(De) Ce scriu personajele

Am participat la multe lansări de cărți (ultima fiind cea la care Dan-Liviu Boeriu își prezenta în avanpremieră cartea sa care urmează să apară la Editura Humanitas, cu titlul provizoriu Nebunia) și la multe întruniri literare, am cunoscut un număr remarcabil de autori români și străini (în mod ales, scoțieni, aici și în țara lor), și am constatat de fiecare dată că întrebarea recurentă a participanților din sală se referea la motivația autorilor și la opțiunea lor tematică, structurală, stilistică, la modul lor de lucru, la detalii temporale (dacă preferă diminețile sau alte momente ale zilei) și spațiale (dacă lucrează în biroul personal sau într-un spațiu public); într-un fel, interesul pentru acest mod de comunicare este justificat, mai cu seamă că oamenii scriu mai mult (cu precădere în zilele noastre când mesajul scris prevalează în fața celui oral, transmis direct, chiar dacă suportul utilizat nu e cel convențional) decât înainte, dar, e adevărat, nu scriu pentru un public larg, ci scriu din varii nevoi, bunăoară, cea de a împărtăși experiențe și emoții cu alții, sau de a consemna lucruri de care să-și amintească mai târziu, sau, cine știe, de a se autodescoperi, de a utiliza, așa cum afirmă Jane Fairchild, acest drept „câștigat la naștere” pentru a „simți esența vieții până în străfunduri” (Swift, 2018: 133). Mulți autori aleg să testeze efectul magiei cuvintelor asupra câte unui personaj în ideea de a accentua o latură creativă a acestuia, dezvăluită prin generarea unui text autonom, independent de peisajul general al narațiunii, un text care îi conferă statutul, interimar, de autor în cadrul acestei diviziuni de discurs, menită să materializeze intențiile și convingerile protagonistului, anume, acelea de „a ajunge la esență, la străfunduri, în miezul lucrurilor, în adâncul sufletului […], de a spune adevărul” (175). Indiferent de natura scrierilor elaborate de un personaj, ele se transformă într-un instrument de cercetare și comunicare a profilului acestuia, a modului în care el reacționează atât la timpul și spațiul oferit lui în economia romanului, cât și la ecuația interioritate-exterioritate în care se găsește din rațiuni auctoriale.

Scrieri de identificare

Dacă e să-i dăm crezare lui Stephen King, „să scrii e omenesc” (însă să editezi e divin!) (King, 2022: 15), atunci orice am scrie noi sau personajele ar fi dovezi ale încercărilor noastre/lor de a înțelege cine sunt/em, de a ne delimita patrimoniul cultural moștenit, precum și de a lăsa o mărturie despre cele făcute, gândite, simțite de noi/ele (vezi Zinsser, 2013: 7); aceasta este și perspectiva îmbrățișată de Martha Gellhorn și expusă în sinteza făcută atât cărții lui Hemingway, Pentru cine bat clopotele, cât și autorului acesteia, devenit personaj aici, cel care „scria la fel de constant și de bine ca întotdeauna” (McLain, 2019: 188), creându-l pe Robert Jordan, „un expert american în muniție trimis să arunce în aer un pod pentru a ajuta un atac al republicanilor din Munții Guadarrama” (protagonistul a fost inspirat de figura lui Robert Merriman, victimă a războiului civil din Spania), precum și o lume care „se revărsa cu viteză din imaginația lui, țesută cu atâta densitate și amploare” (188). Personajul-autor se transformă într-un custode al amintirilor, dinamizat de nevoia de a înțelege cine este și cărui segment de patrimoniu îi aparține, precum și de dorința de lăsa o mărturie despre ce „a făcut, gândit, simțit” (Zinsser, 2013: 7), asemenea lui Susan Ward, scriitoare și ilustratoare de cărți, care, la terminarea desenelor pentru cartea Louisei Alcott, „fără să-și propună dinainte, s-a trezit începând un roman despre bunicul ei, predicatorul quaker, omul care prin politica lui antisclavagistă a schimbat fața orașului Milton” (Stegner, 2021: 372), descoperind că „a scrie cărți despre bunici pare a fi o moștenire de familie” (372).

Condiția de scriitor îi conferă unui personaj posibilitatea de a opera cu instrumente specifice de rezolvare a transferului unui complex „de elemente informaționale structurate într-un model ideal, o operă, o lucrare, o unitate bibliografică” (Nedelea, 1996: 43), o miză cu adevărat fundamentală în atingerea finalității comunicării interpersonale, ce constă în „crearea identității pentru celălalt, printr-un act relațional” (Zinsser, 2013: 90); atunci, consideră Adrian Romila, se poate considera că „tot ce devine memorie e cultură […]. Tot ce a fost și poate fi povestit devine literatură, istorie… Iar detaliile amestecate și împrăștiate, le pui într-o poveste și le dai, astfel, o coerență, un sens. Toată memoria e cultură, chiar și aia personală, dacă e scoasă din interesul strict privat” (Romila, 2023: 291) și e așternută pe paginile unei cărți care să vorbească despre întreaga noastră existență, căci „o carte bună, adevărată, te ajută să trăiești și să înțelegi mai bine realitatea ce te înconjoară, să iubești, să gândești mai profund, să fii mai fericit” (Nedelea, 1996: 14).

