În urmă cu un an, pe data de 6 octombrie, scriam un poem amplu care descria în tușe grosiere existența unui antierou, intitulat simbolic Principele Gunoaielor. Personajul meu poematic era un sacerdot al îmbâcselii citadine, guvernatorilor ghenei (sau al Gheenei), un rege al damnaților, capabil să citească sanscrită și înzestrat cu puteri aproape patafizice, ca să-l invoc pe Jarry. Salvasem poemul într-un draft și i-l arătasem numai unui prieten, un poet mizerabilist, care tranșase verdictul: poemul era bun, dar n-avea miză. O zi mai târziu, același prieten-poet mi-a trimis un link din Observator Cultural cu un fragment din romanul-frescă Regii gunoaielor de Ruxandra Cesereanu, aflat în pregătire la Editura Polirom. Ia te uită, mi-am spus! Știam poemele Ruxandrei Cesereanu, îndeosebi cele din Sophia România (apărut la Casa de Editură Max Blecher, în 2021), așa că am fost atras imediat de conținutul noii sale cărți. Eram în special dornic să știu cum tratase autoarea tema și cât de coerent era universul pe care și eu încercasem într-o oarecare măsură să îl înțep. Iertați-mi falsa modestie, dar dacă nici asta nu-i o dovadă că mințile luminate gândesc la fel, de parcă ar fi conectate la codul-sursă de cunoaștere primordială – sau în acord cu tema, la această fosă septică îmbibată de fermenți ideatici pluripotenți – atunci puteți da skip cu obstinație acestei cronichete.
„Titus Nămoilesc visa tone de hârtie.” Așa începe noul roman al Ruxandrei Cesereanu. „Hârtie scrisă, cartoane tarate, foi, pagini de conțopiști, poate era şi hârtie igienică reciclată, cine ştie.”De la bun început suntem plasați în acest cadru butaforic, creponat și capitonat, o lume din papier-mâché, în care Adevărul (presupunând că există așa ceva) este cel mult reciclabil. Autoarea dislocă porțiuni din realitate, le convertește printr-un instrumentar expresiv violent și sardonic într-o narațiune coerentă, care funcționează ca o oglindire deformată a lumii contemporane. Decăderea spațiului românesc (România se numește de fapt Mitokănia, iar Balcanii sunt denumiți Tanganika Balkanika) se transformă într-un spectacol abominabil, umorul fiind pantagruelic, intens senzorial și încărcat de lascivități.
Din punct de vedere structural, se împletesc trei fire narative: povestea principală a ștabilor decrepiți (îi avem ca reprezentanți pe Titus Nămoilesc, Sile Burțan, Matei Chihoiu, Miron Boșa) – scursuri ale înaltei societăți; show-ul decadent al travestiților din platoul televiziunii TVR Alternativ, intitulat Jos masca!, și intermezzouri intercalate ingenios pentru scurte momente de reflecție și analiză intelectuală. În încercarea de a scurtcircuita memoria afectivă românească, romanul face apel la elemente de șoc, trimiteri la traume colective din post-comunism. Naratorul ne trece printr-un caleidoscop de patimi naționale: împușcarea lui Ceaușescu de Crăciun (n.b., Nămoilesc își imaginează că îl învie pe dictator în forma unui cyborg), dezastrul de la Colectiv, crima din Caracal – evenimente deturnate de la gravitatea lor implicită, transformate într-un carnaval grotesc de carnagii. Personajele sunt ridiculizate prin acțiuni și comportamente, numele reflectându-le gradul avansat de putreziciune morală. Dar nu despre nume e vorba aici, de fapt. Nomen est omen nu este invenția Ruxandrei Cesereanu, nici a lui Caragiale, ci îi aparține unui tip destul de popular în Roma antică, Plaut, părintele teatrului roman preclasic. Această ornamentație onomastică apare mai mult pentru a amplifica efectul baroc, fiind turnată peste o armătură narativă riguroasă, care susține echilibrul dintre expresivitate și structură, în mod exuberant și coerent totodată.
