Când macii leagănă poveștieste cea mai recentă carte a Corinei Ozon, apărută la Editura pentru Artă și Literatură, în 2025. Scriitoarea este cunoscută publicului prin faptul că se reinventează stilistic: de la seria umoristică și satirică Amanții, devenită fenomen literar, la proză scurtă, romane și povestiri pentru copii, până la recenta ficțiune autobiografică. Membră a Uniunii Scriitorilor, dar și doctor în Științele Comunicării, autoarea este o prezență constantă în social media fiind realizatoarea emisiunii culturale Cuvinte nespuse pe Info România TV și a seriei de podcasturi Rețeaua de povești.
Primul impact e cel vizual: pe copertă, mai multe chipuri din alt secol, încoronate cu maci roșii asemeni unui nimb, ne sugerează că delicatețea oamenilor, precum cea a macilor, vine din fragilitatea vieții „unor făpturi de o clipă”. Apoi, după ce începi să citești, vei fi cucerit de cursivitatea scriituri. Până spre ultimele pagini, lectura curge cu o anumită detașare, ca o poveste frumos țesută, dar încă suspendată în ficțiune. Apoi, dintr-odată, vălul se ridică: înțelegi că istoria Corinei Ozon nu este doar o narațiune imaginată, ci o coborâre intimă în viețile înaintașilor săi pe linie maternă. Chipurile din fotografii capătă nume, rădăcină și respirație — bunici și străbunici care ies din umbra timpului. Cartea însăși devine ecoul unei promisiuni făcute mamei, un fir nevăzut care leagă prezentul de poveștile legănate cândva de maci.
În acel moment, perspectiva se schimbă iremediabil. Personajele, până atunci pitorești și bine așezate în decorul epocii, dobândesc densitatea unei existențe reale, irepetabile. Nu mai sunt simple figuri ficționalizate, extrase dintr-o generalitate vagă, ci oameni vii, cu destinul lor unic, cu carne și oase. Legănarea își pierde ușurătatea și intră sub apăsarea gravitației memoriei. Iar tu, cititorul, nu te mai poți opri: simți nevoia să cauți urme, să afli despre boierii armeni, despre colegiile unde au învățat alături de Aron Pumnul sau Eminescu, despre acea mică așezare botoșăneană care, odinioară, pulsa de viață și prosperitate la începutul veacului trecut.
Arhiva
Presa (Adevărul, Luceafărul) precum și Uniunea Armenilor menționează des familia Goilavi (în carte Godeanu) din Rânghilești, avocați și politicieni, împroprietăriți de domnitorii români pe granița cu Basarabia. Pe moșia lor au înființat o fermă agrozootehnică, o fabrică de spirt și o moară care măcina făină premiată la Salonul Internațional de la Paris. Acolo a venit din Hanovra străbunicul patern al autoarei, Mathias Schmidt, ca maistru la fabrica de spirt și, tot acolo, cel matern, Ion Kozac, era directorul fabricii și administrator la moară. Moșierii armeni au transformat mica așezare într-o comunitate armonioasă și au contribuit la sintagma impresionantă ce descria pe atunci România ca „grânarul Europei”. Apoi lumea lor s-a micșorat treptat: prin exproprierea din 1919 moșia a pierdut sute de hectare de pământ și a dispărut în 1945 când a avut loc colectivizarea. Comunitatea din Rânghilești — și, în miezul ei, familia scriitoarei — poartă urmele adânci ale istoriei mari: exproprieri și împroprietăriri, războaie, apoi umbra grea a comunismului. Dar dincolo de aceste mișcări ample, istoria personală își lasă propriile cicatrici: violul străbunicii Anastasia, moartea tragică a lui Mathias, incendiul care a mistuit conacul. Scriitoarea înțelege că adevărurile arhivelor, oricât de exacte, se golesc de viață în absența unui sens trăit. De aceea, le reînsuflețește prin poveste, adăugând faptelor tăcute vibrația și înțelesul pe care doar memoria narată le poate reda. Însă e valabil și invers, „biografiile sunt iluzii” (Pierre Bourdieu) fără datele din arhive, căci mereu ne înscriem subiectiv într-un context: aparținem unui spațiu – satul de la frontiera de răsărit a țării, și unui timp – începutul secolului trecut. Fiica Anei, mezina familiei Schmidt, mărturisește atât de convingător în carte: „mereu vor fi semne care trasează hărți-ghid tot mai vizibile pe măsură ce ne scufundăm în poveste”.