Narațiuni vindecătoare

Când le atribuie personajelor statutul de scriitori, autorii lor îi delegă să fie emisarii lor în comunicarea cu cititorii, dându-le capabilitatea de a „aduce relația umană de la esență la existență, de la atemporal la istoric” și de a transforma „relația interumană într-un act prin procesul exprimării” (Mucchiello, 2005: 85), căci, se  consideră că „odată pusă pe hârtie, oricât de fantastică ar fi, o poveste devine adevărată sau măcar are propriul său adevăr” (Romila, 2023: 253); ea poate „menține trează atenția cititorului, în așa fel încât să rămână alături de scriitor până la capătul drumului” (Zinsser, 2013: 192) pentru a-i descoperi intențiile auctoriale, adevărata materie narativă care conturează esența și funcționalitatea povestirii, așa cum le  consemnează Romila când apreciază că „adevărul poveștii nu ar trebui să mă intereseze, deși poveștile se pot folosi de documente atestabile. Eu sunt scriitor […], nu istoric sau arheolog. Ficțiunea e ficțiune, are adevărul ei, care nu trebuie neapărat să coincidă cu cel al faptelor reale. Deși, când scrii o poveste, ea devine, într-un fel, reală, adevărată, decupează un univers care-i real, care a avut loc în felul său.” (Romila, 2023: 352-353)

În mod constant, personajul-autor este conștient de valoarea textului creat, de modul în care acesta poate deveni un „limbaj universal care te introduce în timp și spațiu” (Nedelea, 1996: 148), de riscurile la care se expune în efortul și preocuparea sa de a-și etala și de a explica „modul său propriu de receptare a informațiilor multiple provenite din mediul ambiant, precum și concepția sa despre viață” (Perez, 1979: 48); este vorba despre importanța actului său de a construi o lume din cuvinte, aceste „semnale digitale […] înțelese pe baza unui cod precis” (Mucchiello, 2005: 41), așa cum îi explică Profesorul Pavel studentei Raluca: „Pentru mine, scrisul a gonit toate celelalte preocupări. Dacă pune stăpânire și pe tine, o să fie la fel, devine dictator, nu-i pasă de rest. E ca iubirea. Aruncă pe planul doi, trei, aruncă în neant tot ce nu are legătură cu ea. De aia am ajuns eu singur la bătrânețe, fără copii, fără aproape nimic al meu, pentru că în viața mea a contat prea mult scrisul. Sau, cel puțin, așa încerc eu să mă consolez.” (Zamfir, 2003: 75)

Asemenea scriitorilor reali, și cei ficționali construiesc o lume în care cred, pe care o percep în modul lor și o comunică atât celorlalte personaje cât și cititorilor într-un larg proces de interacțiune socială, ca niște actori „prezenți într-o situație pe care și-o reprezintă în felul lor” (Mucchielo, 2005: 79), cu convingerea că această condiționare relațională reciprocă impactează esențial condiția identitară a individului, așa cum concluzionează Romila când reflectează asupra statutului său de prozator: „Cel mai bun loc pentru mine ar fi o poveste. Să locuiesc ca personaj într-o povestire, fie ea cât de banală, să fiu doar un erou de proză […], nu o bucată de carne anonimă din realitatea asta de doi bani, care o zdrobește când are ea chef […]. Istoria este ceva ce se întâmplă pur și simplu printre oameni, ceva brut, opac, strict factual, neutru moral și semantic. Abia apoi trece în mii de povești «istorice» cu aparențe de sens, cu pretenții de știință și de valoare” (Romila, 2023: 280).  Postura de autor îi asigură personajului abilitatea de a putea să impresioneze cititorul prin ideile (provocatoare) pe care le pune în circulație și prin efectul pe care acestea îl pot declanșa în esența raportului cu consumatorii produsului final – cartea, mereu privită ca o „tovarășă a întregii noastre vieți” (Nedelea, 1996: 148).

Referințe

• King, Stephen, 2022 (2000), Despre scris. Autobiografia unui meșteșug, București: Nemira Publishing (trad. Mircea Pricăjan)
• McLain, Paula, 2019 (2018), Hemingway și cu mine, București: Humanitas Fiction (trad. Veronica D. Niculescu)
• Mucchiello, Alex, 2005 (1995), Arta de a comunica. Metode, forme și psihologia situațiilor de comunicare, Iași: Polirom (trad. Giuliano Sfichi, Gina Puică și Marius Roman)
• Nedelea, Tudor, 1996, Civilizația cărții. Incursiune în istoria cărții, presei și a tiparului, București: Scrisul Românesc
• Perez, Hertha, 1979, Ipostaze ale personajului în roman, Iași: Junimea
• Romila, Adrian, G., 2023, Acasă, departe, Iași: Polirom
• Stegner, Wallace, 2021 (1971), Unghiul de repaus, București: Litera (trad. Petru Iamandi)
• Swift, Gaham, 2018 (2016), De Ziua Mamei. O poveste de iubire, București: Litera (trad. Carmen Pațac)
• Zamfir, Mihai, 2003, Fetița, Iași: Polirom
• Zinsser, William, 2013 (2006), Cum să scriu mai bine. Ghidul clasic pentru scriitorul de nonficțiune,Pitești: Paralela 45 (trad. Amalia Mărășescu)