După debutul puternic reprezentat de romanul fantastic Veghetorii (Editura Creator) din anul 2023, roman pentru care a primit ex aequo premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Brașov, Anca Ianchiș revine și confirmă în anul 2025 cu un nou roman, de data aceasta la Editura pentru Artă și Literatură, în colecția Violet. Deși Îi spuneau Orfanul nu mai evoluează pe coordonate fantastice, el este prin temă, cadru de desfășurare și stil foarte apropiat de predecesorul său, definind astfel o scriitoare mai degrabă înclinată spre escapism și contemplarea naturii umane prin parabole decât spre concretul proxim cotidian.
Avem, așadar, în față o poveste atemporală și neîncadrată în vreun spațiu anume, descriind o societate aflată într-un stadiu medieval de dezvoltare, în care Gabriel, un copil orfan, se străduiește să-l găsească pe Dumnezeu, în același timp în care încearcă și să se înțeleagă pe sine. Supraviețuind printr-un miracol și crescând la mănăstire, viața sa este predestinată contemplării miracolului divin prin rugăciune, și tocmai din neputința atingerii extazului religios, sau a ceea ce el credea că ar trebui să fie acesta, decurge drama căutării sale.
Deși își urmărește eroul din copilărie și până la atingerea maturității profesionale, într-un atelier de pictat icoane, romanul de față nu se poate numi chiar un bildungsroman, deoarece etapele vieții lui Gabriel sunt prea succint tratate pentru a-i oferi cititorului periplul unei evoluții, ci doar vin să sprijine explicativ drama cu care el se confruntă în momentul trecerii de la ucenicie la stadiul de meșter cu patalama. Și frumusețea și tușa distinctivă a cărții vin tocmai aici, prin modul în care orfanul nostru, Gabriel, ajunge să-și dezlege propriile enigme prin raportarea la poveștile de viață ale colegilor săi de breaslă, meșteri iconari.
„Ce s-ar putea spune despre omul care trăiește într-o stare de amorțire a inimii? Oare care sunt simțurile ce se pot ascuți pentru a-l face să recunoască emoțiile sale sau ale altuia? Fără sensibilitate, viața devine atât de concretă, de palpabilă, încât nici măcar visele de noapte nu sunt așa de vii ca ale altora.”
După capitolele introductive în care-l cunoaștem pe eroul principal, acesta e lăsat în plan secund, iar punctul focal se mută pe rând pe cei trei pictori, aflați fiecare în altă etapă a vieții și venind fiecare cu propriul său bagaj de experiențe. Aflăm cum a căpătat bătrânul Daniel atelierul, fiind el însuși în vremea tinereții un om sărac, îl urmărim pe aventurierul Alexie înfruntând încercările aprige ale vieții sale, îl însoțim pe înstăritul Toma în propriile sale călătorii și căutări de sine. Și, în fiecare dintre aceste vieți, Orfanul găsește prilej de reflexie asupra propriilor sale enigme.
Frumusețea cărții vine și din varietatea de mijloace prin care cei trei meșteri iconari ajung să fie seduși de miracolul trăit în timpul picturii unei icoane, revelația divină îmbrăcând forme atât de variate încât acceptarea faptului că fiecare este diferit și experiența fiecăruia este unică, imposibil de împărtășit, pare să fie lecția cea mai de preț pe care Gabriel o poate primi de la confrații săi.
Viața molcomă a lui Daniel, cu iubirile sale și cu deciziile pe care le ia cu inima și mintea în acord este în opoziție perfectă cu tumultul prin care trece Alexie, pentru care fiecare schimbare de cadru pare a fi fost o luptă între suflet, rațiune și un dor inexplicabil de drum, care-l face să-și asume chiar rănirea celor dragi lui.
„De când plecasem din satul meu trecuse destul, iar eu crescusem pe dinăuntru mai mult decât îmi dădeam seama. Nu am mai fugit. Mi-am strâns lucrurile și am spus la bună vedere gazdelor mele. Le-am mulțumit pentru tot ce îmi dăruiseră
[…]
Am crezut că o să plângă, o să mă roage să stau. Nu era teamă în privirea ei. Inima își luase deja rămas-bun. La sfârșit ne-am îmbrățișat încă o dată. Nu ne-am promis nimic.”
În fine, Toma aduce un altfel de contrapunct, el fiind singurul copil de bani gata, pentru care căutarea nu are nicio miză materială, dimpotrivă, el ajunge să respingă luxul și să caute smerenia dintr-un instinct al firii sale. Nu e de mirare că orfanul empatizează cel mai mult cu el, deși îi este cel mai diferit din punct de vedere al condiției sociale.
„Am luat masa în camere uriașe, cu pereți pictați de sus până jos, la mese atât de lungi încât cel care stătea într-un capăt trebuia să strige spre omul așezat la capătul celălalt. Bucatele erau aduse de servitori, îmbrăcați toți la fel, în vase din metale prețioase, lucrate manual. Culorile, felul în care erau aranjate, toate îți luau pe dată privirea.”
Toate cele trei povești ale iconarilor sunt în sine tot istorii ale devenirii, care, venind în sprijinul regăsirii de sine a personajului principal, capătă înțelesuri în plus. În fine, revelația de final, în care extazul dumnezeiesc îi este, în cele din urmă, permis orfanului, tocmai când pictează icoana Maicii Domnului, el însuși fiind lipsit de experiența directă a iubirii materne, mi s-a părut de o duioșie cuceritoare.
„Orfanul se foi neliniștit pe scaun. Cum să deseneze un copil fără părinți chipul unei mame necunoscute? Mâinile ce nu l-au îngrijit, legănat și mângâiat? Cum poate zugrăvi copilul lipsit de căldura privirii părintești ochii încărcați de iubire? s-a întrebat.”
Stilistic, romanul încearcă o abordare demnă de un basm, cu un limbaj care sugerează arhaicul, dar care este totuși adaptat vorbirii actuale. Am apreciat această acordare a temei religioase cu atemporalitatea și aspațialitatea, respectiv cu stilul narativ. Nu am apreciat, însă, folosirea în exces a lui „căci”, cuvânt pe care, personal, l-aș evita cu totul, indiferent de stil. Istorisirile personajelor tind pe alocuri să semene, Alexie și Toma, cei care-și spun poveștile la persoana I, alegând același discurs reflexiv, pe alocuri îngăduitor, pe alocuri autocritic. Însă contrastul dintre călătoriile lor inițiatice le face și narațiunile suficient de diferite prin conținut, chiar dacă îmbracă forme similare.
Trăgând linie, lectura molcomă, fără suspans sau emoții, este potrivită pentru sentimentele pe care romanul își propune să le transmită, iar dimensiunile relativ reduse îl fac ușor de parcurs și-i oferă densitate. Dacă adăugăm și pasajele de meditație evlavioasă, pe care, ca cititor, le simți autentice și naturale, poți conchide că ai făcut un târg bun ducând firul la bun sfârșit.