Povestea. Ospitalitatea și darul textului
Cartea se dezvăluie ca o legănare peste timpuri și spații, o pendulare care adâncește conștiința fragilității în fața istoriei. Dintr-un secol al rupturilor, al războaielor și al urii, Corina Ozon salvează o poveste ce devine, pentru cititor, un topos ospitalier — un loc al unei duble liniști: a propriei prezențe și a lecturii. În același timp, această ospitalitate confirmă vulnerabilitatea noastră esențială: viețile nu sunt consemnări reci de arhivă, ci narațiuni fragile, supuse uitării.
Lectura se așază, astfel, sub semnul ospitalității, pentru că această pendulare șterge granițele dintre oameni, timpuri și spații. Se conturează un topos al întâlnirii — o khora platoniciană, un ne-loc fertil în care devin posibile toate situările. Mai întâi, între unic și universal: destine singulare capătă formă de adevăr general prin cuvânt. Apoi, între timpul personal și cel istoric: a doua Revoluție industrială îl aduce pe Mathias din Hanovra la Rânghilești; nunta Cleopatrei e umbrită de expediția antarctică a lui Racoviță și de descoperirea planetei Pluto; bunicul Mihai se naște odată cu primul metrou din Berlin. Aceste inserții sunt asemenea macilor pictați pe leagăn — detalii vii care reînvie o lume uitată.
Pendularea continuă între centru și margine — Bucureștiul, cu palatul regal și fabrica de ciocolată, și Rânghileștiul, refugiu pentru fugari —, dar și între identitate și alteritate, unde apropiatul și străinul ajung să împartă același spațiu. Comunitatea din Odăi evocă acel „a-fi-împreună” specific kibbutzului descris de Amos Oz. Între cronică și legendă, între fotografii, jurnal de front și mitologia leagănului cu „flori iradiante”, care ocrotește somnul copiilor atâta vreme cât nu se leagănă în gol. Între tradiție și progres, adus de moșierii luminați: tehnologie, muncă plătită, comunitate.
Această mișcare își capătă însă întreaga gravitație abia la final. În ultimele pagini, povestea se revelează ca o confesiune oferită fără rest. Corina Ozon nu solicită nici înțelegere, nici compasiune pentru suferințele familiei – violul, războiul, lagărul –, ci doar spune, limpede, cum au fost lucrurile. Iar tocmai această simplitate a dăruirii, din afara oricărui schimb, dă povestirii forța ei tăcută.
În umbra fragilității
Conform datelor din arhive, nu mai există niciun martor al acestui secol încercat, „doar un livret militar și câteva fotografii vechi”. Moșia boierilor Goilești a fost aproape distrusă de războaie, apoi comunismul s-a întins ca o boală peste acele locuri. Astfel încât „apa nu mai era limpede, câmpiile nu mai erau verzi, iar Prutul era doar granița cu statul sovietic.” Rânghilești a rămas încremenit, un sat pierdut pentru totdeauna. Acesta este adevărul obiectiv transformat de timp în semne goale, dar cartea nu ne lasă să uităm că un asemenea loc, cândva, a avut o altă viață, un alt sens și o altă raportare la lume. Fragilitatea oamenilor în fața istoriei nu încape în arhive, însă tot ce se transformă în poveste devine arhivă personală a fragilului și a vulnerabilității. Ele sunt mărturia că prezentul este o clipă dilatată ce conține atât trecutul cât și viitorul, căci trecutul e luminat de ceea ce trăim în prezent, iar viitorul e mereu iluminat de ceea ce deja s-a întâmplat.
Corina Ozon este supraviețuitoarea care și-a ținut promisiunea că va salva povestea familiei, știind că altfel va rămâne orfană de sensuri, intuind că viețile înaintașilor nu vor avea coerență, iar propria identitate nu va fi altfel deplină. Povestea pare spusă „pe de rost, tocmai pentru că vine dintr-o memorie viscerală. Închidem cartea și, în timp ce privim macii din fotografiile altui secol, rămânem cu întrebarea: Cum se înscrie o familie în traseele istoriei mari? Cum se schimbă viața noastră atunci când acceptăm că sensul ei nu vine din marile evenimente ale istoriei, ci din felul în care povestim întâmplările mărunte, fragilitatea lor, în umbra istoriei mari?
