Alexandra Negru, departe de nava-mamă
I-a trebuit aproape un deceniu Alexandrei Negru să revină după un debut, aș zice, mai degrabă moderat; deviant-ul din 2016 (apărut la Paralela 45) nu bifase, la vremea respectivă, drept un volum de radicalizare, ci mai degrabă ca unul tranzitiv, al poeziei „obsesiv confesive”, cum o autodenunța chiar ea într-un poem în care vorbea despre un cotidian „hăituit” „asezonat” cu falii afective și reflexe internaute.
Desprinderea, odată cu departe de nava-mamă, e cât se poate de evidentă; trecerea se face aici înspre un registru puternic reflexiv, de decantare: Alexandra Negru scrie un jurnal al „exilării” în UK, o survolare graduală și meticuloasă, în același timp, prin felul în care punctează nervurile hărții emoționale pe care o circumscriu poemele ei. Îi prinde bine tot pretextul ăsta al emigrării pe fondul căruia iau naștere textele, e o pistă foarte productivă. Titlul în sine stabilește tonul unui volum în același timp elegiac și rece, care inventariază procesul desprinderii de familiar & toată anxietatea ce vine la pachet, mecanica acestei experiențe alienante. Volumul e destul de precis în estimarea ei, mai ales prin câteva imagini puternice echivalente ale transformării: „Am învățat să mă topesc în ceața placidă/ dar vindecătoare a orașului,/ să trec fără milă prin mulțimea asta/ complet nefamiliară adunată în partea veche a orașului,/ să înțeleg ce mi se întâmplă chiar dacă aud râsete/ și pahare ciocnindu-se venind din vitrine,/ manechine care se topesc sub neoane puternice./ Dacă zâmbesc o fac ca pe un exercițiu,/ dacă mă trezesc în fiecare zi/ la ora 5, în întunericul anxietății, răvășită,/ după un lung contorsionism,/ o fac cu încăpățânare și naivitate,/ așteptând sezonul cald care abia a trecut/ dar a lăsat provizii destule/ – un răsărit imens, sidefiu,/ senzația că aș putea cuceri orice cu un minim efort/ iar frica e doar/ un ghem de ațe în care mă încâlcesc instinctiv.”
Până la urmă, totul sfârșește, inevitabil, într-un soi de jurnal cu bătaie ceva mai generală; treptat, textele ei merg și în zona poemului de dragoste, cu mici momente de self-love/self-inquiry. E și-un jurnal al pandemiei, dar aș zice că asta contează mai puțin. Ce îi iese mai bine și e adevărata miză a volumului e felul în care încearcă să își găsească un echilibru. Toate aceste mici „capsule-fericire”, cum le numește într-un loc, efortul de „aclimatizare” și, în același timp, de ancorare la „mama-navă”, tot acest „travaliu” și căutarea unor noi locuri de familiaritate și confort – poezia Alexandrei Negru este toate lucrurile astea și nu doar atât; forța ei stă în capacitatea de a-și gestiona punctele de vulnerabilitate, de a și le asuma ca pe o nouă „navă-mamă”.
Sorina Rîndașu, Regatul disfuncției
Regatul disfuncției e un volum care cu siguranță ar fi meritat mai multă atenție. Apărută în 2024, după un debut care a trecut aproape în anonimat (Paisprezece vieți și încă o eternitate, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2018), placheta Sorinei Rîndașu se citește ca o surescitare puternică a nevrozelor personale și, în același timp, ca un vârtej contondent și extrem de lucid despre oboseală/epuizare. Această „reasamblare a spațiului vital”, cum o numește la un moment dat, care se traduce prin câteva exerciții de letargie, desfoliază gradual depresia bine cuibărită, sufocantă, dar tradusă în cheie discretă („o duzină de tentacule așteaptă/ pasul greșit”).
Din prima, textul de început plasează foarte bine poezia ei în zona traumei stilizate, a tristeții înrădăcinate, organice: „de aici, din centrul lucrurilor care/ nu se vor întâmpla niciodată/ privesc în ansamblu./ o durere mecanică, un scurtcircuit./ migrarea viermelui din capul tău/ în capul meu.” „Pe malul unei ape încă necunoscute”, prima secțiune a volumului, nuanțează foarte reușit toate aceste aproximări (de sine & ale celuilalt), toată această dinamică în așteptarea disoluției și micile locuri de refugiu, calculul șanselor de rezistență („când a fost rău a fost/ exact ca acum. inimile noastre/ puse la păstrare/ în folie de aluminiu/ vor supraviețui.”). Proliferând pe tema asta, poemele fac un tur de reziliență de la un capăt la altul al volumului și scriu cronica ei simultană, consemnarea ei metodică: „trăiesc la nesfârșit pe urmele oamenilor/ cărora le iese la timp/ candelabrul din șuruburi./ de la ei am învățat consecvența,/ cu ei m-am închis// în regatul disfuncției.” Îmi place cum toată această depanare a singurătăților și harta adăposturilor mentale are, la Sorina Rîndașu, ceva dintr-un imaginar post-disoluție („lumea/ nu s-a prăbușit/ nici când/ m-am rugat/ din răsputeri/ s-o facă.”). În orice caz, e o poezie densă, greu de citit, criptică pe alocuri, cu o gesticulație deloc facilă în toată decantarea asta îndelung premeditată a neliniștii ce definește Regatul disfuncției.
