Mama’s gonna make all of your nightmares come true
Mama’s gonna put all of her fears into you
Mama’s gonna keep you right here under her wing
She won’t let you fly but she might let you sing
„Câtă nevoie avem de agresorii noștri” – și cu câtă devoțiune aproape câinească îi iubim, aș îndrăzni s-adaug, chiar cu prețul propriei dispariții. În cel mai nefericit și necesar dintre cazuri dispariție și-n cel mai luminos și improbabil transformare.
E complicat să scrii despre cărțile mari (fiindcă ai senzația în genere că s-a spus deja cam totul despre ele) sau despre cele care apar în lume și a căror simplă apariție le-a făcut automat celebre, ca-n cazul acestei cărți de memorii a scriitoarei indiene Arundhati Roy, Refugiul meu, furtuna mea, fiindcă astea din urmă au o aură mistico-publicitară puțin cam dementă, de care ți-e deopotrivă lehamite și teamă să te apropii. Recunosc că prefer titlul original, Mother Mary Comes to Me, care-i mai fidel tonului dezabuzat al textului și deci mai puțin soapy decât traducerea în română, care însă înțeleg că respectă sugestia aceleiași Roy pentru versiunile străine ale cărții. Altfel, vreau să spun din capul locului că traducerea Alexandrei Coliban mi s-a părut foarte smart și a mers ca unsă.
În fine, lehamitea vine, mi se pare, din esențializări care devin ele însele vulgare: când pui laolaltă capodoperă și memorie, confruntare, luptă, furtună, durere, doliu ajungi să te-ntrebi ce mai înseamnă toate cuvintele astea, ofilite în urma frecvenței cu care sunt utilizate de obicei. Frica, pe de altă parte, vine din faptul că n-ai cum să știi dacă mai rămâne ceva consistent și eventual valoros înăuntrul carcaselor ăstora care par goale. Așadar e adevărat că am intrat cu o atitudine ușor perversă și cam malițioasă (însă nu răuvoitoare) în autobiografia lui Arundhati Roy, care de fapt e mai puțin autobiografie – cred – și mai mult Poveste-despre-mama și desigur că ea poate fi redusă la o serie cumințică de cuvinte ca cele de mai sus, dar astea m-au interesat mai puțin și am încercat să mă uit dincolo de ele. Suficientă literatură despre tați, a venit vremea mamelor. E o autobiografie numai într-un sens secund, poate, oblic, pentru că glisează de la narcisicul eu la ea, care devine personaj (chiar mitic). Sau, și mai simplu spus: poate că-i doar un alt roman, asta fiindcă tot n-a fost și nu va fi niciodată prea limpede unde se termină memoria și unde începe imaginația sau care-s modurile în care un scriitor se uită la propria memorie și în care înțelege mai apoi cum s-o descrie – tot în literatură cazi, mai mult sau mai puțin.
Și, pentru că-i vorba mai mult despre ea, înțelegem că textul n-a luat naștere dintr-un gest egoist, de afișare a propriului sine, la care ajungem numai prin ricoșeu, ci din curiozitate și posibil din alte nevoi cărora le e mai bine să rămână în penumbră.
Mama, Mary Roy, doamna Roy, figura asta ușor castratoare (așa cum le stă bine mamelor să fie), creștina astmatică și belicoasă din Kerala, capricioasă ca un muson și care aduce cu un mic gangster – asta e figura pusă în centrul cărții (și a vieții autoarei), de unde pleacă și se întoarce totul, ca un soi de sursă în jurul căreia celelalte ființe nu pot decât să orbiteze. Poate că asta și încearcă să descrie Roy aici: un sistem, pe care-l urmărește în mișcările și-n dinamicile lui încă de la începutul timpului, adică de la nașterea lui, care coincide bineînțeles cu nașterea autoarei. Ce-i drept, e un sistem cam sălbatic și imprevizibil ăsta, tocmai pentru că e supus toanelor, furiei și mofturilor mamei-sursă, iar senzația cea mai puternică este că scriitoarea, vreme îndelungată, este numai o prelungire a figurii materne: copila-organ, cum însăși se auto-intitulează, responsabilă, cel puțin psihic și emoțional, de starea mamei, care nici nu-i numită așa mereu, ci – doamna Roy, autoritatea supremă. Tipul ăsta de dinamică, ce să vezi!, cade aproape întotdeauna în dependență (asta și ca urmare a unei obsesii a mamei legate de propria moarte, pentru care se pregătea de la treizeci de ani), dependență care însă reușește să se întrerupă atunci când Roy decide să urmeze cursurile Facultății de Arhitectură din Delhi. Decizia e urmată de o tăcere absolută care se întinde pe ani de zile și e dublată de o viață de vagabondaj și rătăcire. Începutul vieții pe care ai simțit că-l aștepți dintotdeauna.
