La doi ani după debutul reprezentat de romanul-puzzle Visul canadian (Editura Polirom, 2023), Bogdan Perțache își lansează a doua carte, romanul Metec, la aceeași editură, în cuprinzătoarea și longeviva colecție „Ego Proză”. Având o abordare asemănătoare, și cartea de față prezintă întâmplări aparent discrete, dar care se dovedesc a fi legate cauzal și prin personaje. Însă de data aceasta avem doar trei povești, iar acestea sunt extinse până la dimensiuni care le-ar face altfel să cadă în categoria nuveletelor.
În prima asemenea nuvelă îl găsim în prim-plan pe Damian, un meșter sticlar, specializat în viralii, prins într-o încercare târzie de a-și reface viața, devastată de o relație abuzivă. Spusă impecabil, prin vocea personajului principal, această poveste baleiază între construcția unei noi realități, prin tatonarea relației cu o femeie delicată, în Franța, versus cea veche, agățată de crâmpeie de amintiri din abrupt încheiata idilă cu o femeie autoritară și, uneori, cu accese aproape sadice de control.
„ – Nu-ți dau voie, auzi? Pleci doar când o să-ți dau eu drumul!
Lovește, iar și iar, dărâmă totul. Timpul se lățește și văd cum cioburile zboară, fac piruete și scârțâie în aer.
Deea repetă cuvântul „geamgiu”, îl pronunță cu dispreț.”
Renée, femeia alături de care Damian își imaginează o viață reluată de la zero, e zugrăvită prin contrast cu Deea, deși unele trăsături par a le fi comune celor două. Una peste alta, această primă poveste atrage, propune un personaj masculin profund și două feminine mai puțin apăsate, dar foarte palpabil, cu care cititorului îi e ușor să empatizeze, iar finalul, brutal și neașteptat, îl lasă chiar cu un gust amar.
Fascinația autorului pentru artă, manifestată în prima parte prin referirile la vitralii și, în general, la picturi, își arată a doua fațetă în următoarea poveste, aici cititorii găsindu-l pe Yorgo, un român cu origini grecești, arheolog, aflat în fața unei descoperiri care-i captează interesul, însă numai parțial, deoarece fascinația îi este canalizată spre studierea studentei Emine. La fel ca-n precedenta poveste, și aici avem o idilă în proces de înfiripare, însă protagonistul masculin nu mai încearcă să-și refacă viața, ci mai degrabă să nu și-o distrugă.
Astfel, el se trezește în toiul luptei dintre rațiune și pasiune – da, sună decrepit, dar în acest caz chiar se potrivește sintagma – în care singur se adâncește, la început din curiozitate, apoi pentru că își pierde controlul.
„E simpatic felul în care se uită la mine, ține capul puțin înclinat și, îndrăzneață, nu-și scoate privirea din ochii mei. Îmi vine să-i mângâi obrazul, să-mi trec buricul degetului mare peste sprânceana ei. Încep gestul, dar îl înfrânez imediat, pentru că, panicat, îngerul meu păzitor îmi dă o scatoalcă: «Ai căpiat?! Ține-ți mâinile acasă, bizonule!»”
Prezentarea în contrapunct a evenimentelor care l-au adus, în tinerețe, pe narator alături de actuala sa soție și cele câteva tușe politice fac și acest text credibil, iar personajul ancorat în realitate. Finalul aduce și de data aceasta o lovitură, aici o revelație, de fapt, denotând o construcție atent urmărită, însă, din păcate, e un pic prea devreme, pentru că, deși tehnica în sine e foarte bună, iar întorsătura de situație nu e forțată, ea trădează conflictul celei de-a treia părți pe care cititorul o va citi știind deja unde duce.
Nu e deloc o poveste rea nici aceasta, dimpotrivă, are și ea un farmec aparte, povestea lui Franco, un țigan sărac din balta Brăilei, care prin determinare și muncă ajunge preot, însă nu fără a fi nevoit să se lupte cu prejudecățile societății, e acaparatoare. Dacă în primele două texte centrul de greutate cădea pe timpul prezent, flash-back-urile fiind elemente ajutătoare, aici proporțiile se inversează, trecutul fiind cel care reprezintă motorul acțiunii, scenele din prezent, cu idila lui cu Cora, fiind mai degrabă o butaforie și un prilej de a-și așeza fosta soție într-o opoziție palpabilă cu idealul său feminin.