În plan secund, se derulează emisiunea preferată a românilor reduși la starea primitivă, condiționați pavlovian prin zapatul telecomenzii – televiziunea publică este numită ironic Testicula Publică. Pe platoul de filmare apar consecutiv cei doisprezece travestiți, transformați în propagandiști ai non-binarității, mici bagatele sau dimpotrivă, antihriști ai Apocalipsei mass-media, apostoli chinuiți de propria lor ambiguitate sexuală („iar zona dintre cracii tuturor devenise cel mai important locșor dintr-un corp omenesc, drept care se cuveneau reverențe ritualice, aplauze în extaz, fluierături apocaliptice”). Dacă îmi place ceva la o carte, este când autorul își asumă riscuri. Arta trebuie să muște din realitate, să o strivească cu dințișorii ei fini, tocmai pentru a o preschimba în ceva comestibil. Dar nu tot ce zboară se mănâncă, vrea să spună naratorul. Capitolele despre concursul Miss Travesty sunt cele mai acide, dar nu în mod fățiș, ci prin subtilități ale descrierii personajelor implicate în uriașul angrenaj al deformării realității. Citind, m-am tot gândit la sinceritatea aceea devastatoare din Infinite Jest al lui David Foster Wallace, unde televizorul (teleputerul, cum îi zice DFW) nu este cu mult diferit de un drog, un fel de opiu al săracilor, inapților și impotenților. Dar autoarea noastră mizează și pe psihanaliza freudiană, personajele exprimându-și în diferite moduri sexualitatea reprimată sau manifestată aproape animalic, ritualic, ca într-un univers Kenzaburō Ōe-dipian. Momentul culminant este concertul final, un fel de act cabalistic în care strania orchestrație a sunetelor și prezența acestor artiști excentrici creează o simfonie a grotescului și absurdului. Dar există și diversiuni – personajele își expun cu iscusință poveștile – pe alocuri înduioșătoare, alteori de-a dreptul hilare. Cum ai putea rămâne serios când citești despre un travestit transformat prin multiple intervenții chirurgicale în Angelina Jolie cântând în mod neașteptat la țambal?
Despre intermezzouri n-am să vă spun. Acolo este atins filonul eseistic al Ruxandrei Cesereanu. Știm deja că autoarea are un istoric de reușite în acest plan, fiind dotată cu un spirit de analiză și sinteză care depășesc cu mult orizontul limitat al plaiurilor noastre mioritice. N-ar avea rost să încerc să compun aici analiza analizei, oricât de meta ar fi, mă limitez doar la a spune că respectivele inserții sunt bine dozate, funcționând ca scurte momente de respiro, după îndelungate coborâri în Infernul nostru cel de toate zilele. Să fim serioși, oricine trăiește și gândește în România (greu totuși de cuantificat cât de compatibile sunt cele trei concepte în aceeași propoziție – a trăi, a gândi, a fi român) a avut cel puțin sporadic – în pauza dintre reprizele meciului, ori îmbibat în aburii etanolici ai vreunei crâșmulițe obscure prin care se plimbă poetul Stanciu Gaia – sentimentul că ceva e putred în țara asta. Probabil respectivul sau respectiva nu se referea doar la odorul pestilent al străzilor (care, să fim onești, există!), dar la ceva mult mai profund, greu de cuprins în câteva silabe. Apoi, meciul a reînceput, berile comandate au venit, iar gândul (puf!) a dispărut pe veci. Ajuns la finalul acestei cronici, consider că romanul Regii gunoaielor de Ruxandra Cesereanu este o carte demnă de a fi citită, răsfoită, întoarsă pe toate părțile, savurată – dar nu vă așteptați să fie la fel de parfumată ca o revistă glossy de la Avon (scuzați digresiunea, dar în țara unde insultele sunt aproape o artă, Scoția, la modă este vorba Yer da(d)sells Avon, un slur care mizează și pe percepția generală a travestiului). De asemenea, mă bucur că în finalul cărții apare acest antierou al curățeniei generale, Viezure, care întâmplător sau nu, seamănă cu Principele imaginat de mine. Iată că o miză, totuși, a fost atinsă și în cazul meu: un personaj poate fi imaginat de minți diferite și integrat simultan în universuri care se contopesc unul în celălalt. În cele din urmă, personajele, asemeni nouă, au o viață a lor – convențiile, regulile și modul lor de a-și atinge scopurile, ele trec dincolo de hârtie, având o istorie personală și un viitor incert. Parcă privite așa, semănăm mai mult decât am crede, iar în acest caz noi avem de învățat de la ele, nu invers. Cum să nu ajungem ca ele. Cum să nu ne lăsăm planeta, țara și viața să fie inundate de propriile noastre dejecții. Am putea porni dinspre interior, înainte de a atinge exteriorul. Dar la urma urmei, ordinea nu contează – important ar fi să ne apucăm măcar acum, în ultimul ceas, de o curățenie cu adevărat generală.
