Andrei Gogu are 30 de ani, e profesor și scriitor. A debutat cu romanul Tatăl meu care ești pe pământ în 2025, la Litera, în colecția coordonată de Cosmin Perța. Foarte versatil, Gogu-scriitorul face voci, schimbă registre, ne plimbă prin medii diverse, practică maximalismul tematic. E entuziast, tăios, direct, sexomarxist, melodramatic. La fel ca Sașa Zare, are ambiția să debuteze cu un roman de 500 de pagini. Al lui Andrei Gogu e o construcție pe trei niveluri, narațiune la persoana I (Iulian – narator), alternată cu persoana a III-a în care Iulian devine personaj și apoi iar persoana I, pe voce feminină (Magda). Deși nu sunt fan al polifoniei și nici al artificiilor pluriperspectiviste, nu m-au deranjat deloc nici la Zare (unde sunt mult mai multe combinații), nici la Gogu, care se limitează doar la cele menționate. Subiectiv vorbind, vocea la persoana I masculină merge mult mai bine, e mai vie, mai puternică și mai convingătoare. Are și umor. Persoana a III-a servește dramatizării unor episoade scurte, care au mai mult rol de contextualizare, de reglare a tensiunii. Ar fi mers mai bine dacă ar fi mizat totul pe o singură voce? Tind să zic că da, dar nu cred că am dreptate. Oricum, în romanul Tatăl meu care ești pe pământ sunt două romane, unul al lui Iulian și celălalt, al Magdei. Cei doi sunt iubiți, au 26 de ani, ambii provin dintr-un sat sărac de câmpie, ambii au probleme majore de familie. Reunite, cele două voci/romane alcătuiesc un ansamblu eterogen, un roman al familiei în context actual, plin de observații inteligente despre religie, prejudecăți, ideologii, forme de guvernare și de organizare socială, relații. Despre o generație care comunică intens cu perioade istorice trecute/alte generații/mentalități, care caută repere și face revizitări critice. Autorul surprinde un fel de criză generală a umanului, dar și povestea depășirii ei prin iubire, comunicare și foarte, foarte multă voință, o așezare pe șine a unor tineri al căror drum îl oglindește pe cel al întregii societăți românești de azi, descrise de autor cu o ambiție balzaciană. Obsesia celor doi tineri pentru familie permite explorarea temelor mari: responsabilitate, memorie, identitate. Această fixație devine motorul acțiunii, ea explică atât reacțiile emoționale intense ale personajelor, cât și momentele de empatie pentru ceilalți și interes pentru problemele sociale. Mă gândesc că o eventuală detașare de familie ar însemna pentru ei acceptarea unui vid, la care e mai greu de făcut față. Prin raportare la părinți, tinerii își măsoară propria conduită morală și socială care se constituie, per ansamblu, într-un cod interior de care au nevoie pentru a găsi echilibrul. Pentru ei, renunțarea ar intensifica singurătatea și disperarea.
Iulian, un tocilar ateu, depresiv și frustrat (așa se descrie el), orfan de mamă, lucrează într-o librărie, e sărac și are un tată alcoolic și pasiv, care vinde din casă pentru băutură. Bea orice, oricând, oriunde. Fiul vrea să-l ajute, dar dezalcoolizarea costă enorm. La început, tonul relatării lui Iulian e unul plin de furie revărsată. Iulian trăiește cam izolat, într-o garsonieră sărăcăcioasă și tocmai a sfârșit o relație de doi ani cu o actriță superstițioasă și confuză, care-și cheltuia banii pe ședințe de terapie cu cristale, accesarea vieților anterioare și alte mixuri bizare. Din experiența asta, Iulian se va inspira în viitor ca să facă bani, devenind un guru de apartament. „Constelațiile”, adică ședințele de terapie în grup la care participă și Iulian, presupun jocuri de rol, clienții trebuie să impersoneze stări și rude ale altui personaj prezent, în scopul descoperirii traumelor generațiilor anterioare (coborând în timp și 100 de ani, dacă e cazul), pentru ca prin aflarea lor să se înțeleagă și să se elibereze de ele. Între satiră și absurd/grotesc, Iulian apare ca un tip sceptic, amuzat, dar și îngrozit de delirul în grup. Când îi vine rândul să fie subiectul „constelației”, îl bate pe cel care-l interpretează pe tatăl lui ca pe un bețiv abuzator și vulgar. În esență, naratorul Iulian vrea cu orice preț să conserve ideea de familie, să pună cap la cap toate detaliile care o alcătuiesc și depune eforturi uriașe ca să compună o imagine cât de cât digerabilă a entității care se numește „Mamitati”. Nu aruncă niciun