Planul trecutului e foarte ofertant, urmărindu-l din copilărie, prin seminarul marcat de abuzuri și până la realizarea profesională, ba chiar și după aceea. Pentru că, dându-și seama de limitările pe care viața de preot paroh într-o comunitate restrânsă și săracă le aduce, Franco decide să-și ia soarta în mâini, pe drumurile străinătății.
„De aici încolo povestea mea nu-i decât banală, eterna poveste a fiecăruia dintre milioanele de oameni plecați de-acasă pentru a câștiga niște bani scumpi.”
Dintre toate textele, aici găsim personajele feminine cele mai schematice, ambele construite mai degrabă funcțional. Dacă pe fosta soție a lui Franco nu avem cum s-o simțim, însuși naratorul destăinuindu-se că nu a înțeles-o vreodată, pe cea de-a doua ne e greu deoarece motivația care o animă pentru gesturile ei extreme e străvezie. Iar ușurința cu care Franco se lasă implicat, fără a oferi vreo explicație, e cumva supărătoare. Mai ales că intuim direcția poveștii și exact acea motivație ne-ar fi interesat, ca cititori.
Aspectul de mozaic pe mai multe niveluri al romanului e definit de cele trei piese mari din ansamblu, fiecare formată la rândul ei din cioburi, unele trecute, altele prezente. Din acest motiv salut absența cuvântului „puzzle”, care caracteriza precedenta carte, deoarece aici piesele nu se potrivesc perfect unele pe altele, ci e nevie să te îndepărtezi un pic și să-ți strângi genele pentru a vedea imaginea întreagă, cum se întâmplă în cazul mozaicurilor.
Și meseriile protagoniștilor – creator de vitralii, (potrivitor de cioburi colorate), arheolog, care participă la prelevarea unui mozaic dintr-un sit, respectiv preot-muzicant stradal, pasionat de frânturi de genuri distincte, contribuie la senzația de spart și cimentat înapoi împreună a romanului.
Toate cele trei narațiuni folosesc aceeași cadență regulată, prezent-trecut, cadrele acordându-se și cu timpul narativ, însă tehnica lui Bogdan Perțache face trecerile aproape insesizabile. Toți cei trei protagoniștii sunt prinși între două povești de dragoste, una matură, în unele cazuri terminată, și alta aflată la început, în perioada de idealizare, ceea ce face și mai potrivită alternanța timpurilor verbale. Însă, folosind trei voci narative, toate la persoana întâi, puse pe seama a trei personaje diferite, Bogdan a ales o cale dificilă. Faptul că personajele au totuși identitate fiind în sine o realizare.
Un alt aspect care ține de tehnica scrierii e introducerea cinematografică a următoarei scene printr-o imagine desprinsă din scena curentă, ceea ce creează un efect de continuu, dar totuși frânt, acest lucru contribuind și el la aspectul general de mozaic. Toți cei trei naratori mai aduc, împletite cu idilele, și istorii ale dezrădăcinării, fiecare cu altă aromă. Pentru primul, Franța e țara reclădirii. Pentru al doilea, arhipelagul din marea Egee e un popas temporar. Pentru al treilea, Anglia e un eșec. Cu toții însă sunt străini, intruși în spații care nu le sunt proprii, în vieți care nu le aparțin, ceea ce face titlul „Metec” foarte bine ales.
În fine, unele expresii sau informații picante peste care dai de-a lungul lecturii, ca franceza care e descrisă ca fiind „crocantă”, sau dezvăluirea etimologiei cuvântului „caraghios”, fac lectura cu atât mai plăcută. Iar faptul că în două sute de pagini primim împachetate trei povești cu cap și coadă într-o relație cauzală complexă face ca târgul cu cartea să fie unul bun pentru cititor.