Într-un fel, Roy își dezvelește jugulara aici, firește că controlat, dar gestul rămâne același: mușcați din ea dacă vreți și dacă aveți curaj, pare ea să ne spună. Totuși, iar aici am găsit eu pulsul vital al textului, femeia-cu-un-trecut-dureros-dar-pe-care-nu-îl-percepe-chiar-așa nu-și construiește discursul auto-compătimitor, nu e un lamentatio înecat într-un lirism care vrea să smulgă lacrimi și păreri de rău (anume reacțiile care-n general provoacă alergii), ci dimpotrivă. Discursul se mulează și pe un tip specific de atitudine, care nu e incriminatorie decât în momente foarte scurte, dar care altfel e mânată de curiozitate și caută să-l înțeleagă pe Celălalt cu detașare, lucrul poate cel mai complicat din lume într-o astfel de relație. Distanță și detașare, astea ar fi les mots d’ordre, care se articulează într-o manieră de a privi și de a spune lucrurile care-i acoperită de o pojghiță de umor și ironie, care merge ca unsă și care preia pe umerii săi greutatea inerentă a celor povestite. Nu că le-ar lua neapărat peste picior (sau cel puțin nu mereu și oricum nu pe toate), dar reușește să le detoneze astfel încât să nu ne (îi) explodeze în față cu toată forța lor mutilatoare, așa cum trebuie că s-a întâmplat atunci când au fost trăite.
Vorbeam la început de dispariție și transformare. Firește că dispariția e una mai curând simbolică decât imediată și ea s-ar traduce prin imposibilitatea de a exista cu adevărat liber și autonom în umbra adâncă pe care o aruncă muntele care pare să fi fost Mary Roy. Transformare, pe de altă parte, pentru că, în urma dispariției (fizice de această dată: Am plecat de lângă mama nu pentru că n-o iubeam, ci pentru a reuși s-o iubesc în continuare), viața își reintră în drepturi ori cel puțin începe să-ți aparțină într-o mai mare măsură. De fapt, prezența și absența mamei, urmând firul unei cauzalități incerte, a fost unul dintre motivele pentru care Arundhati Roy devine scriitoare. Ca s-o spun altcumva: asemenea figuri, vrând-nevrând, impun un anumit mod de a privi lumea, propriul sine, pe ceilalți, astfel că se modelează o privire proiectată din spatele ochilor și care, printr-un concurs necunoscut de împrejurări, e posibil să te aducă mai aproape de scris. Dar asta-i numai o ipoteză, nici măcar eu n-am siguranța că lucrurile stau așa. Și poate că tot de aici vine și un sentiment straniu, dar solar, dat fiind contextul cristalizării lui: recunoștința:
În încercarea de a o înțelege pe mama, de a vedea lucrurile din perspectiva ei, de a o cuprinde, de a pricepe ce a rănit-o, ce a făcut-o să acționeze cum a acționat și de a anticipa ce putea sau nu putea face în continuare, m-am transformat într-un labirint, o rețea încâlcită de poteci care șerpuiesc sub pământ și ies la suprafață unde te aștepți mai puțin, sperând să găsesc un unghi prielnic din care să privesc lucrurile altfel decât prin ochii mei. Privind-o prin lentile care nu erau complet colorate de propria mea experiență cu ea, am ajuns s-o prețuiesc ca femeie. Așa am devenit scriitoare. Romancieră. Pentru că romancierii exact asta sunt – labirinturi.
Această apropiere de scris, Roy o vede ca pe-o vânătoare a unei limbi-lighioane, această limbă a unui scriitor, pe care s-o folosesc eu, nu să mă folosească ea pe mine, deci una în care să-mi descriu mie însămi propria lume multilingvă. Ce-i realmente fascinant aici e că Roy caută limba asta în exterior, nu înăuntrul ei. Încearcă s-adulmece emanațiile exteriorului, ca mai târziu să le treacă printr-un proces intern de alchimie. Recunosc că am citit fragmentele cu o altă idee în minte, de care m-am împiedicat întâmplător. Ideea îi aparține psihanalistului francez Lucien Israël, care, în lucrarea Boiter n’est pas pécher, sugerează faptul că mama este cea care își hrănește copilul cu propriul limbaj, iar efortul pe care copilul trebuie să îl facă în procesul de maturizare este întâi de toate să devină conștient de starea de fapt a lucrurilor, ca pe urmă să se elibereze de acest limbaj matern și să-și creeze propria limbă, mai exact propria lume (discursivă dar nu numai), și încă și mai exact propria viață. Nu toți copiii reușesc să se desprindă și rămân numai un ecou. Israël mai adaugă aici că e nevoie de o terță persoană, de obicei tatăl, care să intervină între mamă și copil pentru a deschide discursul la limita ecolaliei și a-l frânge. În fine, întorcându-mă la textul lui Roy, e limpede că nu e cazul existenței acestei terțe persoane (tatăl, Micky Roy, e absent în primii mulți ani de viață ai scriitoarei), dar cu toate astea ideile mi se par că se suprapun în mai multe puncte. Mama e cea care-ți modelează privirea (fie prin impunere, fie prin contrast), își varsă limba în tine și apoi ce-ți rămâne de făcut e să cauți limba-lighioană, care-i cât se poate de vie și care, odată înhățată, îți devine proprie și-ți fluidizează curgerea sângelui în corp. În transferul acesta stă miza ascunsă a cărții.
Donc, nu-i musai să citiți cartea psihanalitic, cum am ales s-o fac eu aici, are multe alte paliere care pot fi explorate. Oricum ar fi, am fost norocoasă să mă înșel în privința ei – sunt lucruri profunde și cărnoase în spatele publicității discursive care i se face cărții, lucru care se întâmplă de mai puține ori decât mi-ar plăcea.
