Mă întreb dacă vreodată cuvintele se sperie, dacă li se face frică, dacă se retrag anxioase în cochiliile lor imaginare și fragile. Până acum, îmi puneam problema invers: există momente – care uneori se extind îngrijorător de mult – în care eu sunt cea speriată de cuvinte, cuvintele alea cu care mă iau la trântă, cu care mă dau de-a berbeleacul, ca imediat după să-mi scape iar și să le aud în fine răzând victorios și ascuțit în depărtare. Citind recent o cărțulie cam bizară, care-i roman, dar nu chiar și care se află mai curând în sferele biosului decât într-ale autobiograficului – mă refer aici la Água viva de Clarice Lispector, despre care numai am să-ncerc să vă povestesc, căci nu bag mâna-n foc c-o să-mi și iasă – mi-am dat seama că sunetul ăla ascuțit despre care vă spuneam (și pe care e posibil să-l fi auzit și voi) poate fi și vibrația sonoră a fricii cuvintelor, care ar prefera de fapt să tacă pentru o vreme.
Ele însă nu aleg să tacă așa, la întâmplare, printr-un joc al hazardului, ci o fac în momentul în care decidem să le folosim pentru a înțelege, deci atunci când le obligăm să devină instrumente de decodare a logicii lucrurilor. Pe scurt, când le cerem să devină bisturie, care despică carnea lucrurilor în speranța că dedesubturile ascund esența a ceva, pe care astfel dezgolite le putem în sfârșit înțelege. Ăsta-i visul minții raționaliste, care din principiu refuză existența unei gândiri magice, ușor amenințătoare prin faptul că-i lipsită de logică și deci de confort: flirtul acestei minți nu-i îndreptat numai spre idei, ci spre găsirea unui sens (inerent, dar nu musai, fiindcă sensurile se mai și inventează) în obiectele care compun lumea. Firește că tipul acesta de privire nu-i neapărat greșit, dar are uneori păcatul de a fi cam sărac prin preocuparea excesivă pentru sine, asta ca să nu mai spun – și aici cred că ating un punct nevralgic – că e posesiv, dacă nu chiar agresiv-invaziv, prea medical, tocmai fiindcă presupune o disecție, adică: violarea integrității. Mi-o mai imaginez și așa: un copil care, dintr-o inconștientă curiozitate și un dram de entuziasm, desface piesele unei jucării, pe care mai apoi nu mai știe să le pună la loc, asta ca să rămână buimac în fața unor piese dintr-un fost mecanism care brusc a devenit nefuncțional și irecognoscibil. Moartea jocului, nașterea primului impuls chirurgical.
Água viva vorbește, îndărătul rândurilor, și despre asta, despre dez-instrumentalizarea cuvântului și despre restabilirea integrității și a autonomiei sale. Lispector vede în fiecare cuvânt o lume în sine, cumva miniaturală, sau poate doar vibrația efectivă a unor silabe – așa încât ce face în cartea ei minusculă (care este despre nimic și astfel este despre tot) e să privească și să descrie, fără a avea neapărat dorința de a înțelege, lumea, viața, propriul sine, lucrurile astea în general prea mari ca să le cuprinzi pe de-a-ntregul. Life seen by life, în cuvintele ei, oglindiri perpetue. Vă rog să nu căutați vreo logică aici, cu siguranță n-o veți găsi, nici în structură sau formă, nici în conținut – e ceva deopotrivă foarte lichid și foarte vaporos în textul ăsta care aduce aminte de o serie de meditații, din care poți la o adică să extragi o filosofie, dar căreia îi stă mai bine lăsată în curgerea ei liniștită – nu degeaba cuvintele care o guvernează s-ar traduce, simplu, apă vie, apa în care nu te scalzi niciodată de două ori, apa care te curăță, dar care te și poartă în brațe, nestatornică, clocotitoare, limpede și răcoroasă. Flux. Apa ca moment prezent, clipă de care devii conștient și care tot atunci rămâne în urmă, în scurtul interval în care aștepți venirea noului acum, cu viața lui milisecundică (dacă nu există cuvântul, ceea ce nu cred, mi-ar plăcea s-o facă măcar prin rândurile astea).
De altfel, scriitoarea caută cuvântul care să conțină acel / acest acum (instant-now), care nu e îngreunat de povara vechilor reprezentări, a acelorpre-cunoașteri, ci acel cuvânt al actualității cărnoase care se întrupeazăîn prospețimea unei priviri care descoperă lumea pentru prima dată.Înaintea scufundării totale în necunoscutul momentului următor, carenu a ajuns încă aici:
I’m trying to seize the fourth dimension of this instant-now so fleeting that It’s already gone because it.s already become a new instant-now that.s also already gone. Every thing has an instant in which it is. I want to grab hold of the is of the thing. These instants passing through the air I breathe: in fireworks they explode silently in space. I want to possess the atoms of time. And to capture the present, forbidden by its very nature: the present slips away and the instant too, I am this very second forever in the now. […] And in the instant is the is of the instant. I want to seize my is. And like a bird I sing hallelujah into the air.
