Mentalitatea estetică a personajelor

Când am intrat prima dată la NOCA (New Oradea Contemporary Art),  am fost impresionată de modul în care curatorii acesteia reușesc să creeze un spațiu ambiental atât de primitor și stimulativ, căci aici artele vizuale sunt însoțite de segmente muzicale, reunite pentru  a genera o singură semnificație, aceea a existenței lor în sine, alăturând armonios valorile cromatice, formele tridimensionale și modulațiile sonore într-o unitate artistică de-a dreptul transformatoare. Trecând încet pe lângă șirul de simeze cu lucrările expozanților ediției inaugurale (printre aceștia amintesc câteva nume: Marta Jakobovits, Vioara Bara, Ion Țuculescu, Ștefan Bertalan), am constatat câtă „bucurie, inspirație, stare de bine, înțelegere, chiar salvare”, pot aduce actele artistice, capabile să elibereze trupul și spiritul, și  să acționeze cu adevărat „multiple sisteme fiziologice și neuronale care ajută corpul să se vindece, care îmbunătățesc mintea și dau starea de bine” (Magsamen, Ross, 2024: 180). Experiența pe care o am ori de câte ori ajung într-un muzeu sau o expoziție (și trebuie să amintesc aici două dintre momentele mele estetice marcante de anul trecut, anume, spațiul imersiv de la MINA din București, respectiv, show-ul de la Timișoara, MINA Pop-Up), într-o sală de concerte sau la un eveniment muzical în aer liber, o trăiesc cu siguranță și personajele cărora autorii lor le găsesc asemenea destinații, din dorința de a le activa resursele ce le pot  schimba stările emoționale și sentimentele. Cititorul este invitat, uneori chiar atras, în această cursă a descoperirii efectului artei și esteticii, adică al neuroartei, asupra evoluției protagoniștilor în economia unui roman, a înțelegerii schimbărilor pe care impactul lor le declanșează, nu de puține ori reconfigurând destinele lor narative.

Spații interculturale

Când sunt puși în fața unui act artistic, a unor manifestări ale creativității, alese de autorii lor, personajele își fac cunoscută mentalitatea estetică prin felul în care le percep și le înglobează, apoi, aplicat, în viața lor, susținând astfel ideea lansată de autorul irlandez John O’Donohue că „arta este esența conștientizării, ea te încurajează să fii permanent conectat la experiențele tale senzoriale și îți permite să creezi artă și să apreciezi experiențele estetice” (după Magsamen, Ross, 2024: 13); poate fi vorba de un spectacol de balet, ca cel urmărit de fosta balerină aspirantă, Cora, în incinta Operei Regale : „E  «Dansul Lebedelor» – patru balerine mișcându-se ca una, în sincronie perfectă, mână în mână, cu brațele încrucișate în X-uri desăvârșite, [executând] serii fulgerătoare de entrechat quatre, releve passe. Pașii sunt curați, exacți, iar mișcările, fluide […]. Balerinele privesc când într-o parte, când în alta cu o curiozitate senină, în vreme ce, sub penele rochițelor de balet, picioarele lor bat apa imaginară […]. Cele patru trebuie să se miște în raport precis unele cu celelalte ca să nu afecteze distanța dintre ele. Trebuie să împărtășească aceeași muzicalitate, același tempo; numărând fiecare pas până când în sfârșit, în ultimele momente, se despart și încearcă să-și ia zborul înainte de a se prăbuși pe podea” (Knapp, 2025: 323), dar poate fi, la fel de bine, și străbaterea unei galerii de artă (în Spania, de data aceasta), cum face Gordon, aflat în căutarea unui anume tablou de Goya: „își urmează metodic  drumul de-a lungul pereților, studiind fiecare tablou, pe rând. Sunt sumbre, greoaie, macabre […], cunoscute ca «picturile negre» ale lui Goya […],  au fost realizate direct pe pereții casei artistului, fiind transferate pe pânză abia după moartea lui […]. Și iată că a ajuns, la jumătatea peretelui din stânga. Saturn devorându-și fiul […] pe care Goya a creat-o în izolare, fără să-și impună opreliști […]. Zeul Saturn poate fi considerat personificarea unor sentimente ca teama de pierdere a propriei puteri; și că și-ar fi devorat vlăstarele din groaza de a nu fi deposedat de putere […] și că unul dintre fiii lui Saturn, Jupiter, a scăpat cu viață. Mama lui l-a protejat și l-a crescut în siguranță. Iar când a devenit adult, Jupiter s-a întors și a dus profeția la îndeplinire. Băiatul și-a deposedat tatăl de putere.” (335)

Personajele pentru care genurile muzicii devin „expresii esențializate ale tipurilor de conștiință colectivă (percepție, respectiv, imagine)” (Garaz, 2016: 17), pregătite să definească existența socială ca un sistem cultural complex, își folosesc talentul și priceperea ca forme de comunicare și exprimare a emoțiilor, sentimentelor și convingerilor lor, cum o face Billy Swann, virtuozul solist la trompetă atunci când ieșea să cânte căci era „ca și cum ar fi fost singur, protejat și izolat de către reflectoarele care scufundau publicul în beznă și marcau o graniță de netrecut la marginea scenei”; sau când și-a conceput ultimul concert, într-un mod  cu totul impresionant, vocea lui răsunând „ca un murmur dezbrăcat de muzică, o lentă psalmodie, o stranie rugăciune de asprime și dulceață, sălbatică și profundă și domolită ca și cum, pentru a o asculta, ar fi fost nevoie să-ți lipești urechea de pământ”, iar când a început să cânte, părea că este „călăuzit de voce ca un orb, acceptat de către ea” (Munoz, 1994: 214). Cititorul poate fi ușor convins de maniera în care relația dintre creația artistică și viața socială poate fi reconfigurată prin prezența personajului-artist care reușește, pe de o parte, să introducă  „o nouă, originală structură mentală” și să contribuie „la schimbarea celei inițiale, în genul unei adaptări, după cum și el se adaptează la cea dintâi” (Sîrbu, 1979: 51), iar pe de altă parte, să ofere  „nenumărate moduri de a cultiva starea de bine”, ajutându-ne „să depășim cu bine starea de nesiguranță și imprevizibilitatea vieții” și să „înfruntăm valul de emoții și sentimente complexe” (Magsamen, Ross, 2024: 89).

