Expoziția „În corpul casei. Locuiri suprapuse de la Brâncuși la Ghenie”[1], prezentată la Casa Darvas–La Roche din Oradea, pune față în față patrimoniul arhitectural și arta românească modernă și contemporană. Reunind lucrări semnate de aproximativ treizeci de artiști din colecția Marianei Florescu – de la figuri emblematice ale modernismului românesc la nume reprezentative ale scenei actuale –, expoziția transformă interioarele istorice ale casei într-un traseu în care pictura, desenul, sculptura și intervenția artistică intră într-un dialog continuu.
Una dintre cele mai reprezentative clădiri Art Nouveau din Oradea, Casa Darvas–La Roche nu este aici un simplu fundal expozițional, ci o prezență activă în construcția discursului curatorial. Încăperile sale, fiecare cu o identitate arhitecturală distinctă, rafinamentul detaliilor decorative și atmosfera păstrată a unei reședințe de început de secol XX devin cadrul unor întâlniri între istorii, sensibilități și perspective artistice diferite. Lucrările sunt așezate în relație cu particularitățile fiecărui interior, iar din această apropiere se nasc corespondențe subtile între universul domestic al casei și imaginarul artiștilor.
Expoziția construiește astfel o relație complexă între memorie, arhitectură și creație. Operele nu se oferă privirii ca obiecte autonome, desprinse de context, ci ca prezențe capabile să activeze spațiul și să-i adauge noi straturi de semnificație. Casa și lucrările se luminează reciproc, invitând vizitatorul să descopere o succesiune de „locuiri suprapuse”, în care trecutul arhitectural și discursurile artei moderne și contemporane coexistă fără a-și pierde identitatea.
Dincolo de relația dintre opere și spațiul care le găzduiește, expoziția aduce împreună artiști aparținând unor generații și contexte profund diferite. Constantin Brâncuși, Milița Petrașcu, Ion Țuculescu sau Horia Bernea se întâlnesc aici cu Adrian Ghenie, Mircea Cantor, Roman Tolici ori Hortensia Mi Kafchin, într-o succesiune de perspective care traversează aproape întreg secolul XX și ajunge până în prezent. Fără să urmeze o cronologie rigidă, selecția face vizibile continuități, contraste și afinități care trec dincolo de diferențele de epocă și de limbaj artistic.
Această diversitate își găsește coerența și în caracterul colecției din care provin lucrările. Constituită în timp printr-un proces de selecție personală, colecția Marianei Florescu reunește opere relevante pentru parcursul unor artiști importanți ai artei românești moderne și contemporane. La Casa Darvas–La Roche, ele nu funcționează ca piese izolate, ci alcătuiesc un ansamblu în care relațiile dintre lucrări devin aproape la fel de importante precum individualitatea fiecăreia.
Întâlnirea lor cu interiorul unei reședințe Art Nouveau produce, în același timp, situații vizuale neașteptate. Introduse într-un decor încărcat de istorie și de rafinament ornamental, lucrările contemporane nu concurează cu arhitectura casei, ci îi modifică subtil lectura. Privirea oscilează între operă și încăpere, între imagine și decor, iar această mișcare deschide noi posibilități de interpretare pentru ambele.
Selecția curatorilor Romina Popa-Tuns și Deodáth Zuh nu urmărește doar reunirea unor piese reprezentative din colecția Marianei Florescu, ci mai ales evidențierea relațiilor care se pot stabili între ele. Distribuite în încăperile casei, lucrările comunică prin proximități tematice, formale sau simbolice, iar unele dintre cele mai fertile asocieri se nasc tocmai din întâlnirea operei cu funcția și memoria spațiului care o găzduiește.
Un asemenea dialog se conturează în bucătăria casei, unde „Hrană” de Horia Bernea este așezată în apropierea lucrării „Pie Fight” de Adrian Ghenie. Cele două picturi pornesc de la o referință comună — hrana și universul domestic —, dar o conduc în direcții aproape opuse.
În „Hrană”, Bernea construiește o compoziție densă, dominată de obiecte, vase și alimente reunite într-un ansamblu de o dezordine atent orchestrată. Privirea artistului se oprește asupra materialității lucrurilor obișnuite, iar obiectele asociate pregătirii și consumului hranei dobândesc autonomie picturală. Paleta cromatică și energia tușei imprimă întregii compoziții o senzație de abundență și vitalitate.