Sunt tentată să vă spun că asta-i marea temă a cărții, dar tot n-aș fi mulțumită să articulez lucrurile astfel, fiindcă atunci când spun temă spun de fapt că există o logică a lucrurilor și a scriiturii, acel ceva care leagă cuvintele și le ține laolaltă ca să meargă toate în aceeași direcție, ceea ce nu-i întru-totul adevărat. Nu s-a inventat încă vocabularul ilogicului și sunt captivă în cel în interiorul căruia am crescut, ceea ce adesea mă întristează și mă obosește – la fel și pe Lispector, aș îndrăzni să spun. E treabă dificilă să încerci să gândești în afară sau dincolo de logică, dincolo de gând, dar scriitoarea asta se străduiește să exerseze aici și îi iese, în limitele posibilului. De altfel, scurtimea textului nu deranjează, dimpotrivă – tipul ăsta de discurs se diluează și se strică cu cât e mai lung, poate deveni chiar grețos – cam în câte cuvinte poți vorbi despre felul de a fi al florilor, despre moarte, despre timp, despre drumul de la pictură la text și despre toate lucrurile fără formă și fără contur? Unul singur ar fi suficient, dacă reușești să-l găsești, cuvântul-a-tot-cuprinzător, dar din punctul ăsta deja vânăm himere. Principiul ar fi: maximul de informație (maximul de lume?) în minimul posibil de cuvinte, fiindcă înțelegem că-i o prostie să complici lucrurile astea care-s în realitate atât de simple.
Simplitatea asta merge mână-n mână și cu o foarte mare libertate, care trebuie însă exersată, tocmai pentru că rareori e moștenită, iar în textul despre care tot încerc să vă vorbesc se traduce printr-o muncă de îmblânzire a cuvântului. Sau nu îmblânzire, ci mai degrabă chemare înapoi a lui, care până recent fugise de frică. De aceea privesc textul lui Lispector ca pe-un spațiu construit pentru reîntoarcerea cuvintelor, un iaz unde să aibă loc să plutească la suprafața apei sau un pârâu în care să înoate odată cu curenții. Interacțiunea cu lumea, visul și cuvântul e aproape epidermică, în orice caz intimă. E ca și cum scriitoarea își trece buricele degetelor peste suprafața lumii și-apoi pe cea a cuvintelor ca să vadă în ce moduri texturile celor două coincid sau se aseamănă. Iar acesta e un gest de o blândețe absolută, privirea aproape tactilă, melancolică de cele mai multe ori (nici nu se putea altfel), cu care te uiți ba în exterior, ba în interior. Apropo de interiorități, cred c-ar trebui să vă spun și că textul se vrea a fi și o (re)cunoaștere a sinelui, dar constați până în final că nu ai aflat prea multe despre naratoare. Ori cel puțin nu informațiile obișnuite, logice, pe care le caută în general un cititor, ci doar un fel particular de a exista printre lucruri și de-a intra în vorbă cu ele. Că dialogul ajunge la urechile unui iubit, ale unei iubite, ale unui cititor oarecare, ale textului însuși sau se transformă în simplu monolog nu știu cu precizie. Dacă însă silabele pe care le-am căutat până acum s-ar aduna ca să producă un cuvânt, atunci acela ar fi plenitudine. O plenitudine melancolică, cam despre asta cred că-i vorba în Água viva. Dar mai bine verificați voi înșivă – textul ăsta are atâtea latențe și posibilități încât s-ar putea la fel de bine să citiți o cu totul altă carte decât cea pe care am citit-o eu.
Tot așa nu știu dacă n-ar Þ fost mai nimerit ca titlul meu să fie anticronica ideilor – ambele au propriul adevăr. Cert este că „romanul” luiLispector, vrând să se îndepărteze de idee și de logică (păstrând-o, să spunem,strict pe cea internă), te face să vezi cât de violente pot Þ câteodatăapucăturile astea scormonitoare ale minții pur raționale și-ți propune înschimb o alternativă mai gentilă, care recunosc că înduioșează, tocmaipentru că refuză încrâncenarea în care mai alunecă din când în când excesul de rațiune. Simplă halucinație? Cartea poate fi privită și așa, desigur, e o cale mai facilă, dar tot atât de scurtă.
Oricum ar fi, promit că revin din rătăciri și că data viitoare mă întorc la idei. Asta a fost doar o paranteză.