Chiar și secțiunea a doua, „Disequilibrium”, nu face rabat de la o astfel de politică, deși aici se vede mai mult decât în prima și o încercare de tatonare a corporalității; aici, e mai mult despre corp, despre limitele lui („trupul acesta/ ca o conductă/ scoasă din uz/ izolată/ de restul instalației/ nu e pregătit să se-ntoarcă./ cu spatele drept și cu tine/ în apropiere,/ mai puțină groază apare/ la orizont.”), o direcție sprijinită de o tensiune poetică bine calibrată printr-o rețea fină de imagini. În toată această mică insulă despre singurătate care e poezia Sorinei, salvarea vine din dragoste, care revine insistentă și aduce echilibrul, mai ales odată cu poemul de final, liniștea la coborîre, care se încheie într-o notă distopic-pacifistă: „parcă e bine când, înaintea ta, cad tot felul de obiecte/ iar tu calci peste ele ca și cum/ nu să te lovească ar fi vrut, ci să-ți netezească pielea./ mai mult te apropii și tu,/ și traversăm așa, o vreme, micul deal, până când nu se mai zărește/ nici parte din apă./ ascunși, ne lăsăm înțepați de plante mai puțin cunoscute./ îmi spui că e frumos aici și te cred./ ne întindem și frigul ne cuprinde, ezităm să plecăm/ mai departe.// cerul e clar și sub el nicio lume nu se va mai prăbuși/ de acum.” Înzestrate cu mult simț al gestionării automatismelor cotidiene și inerțiilor de tot felul, poemele din Regatul disfuncției descriu foarte palpabil criza interiorității, cum puține volume de poezie o fac în ultima vreme.
Emanuela Ignățoiu-Sora, Și noi dansam în plase de lumină și ace
De la Ingluvii pornind (2014) și apoi mai evident odată cu al doilea volum, Clinamen (2021),poezia Emanuelei Ignățoiu-Sora e, cap-coadă, un exercițiu de percepție subtilă a distanțelor, indiferent de accentele și preocupările care diferă de la o apariție editorială la alta; fără să facă notă distinctivă, Și noi dansam în plase de lumină și ace mizează tot pe o politică a apropierii, mai evidentă acum ca oricând.
Poate și mai precis, pe una a reaproprierii. Criza vârstei mijlocii, semnalată de Victor Cobuz pe coperta a IV-a, e, într-adevăr, tema centrală a acestor texte, dar nu-i vorba aici de o criză care să intimideze ori să deprime prin derularea ei. E ceva delicat în rememorare, în toate încercările de înțelegere cu care jonglează poemele Emanuelei: o înțelegere de sine, în primul rând, și nu numai – a familiei și a locului de unde vine, a lumii în care a ajuns până în punctul ăsta etc. Încărcate de o nervozitate a rememorării, textele își contrabalansează mișcările convulsive printr-un fel de suspendare, funcționează aproape ca niște grafeme japoneze care construiesc, gradual, o poetică a reveriei derulată între spații afective revizitate, greutățile & precaritatea copilăriei & a adolescenței, corporalitatea ca semn al trecerii, pierdere și marea oboseală a vieții de adult: „până la urmă ce i-am putea spune puștoaicei/ care a îmbrățișat strâns un băiat,/ într-o noapte de petrecere/ fluturii din corp, mirosul de salcâm,/ viitorul de aur// Vine un moment când îți spui:// pe noi nu ne oprește nimeni/ corpurile se pleacă la pământ ca trestiile/ indicatoarele rutiere/ memele, ridurile/ Semnele vizibile ale maturității/ se apleacă la pământ, domoale/ cine nu ne știe de frică/ cine ghicește în stele// cu o lamă subțire cineva dăltuiește încet/ creierul unei fete/ a început să mă intereseze frumusețea când/ inocența s-a făcut iepure și-a luat-o la goană”, Valentine’s Day vs. „[…] Când eram tânără, credeam/ că lumea era în mișcare/ și eu eram cea mai grăbită/ mereu în alergare/ după soare după pomi viață/ dar acum văd calitatea/ apei care a stat,/ a nisipului care n-a mișcat”, Revelion. Opoziția asta dintre liniștea și contemplarea vârstei mature, în contrast cu agitația tinereții, trasează clar spațiul de manevră al volumului cu un anume rafinament stilistic ce frizează poemele.
În sine, ele curg firesc, aproape transparent, cu un calm al imaginilor care esențializează; e o anume libertate pe care o respiră, o ușurătate a eliberării de constrângeri vechi. Oricum, e multă delicatețe în etapa asta de recalibrare, cred că orice încearcă să facă în poezie, Emanuelei îi ies mereu niște gesturi delicate, care vin și din maturitate artistică, dar și dintr-un fel anume de a fi ca poetă, și asta s-a văzut mereu, dar poate că aici e mai evident: vulnerabilitatea transpusă în mod elegant, la capitolul ăsta punctează foarte bine de fiecare dată, iar din punctul ăsta de vedere Și noi dansam în plase de lumină și ace e un volum care pe cât de fragil e, pe atât de asumat în tot bilanțul pe care și-l propune. Unul cumva dătător de speranță, care implică și-o promisiune a eliberării, textele o sugerează discret din loc în loc, și asta îmi place mult, că nu rămân cantonate strict în zona rememorării & a concluziilor amare, deși urmele discrete ale regretelor sunt prezente la tot pasul.
Maturitatea promițătoare, deci, dragostea ca refugiu, care salvează, întoarcerea spre sine, versiunea tânără & scris, sunt pistele principale de relansare pe care poemele le propun în Și noi dansam în plase de lumină și ace, această explorare cinematică a transformării și a devenirii.