„Pie Fight” introduce, în schimb, o scenă tensionată și ambiguă, populată de personaje ale căror expresii oscilează între agresivitate, neliniște și surprindere. Deși titlul trimite la registrul comic al unei „bătăi cu plăcinte”, atmosfera este departe de a fi ludică. Întunecimea compoziției, personajele care evocă contexte istorice, ceremoniale și religioase, precum și gestul ce ascunde parțial chipul figurii centrale transformă imaginea într-o scenă tulburătoare, rezistentă unei interpretări univoce. Dacă la Bernea hrana devine obiect al contemplației, la Ghenie ea pătrunde într-un scenariu încărcat de tensiune.
Prezența celor două lucrări în bucătăria Casei Darvas–La Roche amplifică atât corespondențele, cât și contrastele dintre ele. Locul destinat cândva pregătirii și consumului hranei devine cadrul unei reflecții asupra modurilor radical diferite în care aceeași temă poate fi transpusă artistic: de la atenția acordată obiectului cotidian la construcția unei imagini dramatice și ambigue.
Prezența lui Constantin Brâncuși în expoziție surprinde prin însăși natura lucrării expuse. În „Coloana infinitului”, realizată în tuș pe hârtie fotografică, artistul intervine prin desen asupra unei fotografii realizate în Egipt de Aziz Eloui Bey și Lee Miller, transformând documentul de călătorie în suport al expresiei personale. Intervenția nu anulează imaginea inițială, ci i se suprapune și o reconfigurează printr-un vocabular formal recognoscibil. Lucrarea ajunge astfel să vorbească despre circulația imaginilor, despre întâlnirea dintre spații culturale diferite și despre capacitatea artistului de a modifica sensul unui document preexistent.
De la transformarea unui suport deja existent pornește și Mircea Cantor în „România, țara albinelor”. Artistul intervine cu cerneală pe o hartă a rutelor interne operate de TAROM, acoperind reprezentarea geografică a țării cu o multitudine de albine desenate manual. Gestul, aparent simplu, schimbă radical statutul imaginii: harta încetează să mai fie exclusiv un instrument de orientare și devine suprafața unei intervenții artistice. Peste rețeaua funcțională a rutelor aeriene se așază astfel o nouă dimensiune, simbolică, ce modifică percepția teritoriului reprezentat.
Șerban Savu este prezent cu două lucrări care aduc în expoziție imagini recognoscibile ale spațiului urban contemporan. În „The Cage”, un teren de fotbal luminat artificial, prins între blocuri și elemente familiare ale cartierelor urbane, devine scena unei secvențe cotidiene la căderea nopții. Amplasată în salonul principal al Casei Darvas–La Roche, pictura introduce în eleganța unui interior de început de secol XX imaginea unui mediu urban actual, construind un contrast discret între două contexte și două experiențe ale locuirii.
O altă ipostază a realității urbane apare în „Termopane”, unde câțiva muncitori montează ferestre pe balconul unui bloc. Scena, în aparență banală, vorbește despre transformarea continuă a spațiului domestic și a peisajului urban. Termopanul depășește aici statutul unui simplu element funcțional și devine semnul schimbărilor prin care trec locuințele și comunitățile care le ocupă. Așezată într-o zonă de trecere spre terasa casei, lucrarea stabilește o corespondență discretă cu arhitectura din jur: ferestrele și balconul reprezentate în pictură reiau tema raportului dintre interior și exterior și o întorc, aproape imperceptibil, asupra spațiului real traversat de vizitator.
În „Bucharest” și „New York”, două dintre cele trei lucrări ale lui Roman Tolici incluse în expoziție, reprezentarea celor două orașe se îndepărtează de repertoriul convențional al reperelor arhitecturale. Artistul preferă personaje surprinse în gesturi obișnuite: o femeie care citește o foaie și un tânăr care transportă mai multe cutii pe un skateboard. Fundalurile întunecate, traversate de puncte albe ce sugerează ninsoarea, imprimă scenelor o atmosferă calmă și ușor melancolică. Așezate sub clopote de sticlă asemănătoare globurilor cu zăpadă, personajele par suspendate în timp, ca și cum fragmente din viața celor două orașe ar fi fost izolate și conservate. Diferențele dintre București și New York se estompează, iar atenția se deplasează de la identitatea orașului spre experiența cotidiană a celor care îl locuiesc.
