Mijloace de apărare & supraviețuire

În continuarea firească a recenziei din numărul trecut a volumului ucraineanului Serhii Jadan (n. 1974) cu proze de ficțiune din spatele frontului (Arabescuri. Povestiri noi, Editura Cartier, 2025), iată și un volum colectiv pentru care doisprezece scriitori și scriitoare din Ucraina (aproape toți născuți în anii ’80, deci pe vremea Uniunii Sovietice, cu un „senior” născut în 1961 și două mezine născute în 1990/1991) au fost invitați, în cadrul unui proiect editorial FILIT 2025, să împărtășească experiența personală din războiul de apărare împotriva invaziei/expansiunii rusești.

Deși nu e vorba de o antologie de povestiri, deci cu proze de ficțiune (specificul acestei rubrici), ci de o suită de confesiuni și notații diaristice, chiar cîteva poeme, din timpul războiului, aproape toți cei doisprezece autori și autoare au scris și publicat (volume de) proză scurtă. Altfel, aproape toți au fost și sînt implicați în acest moment în diverse activități pe front: ca reporteri, activiști, paramedici, voluntari (livrînd pe front echipamente, medicamente și provizii), iar cîțiva dintre ei chiar ca militari pe linia frontului, în unități de instrucție, în companii cu drone de atac sau de-a dreptul cu arma în mînă.

Cum spune Victoria Matiușa în prefață: „Cînd începe războiul, cuvintele își schimbă greutatea. Ele nu mai sînt doar povești sau ficțiuni – devin mărturii, arme de apărare, mijloace de supraviețuire. Cartea adună vocile celor care scriu nu de la distanță, ci din mijlocul tragediei ce se desfășoară aici și acum. Fiecare se apără cum poate…  Unii scriitori au luat arma și au mers pe front pentru a-și apăra pămîntul. Alții își ocrotesc copiii, oferindu-le un viitor într-un loc mai sigur. Alții luptă pentru viitor aducînd pe lume noi vieți. Poveștile de față nu sînt ficțiune, ci experiențe trăite zi de zi de scriitori ucraineni, care transformă durerea în cuvînt și pierderea în memorie.”

Cine sînt totuși acești scriitori și scriitoare, traduși pentru prima dată în limba română? Majoritatea au opere închegate, cărți premiate și traduse, spectacole de teatru și filme regizate, intense activități jurnalistice în presă, la radio și TV, dar și activități academice, căci aproape toți au studii superioare de: psihologie, psihoterapie, sociologie, pedagogie, științe politice, economie, filologie, traductologie, dramaturgie, jurnalism, muzică. Fie și doar din acest punct de vedere, grupul de scriitori și scriitoare din acest volum, altfel foarte emoționant, este impresionant. Cum anticipează cineva la un moment dat, următoarele decenii, poate chiar secol, literatura ucraineană va fi dominată de cărți, în toate genurile, inspirate de acest război, unul de o factură dramatică nemaiîntîlnită de la războiul civil din anii ’90 de după destrămarea Iugoslaviei încoace.

Despre ce scriu congenerii noștri vecini? Despre fuga din calea războiului cu copii și animale („am mîncat doar ce ne aduceau localnicii din satele de pe marginea drumului”, „oamenii ne primeau în casele lor ca să ne spălăm”), despre viața în subsoluri, în stații de metrou, în păduri și pe cîmpuri („unii au avut noroc și nu au murit în timpul bombardamentelor, ci doar au fost împușcați”, „între bombardamente le arătam copiilor cum să folosească măștile de gaze, extinctoarele și trusele tactice de prim-ajutor”), despre înarmarea civililor („de partea Rusiei mor foști deținuți și alți nemernici, de partea Ucrainei mor cei mai buni”) și îngroparea morților („am ajuns să consider «normal» faptul că mor constant oameni pe care i-am cunoscut și chiar apropiați, prieteni”,), despre strîngerea de donații și fonduri, despre crimele, jafurile și prădăciunile rușilor („dacă ajungeți prizonieri, plîngeți, puneți-vă pe jelit, cu muci, lacrimi, vărsături, poate că nu se vor atinge de voi chiar imediat și veți avea o șansă”), despre voluntariatul medical de pe front („fiecăruia i se găsește o treabă în acest război”), despre cursul vieții – nunți, nașteri, botezuri („cuplul, îmbrăcați în camuflat, își schimbă verighetele, iar tu înțelegi că ei chiar au planuri de viitor”), despre experiența de pe front („noi știm mai multe despre armele partenerilor noștri decît știu ei înșiși”) și despre traumele de după întoarcerea la civilie.

Nu există text, dacă am fost eu suficient de atent, în care să nu apară aceste cinci cuvinte: „frică” („totul e despre frică”, „frica te ajunge din urmă”), „alarmă/sirenă”, „explozie”, „supraviețuire” și „moarte”.

Dacă ar fi să evidențiez cîteva texte, iată cinci absolut remarcabile. Roman Budanov (n. 1984) își motivează preferința de a scrie despre „teroarea bazată pe realitate” printr-o parabolă a propriei fobii față de muzica funerară dobîndită în copilărie și „rafinată” în sunetul războiului. Aniuta Halperina povestește despre cum, în timp ce nu mai avea de două luni de zile nici un semn de viață de la părinții ei prinși într-un teritoriu ocupat, a născut în timpul unui bombardament („iubirea este singurul adăpost în care nu trebuie să te cobori”). Hanna Horodețka (n. 1990), ghidă a Catedralei Sfînta Sofia din Kiev, face un tur pentru o singură femeie, cu care dezvoltă o anume apropiere, doar pentru ca la final să aflăm că femeia era o supraviețuitoare din Mariupol. Pavlo Matiușa (n. 1983) scrie cel mai dramatic text din volum: despre cum a luat în grijă, pentru o vreme, un băiețel de nouă ani care fusese prins, împreună cu familia lui, într-un atac rusesc asupra civililor, în urma căruia sora lui mai mică și mama lui au fost duse în stare critică într-un spital german: „În gînd, băiețelul se întoarce iar și iar la acel moment: «Ce faceți?! Îmi omorîți mama și sora!». Vocea copilului i-a sfîșiat pe ucigași. Realizînd că ciuruiseră o mașină civilă, comandantul grupului s-a apropiat de șofer [de capul familiei] și a spus doar: «Izbinite!». Un călău politicos. Le-a cerut iertare victimelor pentru crima comisă.”

În fine, Valentyn Pospielovscrie singurul text care, pentru că nu folosește convenția confesiunii, în orice alt volum ar fi putut trece drept (și) o proză de ficțiune: întîlnirea într-un bar a unei femei tinere și frumoase cu un soldat taciturn întors cu traume de pe front, întîlnire care probabil în orice alt context s-ar fi transformat în flirt. Un text ce face bună pereche cu proza „Cea care te va încălzi în miez de noapte” din volumul, menționat mai sus, al lui Serhii Jadan.

În chip de încheiere, transcriu un pasaj din textul Aniutei Halperina: „Mulți scriitori care au supraviețui celui de-Al Doilea Război Mondial au scris că, din război, nu se întorc răniți doar oamenii, ci și cuvintele. Unele își pierd sensul, altele și-l schimbă sau capătă altele noi. Dar mai sînt și acelea pe care nu le poți rosti, fiindcă în locul lor nu curg decît lacrimile.”