Subtilul impact al artelor

Efectul artelor asupra individului/personajului este incontestabil, căci arta dispune de proprietatea de a stimula anumite activități cognitive ce pot oferi „sprijin social, experiențe noi și oportunități de a ne exprima emoțiile”, arta fiind percepută dintotdeauna ca „formă de educare și dezvoltare a abilităților” (Magsamen, Ross, 2024: 50), putând duce oricând la modificarea stării noastre emoționale și putând genera un  anume mod de viață, materializat în mediul nostru cotidian; așa se întâmplă și în cazul lui Costin Barancea, a cărui casă vizualizează însăși mentalitatea sa estetică: „În colțuri și pe unde rămăsese ceva spațiu vertical între tablouri, Costin așezase statui contemporane, creând un contrast plăcut, un fel de fuziune între clasic și modern care lui îi plăcea, deși în general era văzută ca un exces manierist. Trăia înconjurat de artă pentru că așa trăise întotdeauna și nu s-ar fi despărțit niciodată de neprețuitele lui colecții pentru un decor minimalist sau de alt fel” (Fulaș, 2023: 282). Cunoscând faptul că arta este un meșteșug și nu un dat natural, că este prin definiție „istețime, mimetism, imaginație în aplicarea unui model”, o abilitate dobândită prin „experiență, studiu, observație”, că înseamnă folosirea conștientă a „deprinderilor și imaginației creative” (Ackerman, 2018: 244), avocatul Florian Sadova se încumetă să cânte la un restaurant în prezența grupului care-l însoțește: „vocea părea aspră și avea un tremolo pe care noi l-am pus pe seama tracului […]. Se auzea numai el cântând, acompaniat de chitarist. […]; nimeni nu se aștepta ca un avocat cunoscut să cânte la microfonul unui restaurant. În nici un caz acest gen. Cântecul se numea Milonga sentimental […], făcut celebru prin anii ’30 de Carlos Gardel, un interpret argentinian mistuit de incendiu. Tot atunci, Florian a mai cântat o melodie, Volver, din același repertoriu.” (Cangeopol, 2007: 326)

În multiple pasaje, cititorul atent poate observa felul în care un personaj se raportează la o anume artă, cel mai adesea mânat de istoria sa personală, adică, „prin prisma amintirilor sale” (Kandel, 2024: 37), prin care devine autentic și în permanentă redefinire, asemenea lui Claire, fascinată de dansul în care e atrasă de „firele muzicii” care o sileau să se miște într-un anume fel: „fără nici un efort, centimetru cu centimetru. Infinitezimal, muzica o ridica, în timp ce brațele goale pluteau și se unduiau în lumile lor separate. Împotrivindu-se tot mai slab, trupul i se balansa încoace și încolo lin, ezitant, liniștitor, în vreme ce brațele își continuau dansul în lumea lor proprie, pe tonurile tainice și sălbatice ale ritmului. În lumina nemiloasă a reflectoarelor, trupul în mișcare lucea și scânteia ca îmbrăcat în oglinzi” (Williams, 2020: 151). Este experiența ideală care demonstrează o certitudine, anume, că arta ne permite întotdeauna să „ne exprimăm ideile și emoțiile” (Magsamen, Ross, 2024: 308), că este cea care ne poate stimula motivația și creativitatea, mai cu seamă prin faptul că „abordează probleme etice, morale” și ne poate „conduce spre noi ere ale umanității”, dezvăluind „ceea ce simțim deja, dar nu știm cum să definim” și, nu în cele din urmă, „ne permite să vedem că nu suntem singuri” (308).

Referințe

Ackerman, Jennifer, 2018 (2017), Geniul păsărilor, București: Publica (trad. Cristina Rusu);

Cangeopol, Liviu, 2007, Zâmbetul. Portret al țărmului la asfințit, București: Humanitas;

Fulaș, Cristian, 2023, Specii, Iași: Polirom;

Garaz, Oleg, 2016, Genurile muzicii. Ideea unei antropologii arhetipale, București: Eikon;

Kandel, Eric, R., 2024 (2024), Eseuri despre artă și știință,Iași: Polirom (trad. Adina Avramescu);

Knapp, Florence, 2025, Trei vieți,București: Litera (trad. Adriana Bădescu);

Magsamen, Susan, Ross, Ivy, 2024 (2023), Creierul sub influența artei,București: Curtea Veche Publishing (trad. Alina-Gabriela Rudeanu);

Munnoz Molina, Antonio, 1994 (1992), Iarna la Lisabona, București: Editura Fundației Culturale Române (trad. Ileana Mihăilă);

Sîrbu, Viorel, 1979, Arta și acțiunea socială,Timișoara: Facla;

Williams, John, 2020 (1948), Nimic, doar noaptea, Iași: Polirom (trad. Ariadna Ponta).