Foarte rar un autor român m-a făcut să zâmbesc în timpul lecturii, ba mai mult, să-mi și mențină zâmbetul așa încât să-mi și dau seama că zâmbesc. A reușit Remus Boldea cu A râs și tata (Editura Trei, 2022), cartea lui de debut, by far cea mai bună proză scurtă pe care am citit-o în ultimii ani. Îi urmează volumul cu un titlu la fel de inspirat: Degeaba ai citit atâtea cărți, aceeași editură, 2025.
N-aș vrea să trec peste volumul de debut, amintesc că a fost primit foarte bine de cititori și de critică, așa că mă opresc întâi la povestirile din el. Cele la persoana I se topesc într-un ansamblu anecdotic plăcut, un Bildungs onest cu aer de autoficțiune, cu bune și rele. Celelalte texte sunt mai „serioase”, unele de-a dreptul triste. Aici Boldea lasă „caterinca” la o parte și arată că poate să performeze și în alt registru. Ambele demonstrații sunt excelente.
Sunt câteva aspecte care m-au convins la proza lui Remus. First of all, combinația dintre umor, delicatețe/vulnerabilizare și simplitate/naturalețe, care duce și la configurarea unui cod etic „personalizat”. Naratorul, atunci când narează la persoana I, își asumă vocea „prostului”, a invidiosului, a complexatului, a ranchiunosului, a cârcotașului, dar cu un ochi observă mereu marginali și cruci de pe drum, o poză cu o fetiță lângă un câine sfârtecat. Deși se jenează cumva să-și expună sensibilitatea sau latura meditativă, îl trădează fragmentele de tipul: „Copacii din cimitirul de vizavi au înflorit deja. Copacii hrăniți de pământul îmbibat de cadavre miros cel mai frumos. Oare de ce?” Apoi avem felul în care autorul își alege punctul de plecare în fiecare text, adică inteligent și catchy, cu situații tricky: cum e să cari un sicriu de care trage toată lumea, cum îți asumi ratarea dezvirginării, ce faci dacă singura fată care te place nu se spală, de ce un om ar vrea să fie îngropat în pielea goală și altele. Boldea are simț artistic/al limbii (dar fără estetisme), câte un fior etic pe ici pe colo, bine plantat (despre inegalitatea de gen, discriminări, prejudecăți și ipocrizie), o filosofie de viață formulată pe un ton absolut nepretențios, lipsit de orice pedanterie (de exemplu: „…pe unii doar când îi mușcă moartea de cur vor ceva mai mult de la viață”; „Am ideea asta fixă că recititul e mai important decât cititul. Mă gândesc la cărțile pe care le recitesc ca la un fel de combustibil special de care am nevoie ca să scriu… Recititul atent îți arată meșteșugul din spatele prozei”) și, finally, referințele din Seinfeld, Tarantino, Filantropica și Salinger, care mi-au mers la suflet.
Volumul de debut m-a prins de la prima povestire (Faza aia din Seinfeld), în care autorul ia la mișto fâsâitul mit al Scriitorului cu S mare și demontează cu umor figurile unora care nu pot scrie decât izolându-se de lume la modul solemn și absolut. Așadar, un tip face o înțelegere cu un prieten să-l încuie în casă și, orice ar fi, să nu-l lase să iasă până nu-și scrie cartea. Taie cablul de net, predă telefonul și mănâncă ce-i livrează prietenul printr-o ușiță, ca la pușcărie. Scriitorul inventează o poveste cu iz horror/morbid, asta după ce renunță la ambiția de a scrie un roman „despre un criminal cu veleități filosofice” (nu-i nimic, am scris eu unul). Cea mai funny e referința la Flaubert și la spusele lui cum că „două-trei picături de spermă risipite înseamnă, de fapt, două-trei pagini nescrise”. Plin de îndoială, scriitorul cu s mic comentează: „I-a luat cinci ani să scrie Madame Bovary. Mă întreb dacă aș fi dispus să mă masturbez atât de puțin ca să scriu o capodoperă. Răspuns: slabe șanse”. Amintiri despre zăpadă, duioasă și melancolică, e