obiect atins de mama lui decedată, își vizitează tatăl constant, trăiește prin raportare la ai lui. E adevărat, e foarte tânăr, nu e pe deplin format, nici autonom. Vrea un basm cu o familie frumoasă, dar n-are parte decât de o suferință care îl consumă enorm. Important e că autorul nu-și împinge personajul pe linia distanțării de părinți, ci dimpotrivă, Iulian caută să-i păstreze cât mai aproape (în viața reală sau în amintire). N-are gânduri de abandon, deși tatăl îi spune că nu l-ar judeca și nici nu s-ar supăra pe el dacă nu l-ar mai vizita. E conștient că nu merită. Nu pretinde nimic, nu vrea să deranjeze. Alcoolic, dar liniștit, bonom și recunoscător, tatăl îi face dese declarații de iubire. Își petrece zilele bând acasă la Lică, prietenul lui de-o viață, un rom care reciclează materiale, iar nopțile la un adăpost. Pe scurt, Iulian își iubește enorm părinții, le înțelege și le acceptă toate greșelile, nu vrea decât ca tatăl lui să se lase de băut, ca să trăiască. Pentru a aduna banii cu care să-i plătească dezalcoolizarea, pune la punct „afacerea” cu terapia. La Iulian încep să apară femei de 40+ care îi cer sfaturi în legătură cu problemele cu care se confruntă. El ține locul psihologului și medicului de care femeile se tem. „Afacerea” înflorește, desigur. Punctez un moment amuzant în care Iulian își redecorează casa plantând obiecte care să-l facă credibil, transformă un perete într-o variantă modernă a Zidului Plângerii din Ierusalim, tapetat cu bilețele pe care clientele își scriu fricile. Pe parcurs, naratorul meditează la proasta organizare social-politică, declară că atât stânga, cât și dreapta îl lasă rece, el e wendatist, admirator al unui sistem de guvernare tribal, în care era rușine să acumulezi bunuri, iar gloria nu putea fi obținută decât prin dărnicie. Ca librar, e hater, scopul lui e să aducă librăriei cât mai puțin profit, fură cărți, iar pe altele le aruncă în spatele rafturilor. Ca iubit al Magdei, e generos, atent, comunicativ, ar fi putut trece drept gay, vorba fetei. Sunt în roman pagini strălucitoare în care Iulian rememorează figura mamei. Scena de la mormânt cu copilul Guță e superbă, un short story care face toți banii și ca narațiune de sine stătătoare, cum de altfel pot fi clasificate mai multe episoade din roman.
Se zice că marile adevăruri se spun în glumă. Așa face și Andrei Gogu în romanul lui, criticând limitele umanului, ale socialului și gargara nesfârșită a vocilor autorizate (sociologi, psihologi, activiști, ideologi, profesori) sau a celor underground, a escrocilor-vindecători. Operând cu concepte fixe și învechite, primilor le scapă detaliul semnificativ, dinamica socială. Lucrând cu slăbiciunile oamenilor pe care caută să-i facă de bani, escrocii descriu mai bine lumea în care trăim, unde prezența lor e un simptom al bolii/delirului colectiv(e). E drept că uneori naratorul comentează prea mult, servind cititorului și faptele, și interpretarea lor, și concluzia.
Andrei Gogu îmbrățișează melodrama cu toată puterea. Personajele plâng adesea, își fac mărturisiri, beau de necaz, se produc revederi neașteptate între prieteni din copilărie, mor oameni, au povești complicate de familie, li se întâmplă continuu lucruri, există tați vitregi răi și tați alcoolici buni, mame bolnave și mame habotnice, romi, sărmani, boschetari, răsturnări de situație, surprize narative. Nu deranjează nici aspectul de laborator de creație, de confesiune dezarticulată. Dimpotrivă. În fond, așa e și viața, iar romanul contemporan nu caută s-o mai ordoneze prea mult. De unde și impresia că Gogu nu taie nimic la montaj. Pe ici, pe colo, dintr-o teamă de a nu fi acuzat de „telenovelism”, autorul mai strecoară referințe media, emisiuni ca Suprize, suprize sau Iartă-mă, plantate ironic atunci când simte că lucrurile pot părea trase de păr. Cel mai reușit personaj mi s-a părut Lică. E de un pitoresc amuzant, chiar dacă ușor romantizat datorită etniei rome. Are o afacere cu fier vechi și reciclare de peturi pe care o conduce „cu mare grijă antreprenorială” de la sediul din curtea sa, o nevastă și un fiu (poreclit SpongeBob) care face live-uri pe Tiktok din Militari, traficând pe online capibara virtuale. În jurul lui se configurează un întreg univers pe care prozatorul știe să-l redea foarte bine și stilistic.
