doom Scroll Junkies)
We’re ravenous (We’re ravenous)
Devour all that we are fed by
Our God
The Algorithm.”

Sad but true, cum ar spune Metallica.

–

Data viitoare vom încerca să scotocim prin sertarele formației Puscifer, să vedem ce mai e normal și ce nu, ce sinapse mai leagă muzica de AICI și ACUM și (de ce nu?) cum reușește Maynard să poarte trei măști atât de diferite, și în același timp teribil de credibile: Tool, A Perfect Circle și Puscifer.

[1] Idee derivată din același text, postat pe https://onlinebrew.substack.com. Autorul acestor newslettere se numește Vlad Dumitrescu, jurnalist la panorama.ro.

[2] https://www.instagram.com/p/DRulS0mjDAC/