despre nea Bebe, un bătrân boschetar parcagiu cu mințile rătăcite, dar plin de povești, care refuză leul dat de pomană de posesorii de mașini. Nea Bebe revine rătăcind pe străzi și mort de foame în Exemplare mai puțin reușite. Măsurători mi-a amintit de proza cu tematică rurală a lui Coșa. Un bătrân se pregătește să renunțe la casă în favoarea unor exploatatori de cărbune. Tot el, fiindcă prinde o ofertă, face rost de un sicriu, care însă nu-i e pe măsură, așa că-și cheamă familia ca să facă o probă. În Efort nerăsplătit, un băiat nesuferit de 16 ani, „cu ochii de culoarea minei de creion tocite”, are un accident la schi și e găsit mort într-o râpă. Toată școala participă la înmormântare, se primește zi liberă. La un an, o fată părăsită de părinți se spânzură, dar moartea ei nu provoacă nici emoție, nici zarvă. Doar replica profului de mate către naratorul-elev pe care-l lasă corijent: „Aia era o curvă ca și mă-sa”. La Prieteni iar am râs, deși nu era de râs. Naratorul e rugat să pună umărul la sicriul lui Cosmin, un băiat de 20 de ani, prilej de umor negru. Iată o mostră: „Mama lui Cosmin, soră-sa și cele trei mătuși trag de sicriu de parcă ar fi un frigider ultraperformant aflat la o reducere obscenă. Moartea unui tânăr se aseamănă mult cu un Black Friday spontan, îmi zic și regret că n-am pe ce să notez.” Lipsit de condiție fizică, naratorul se chinuie să care sicriul, în timp ce în minte formulează tone de reproșuri față de mort. În Schimbare, un băiat e terorizat că maică-sa l-ar putea vedea în compania unei fete care pe la 12 ani se filmase făcând sex cu doi de-a opta. Mama îi spusese explicit că fata respectivă îi provoacă scârbă. Abil, naratorul strecoară: „Când a apărut filmul, eu l-am văzut la văru-miu acasă. Toți părinții îi condamnau pe copiii actori, însă toți tații noștri aveau acasă DVD-ul”. Oare va reuși băiatul să facă sex cu fata din DVD și să pună pe silent vocea mamei din capul lui? În Lucru pe text, Djani, un tip de 33 de ani, îi mărturisește naratorului că are de gând să se sinucidă. Naratorul nu găsește niciun motiv să-l împiedice. De ce nu s-ar sinucide Djani? Bacul nu l-a luat, se droghează, bea mult, prietena vrea să se despartă de el, are un job de mizerie, da, „la vârsta asta Isus se înălța la cer, pe când Djani se cațără pe clădirile din București să lege panouri publicitare”. „De la cățăratul ăsta a făcut mușchi”, adaugă naratorul, cu un strop de invidie. Ca să-și justifice ratarea, de la un punct încolo, Djani începe să fie moralizator și agresiv, prietenul său îi aprobă aberațiile din complezență și din frică, dar vocea din capul lui îl taxează cârcotaș, că e un ratat, că se poartă urât cu femeile, că e plictisitor. Finalul povestirii e hilar și surprinzător.
În Amarcord se evocă o copilărie nu prea idilică, dar învăluită în simplitate și veselie, Vărul Marceluș aproape că-i provoacă un atac de cord naratorului. În Mereu fără bani în ultima zi, boemia din Vamă și „băiețeala” scot la iveală rafinamentul din om, pentru că „bețiile sunt mișto, mai ales cu prieteni vechi”. La Fructe și cenușă mi-am înghițit lacrimile citind despre povestea a doi bătrâni pe care-i desparte moartea. Cel rămas văduv este bărbatul, Constantin, a cărui viață se suspendă după dispariția soției: „Cei trei băieți îl vizitau, îl țineau de vorbă, dar toți știau că bătrânul se uită la viața lui ca la un film care, de la un punct încolo, nu-l mai interesează, însă nu vrea să părăsească sala de cinema ca să nu-i deranjeze pe ceilalți spectatori; așa că își fixa privirea pe ecranul propriei vieți, lăsând imaginile să curgă cum curge apa dintr-o țeavă spartă ce nu mai poate fi reparată.”