Vocea Magdei e a treia din roman și e una a feminismului. Fata e inteligentă, ageră, are studii umaniste, s-a autoeducat în spirit anticapitalist. E conștientă de traumele pe care le are și încearcă să le rezolve, face terapie, citește, e activă. Când află că e pe jumătate romă, i se deschide înainte un drum plin de alte căutări și întrebări despre istoria romilor, discriminare, marginalizare. Aici s-ar putea reproșa că, în câteva scene, sunt totuși prea multe paranteze explicative care bruiază narațiunea. Am înțeles însă integrarea lor ca pe o nevoie a abordării frontale a unor teme pe care autorul le tratează cu multă atenție, de aici probabil și elanul didactic.
Magda îngrijește de tatăl ei și dă meditații online la română, dar nu predă după Eseul de la Art, ci înclină spre extrem-contemporan. Ca o paranteză, ambele abordări sunt pline de clișee și exagerări. De pildă, Gheorghidiu fie e, prin comentariile de Bac, un filosof/intelectual superior inadaptat, care trăiește drama lucidității, fie un misogin care s-a căsătorit cu un fan și suferă exclusiv din vanitate și imaturitate, „un sexist, un antisocial sadic”, care-și tratează nevasta „ca pe un obiect care ruginește”, în interpretările de secol 21.
Și în vocea fetei, ca și în a lui Iulian, se simte o furie mocnită. Poate tocmai furia asta e motorul care o împinge mai departe și n-o aruncă în depresie. Toată viața ei, Magda și-a căutat un tată. În copilărie, mama i-a spus că tatăl ei e Dumnezeu, pentru că-i era rușine că fiica ei e făcută cu un rom. Voia ca fata să fie prima la școală, ca și cum performanța școlară i-ar fi șters etnia, ar fi albit-o (pentru că „se știe” că „țigăncile-s proaste”, n-au cum să fie primele). Magda își amintește deseori de copilăria din satul de câmpie Jegălia. Sunt pagini excelente cu atmosfera din rural, precaritatea și sălbăticia specifice. Copiii prind pești și fazani, merg la Dunăre după raci, se bat pe o ciupercă cu un anume Pufulete (cel rezultat după o noapte de amor când, în loc de prezervativ, părinții au folosit o pungă goală de la pufuleți).
În povestea Magdei apare Tatiana, o activistă lesbiană de 1,80, care refuză să trăiască din banii familiei (destul de mulți), întreținându-se din bursă. Tatiana citește Fisher și Sontag. Avem cu ocazia asta și o sinteză a celebrului eseu al lui Sontag, pe care o consider în plus, e vorba totuși de un roman, să nu uităm. Pe de altă parte, într-un mod foarte personal, mă încântă felul acesta al tinerilor în jur de 30 de ani de a face literatură-manifest, în fond, why not? Am văzut și la Sașa Zare, și la Emilia Faur aceeași tendință. Numai să nu se clișeizeze prea rapid formula asta în care plusezi cu mizele etice/ideologice prea in your face. Gogu o face pe alocuri, apasă pedala, de parcă testează. Interesante sunt însă paginile despre condiția profesorului de la meditații și starea educației de stat, despre suprasarcini și modul în care profesorul plătit în privat ajunge să fie terapeut, prieten, îndrumător. Despre modul în care creierul copiilor e modificat de TikTok. Simpatic și lipsit de tezism e elogiul plictiselii pe care-l face Magda. Nu e nimic nerealist sau exagerat în paginile astea pe care le-aș duce la școală să le citesc cu elevii mei dacă limbajul ar fi mai așezat. Totuși, ceea ce nu are în vedere personajul în elanul său revoluționar bine intenționat e că majoritatea oamenilor nu caută libertatea absolută, așa cum și-ar dori Magda, ci siguranța și ordinea (am făcut eu un sondaj cu elevii mei și peste 80% au ales siguranța și ordinea și un procent mic libertatea, motivând că cea din urmă este uneori o povară prea grea). Uită sau ignoră voit că problematizarea nu aduce mereu „beneficii”, că profesorul nu poate juca rolul celui din Dead Poets Society, pentru că ar rupe un ritm care în general se dorește conservat (așa cum se întâmplă și în film, unde „deschisul ochilor” provoacă o sinucidere). O revoluție e utopică, o trezire bruscă e periculoasă dacă nu există mecanisme psihologice de reglare, mai ales în cazul adolescenților, care sunt foarte fragili.
All in all, citind romanul ăsta de 500 de pagini m-am simțit ca pe locul de lângă șofer, locul mortului, la un drum lung. Un șofer ambițios, cu lămâia pe parbriz, dar cu instincte foarte bune. Fără să știu/să fiu avertizată că urmează un viraj brusc la dreapta pe o șosea cu gropi, o depășire la limită sau o jumătate de oră de condus perfect, fără nicio greșeală. După care o frână bruscă la trecerea de pietoni și tot așa. E un debut bun. Andrei Gogu pare că a pus totul pe tarabă, ca să aibă clientul de unde alege. E și marfă de serie, dar și marfă de lux.