Cea de-a treia lucrare a lui Roman Tolici, „O poartă”, prezintă un grup de copii surprinși lângă o poartă. Repetarea aceleiași scene de trei ori, cu modificări subtile ale direcției privirilor, creează impresia unei secvențe cinematografice. Copiii par să urmărească ceva rămas în afara cadrului, iar privitorul ajunge să caute, odată cu ei, cauza unei curiozități pe care imaginea refuză să o dezvăluie. O situație cotidiană se transformă astfel într-o mică narațiune deschisă. Poarta nu mai este doar un element de decor, ci reperul unui spațiu familiar, asociat întâlnirii și observării lumii din jur.
Un alt grup de lucrări explorează relația dintre imagine, memorie și materialitatea locului. În „Turnul Viei”, Ion Grigorescu construiește o compoziție cu accente narative și simbolice pe un suport din lemn recuperat de la biserica Topolnița, integrând în însăși materia operei o parte din istoria acelui loc. La Nicolae Comănescu, legătura devine și mai directă: atât în „Moara lui Assan”, cât și în „Berceni”, artistul încorporează în suprafața lucrării pulberi și fragmente provenite din spațiile reprezentate. Peisajul nu mai este, în acest caz, doar imagine, ci și prezență fizică. În registre diferite, cele trei lucrări propun astfel reflecții asupra modului în care memoria unui loc poate fi păstrată și transmisă prin artă.
În „Babe-n poartă”, Dumitru Gorzo reprezintă două femei într-un moment de repaus și conversație. Cromatica intensă imprimă scenei energie și forță vizuală, îndepărtând-o deliberat de registrul naturalist. Poarta fixează personajele într-un cadru rural familiar și oferă scenei un reper spațial recognoscibil. Expusă într-o cameră amenajată ca interior domestic, lucrarea intră într-un dialog discret cu atmosfera încăperii și, mai larg, cu tema locuirii care traversează expoziția.
Lucrările discutate sunt doar câteva dintre perspectivele reunite în expoziție. Alături de ele, prezența altor artiști importanți ai artei românești moderne și contemporane dă consistență unui parcurs în care se întâlnesc generații, sensibilități și limbaje artistice diferite. Expoziția nu încearcă să ofere o imagine unitară a locuirii. Dimpotrivă, lasă să coexiste perspective care pornesc din interiorul domestic și se extind către memoria locurilor, transformările peisajului urban și experiențele cotidiene ale celor care traversează și locuiesc aceste spații.
Privite împreună, operele alcătuiesc o rețea de relații și semnificații care depășește individualitatea fiecărei piese. Casa însăși devine un teritoriu al întâlnirilor: între trecut și prezent, între arhitectură și imagine, între experiența personală și memoria colectivă. În această suprapunere stă, poate, una dintre mizele cele mai fertile ale expoziției. „În corpul casei. Locuiri suprapuse de la Brâncuși la Ghenie” nu propune doar o incursiune într-o colecție remarcabilă, ci și o reflecție asupra felului în care locurile pe care le locuim ne modelează experiența și asupra felului în care, la rândul nostru, le transformăm în parte a propriei istorii.
[1] Curatori: Romina Popa-Tuns, Deodáth Zuh
Artiști incluși în expoziție: Constantin Brâncuși, Margareta Sterian, Milița Petrașcu, Ion Irimescu, Ion Țuculescu, Horia Bernea, Horia Damian, Paul Neagu, Ion Grigorescu, Marian Zidaru, Mircea Roman, Mihai Sârbulescu, Dan Hatmanu, Georgeta Năpăruș, Marcel Rusu, Adrian Ghenie, Mircea Cantor, Șerban Savu, Roman Tolici, Marius Bercea, Dumitru Gorzo, Nicolae Comănescu, Hortensia Mi Kafchin, Felix Aftene, Ecaterina Vrana, Gabriela Drinceanu, Codruța Cernea, David Farcaș, Viorel Coțoiu, Nicolae Romanițan. Selecție din colecția Marianei Florescu