*
În al doilea volum al lui Boldea, Degeaba ai citit atâtea cărți sunt 10 povestiri, pe care Florin Lăzărescu și Marius Aldea le laudă (pe merit) pe coperta a patra. La fel ca în A râs și tata, morala lui Boldea e una a bunului simț, dublată de haz, ironie și candoare à la Vlad Drăgoi. Adrian Schiop a numit-o „băiețeală”. Mihnea Bâlici a vorbit despre „ieșirea din băiețeală” (care se face tot prin băiețeală), empatie și acceptare, într-o recenzie pe Scena 9, referitoare la volumul de debut.
În loc să-ți țină lecții sau să ideologizeze, să mizeze pe efecte politice, ca să amendeze sau să denunțe anumite derapaje, Boldea îți bate finuț obrazul. Toți greșim, dar e cretin să persistăm în greșeală. Admiterea „greșelilor” ca făcând parte din sfera umanului nu înseamnă tolerarea lor fără rezerve, ci dimpotrivă, o conștientizare neforțată a prezenței lor și a consecințelor care derivă din ele. Deci, o corecție.
Printre „poante”, Boldea strecoară și multe „chestii serioase”, de exemplu își pune personajele să vorbească despre misiunea artei sau condiția artistului, dar extrage toată fandoseala din discursurile de genul (Nu crede tot ce crezi), pune reflectorul pe niște corporatiști imbecili care-și bat joc de o prostituată necăjită (Trusa de machiaj), punctează, prin satiră, hipstăreala, elitismul, orgoliul masculin (Nu crede tot ce crezi), scoate la suprafață neajunsul de a fi orfan, marginal, neiubit sau abandonat de un părinte (O să zbori într-o zi de la atâta citit, Obiceiuri proaste).
Preferata mea este O să zbori într-o zi de la atâta citit. Are un punct de plecare fantezist: doi prieteni din copilărie își duc cu căruța tații decedați să-i vândă unui tip care face lucrări de artă din cadavre plastifiate. Ca-ntr-un basm dezaxat, calul le moare pe drum și rămân prin pustiu aproape beți. Apariția pe o motoretă a iubitei însărcinate a unuia dintre ei bulversează scena, reconfigurează traseul & prietenia celor doi, face loc unor observații despre singurătate, relația de cuplu sau cea cu părinții („Uneori fericirea celui mai bun prieten te poate face să te simți foarte singur”).
Boldea se pricepe să construiască personaje și n-are nevoie de mai mult de câteva paragrafe ca ele să înceapă să miște. E ca pictorii celebri care fac în cinci secunde schițe geniale pe un șervețel. Până și figuranții au misiuni importante în textele lui Remus.
În volum sunt mai multe povestiri despre prietenie (una e chiar spre minieseu) sau „gașcă”, despre validarea pe care vrea s-o obțină un băiat de la alt băiat/un grup și probe inițiatice la care se supun unii pe alții. „La 15 ani, să te bage cineva în seamă e mult mai important decât adevărul”, zice naratorul în Genocid.
Fiindcă personajele sunt majoritar adolescenți sau tineri, apare frecvent raportarea la părinți și la valorile lor. Mamele sunt cârcotașe, nervoase și rapide în reacții, nu știi când te trezești cu o palmă (dată de o mână care are obligatoriu inele) sau cu câte o perioadă de tăcere pasiv-agresivă semimotivată; tații sunt fie prezenți, cu ceva umor, dar plictisiți, fie nu sunt deloc. Toți împărtășesc condiția românului „de rând”, comentator al evenimentelor politice din fața televizorului după o zi de muncă (mediul din care provin e cel muncitoresc), de un scepticism provincial, de parcă ar trăi în silă. Familiile (tradiționale) par trase la xerox, iar copiii, cantitate neglijabilă, luați peste picior, puși să se descurce singuri, să dea piept cu viața și să rabde consecințele. „De ce să fiu fals?”, întreabă retoric tatăl din ultima povestire atunci când fiul îi cere să-i mulțumească mamei pentru că i-a pus farfuria în față. Replica este oribilă, dar e spusă cumva sub formă de glumă și surprinde foarte bine esența lumii pe care o redă autorul. Pe de o parte te revolți, pe de alta îți vine să râzi. Asta îi reușește excelent lui Boldea, să-ți ridice cumva moralul chiar și în cele mai proaste momente.
